Eforia Spitalelor Civile. O restituire necesară

Sistemul sanitar românesc este fără îndoială şubrezit sau mai degrabă sabotat de perpetua confuzie birocratică în privinţa surselor de finanţare. Situaţia s-ar îmbunătăţi foarte simplu. Pe vremuri au existat bani pentru toate problemele: salarii consistente pentru întregul personal medical, burse de specialitate pentru doctorii stagiari; bani pentru mobilier, tehnică medicală de ultimă oră, medicamente şi tratamente costisitoare; bani pentru modernizarea spitalelor sau ridicarea altora noi. Şi mai mult decât atât, toţi bolnavii, indiferent de tratament şi poziţie socială, aveau spitalizare gratuită. Boierul şi opincarul! Pentru aceasta a fost înfiinţată „Eforia Spitalelor Civile” de unii care gândeau la binele societăţii.

Începuturile

Eforia Spitalelor Civile a luat fiinţă printr-o decizie a Generalului Kiseleff în 2 aprilie 1832, prin reunirea Fundaţiunilor „Colţea”, „Pantelimon” şi „Iubirea de Oameni-Filantropia”. Până la 1832 aceste trei fundaţii au fost gospodărite separat, iar apoi au fost reunite într-o „Eforie a Spitalelor”, numindu-se ca efori: vornicul Mihail Ghika, logofătul Mihail Racoviţă, căminarul Alecu Ghika, iar ca „om al meşteşugului”, doctorul Picolo. În anul 1847, Gheorghe Bibescu trece sub controlul Eforiei administraţia tuturor spitalelor din ţară. Domnitorul aproba bugetul, iar cheltuielile erau supuse controlului în acelaşi fel ca şi cheltuielile statului. Între 1860 şi 1864, Eforia a funcţionat ca o direcţie anexă a Ministerului de Interne, revenind în 1864, la un patrimoniu distinct de cel al statului, cu caracter de instiutţie de utilitate publică, sub numele de „Eforia Spitalelor Civile”. Legea din 16 octombrie 1864 a hotărât ca bugetul ei să fie supus votului Adunării Deputaţilor ca şi bugetul statului, administrarea bunurilor sale urmând a se face după normele administraţiei bunurilor statului cu aplicarea legii contabilităţii publice şi controlul Curţii de Conturi pentru verificarea gestiunii financiare. Această lege a durat până la dispariţia instituţiei, sub comunişti.

Dintre efori au făcut parte, de-a lungul timpului, medici remarcabili precum Alexandru Davila, Nicolae Creţulescu, C. Severeanu, Alexandru Şuţu, Constantin Cantacuzino, A. Fotino, dr. Gerota, Victor Gomoiu şi mulţi alţii. După numai o sută de ani de existenţă, „Eforia Spitalelor Civile” reprezenta cea mai importantă instituţie de asistenţă publică românească. Aşezămintele spitaliceşti Colţea, Pantelimon şi Filantropia aveau deja o istorie remarcabilă la întemeierea Eforiei. Apariţia lor este legată de familiile Cantacuzino şi Ghika.

Mai întâi a fost ctitoria Cantacuzinilor

Mănăstirea şi Spitalul Colţea au fost întemeiate de spătarul Mihail Cantacuzino. Clădirea bisericii şi a spitalului pare a fi început pe la 1695 şi a fost terminată către 1714. Pe locul pe care a fost clădită mănăstirea exista o bisericuţă de lemn ridicată de clucerul Colţea. Biserica de zid a fost clădită de spătarul Mihail Cantacuzino, împreună cu un descendent al clucerului Colţea, Radu Colţea. Odată cu clădirea mănăstirii s-a înfiinţat şi primul spital din ţară. Pe lângă mănăstire s-au clădit şi odăi pentru străini, chilii pentru săraci şi o şcoală de româneşte şi slavoneşte, care a funcţionat până la 1867, când a fost strămutată la Slănicul de Prahova. Au fost ridicate astfel „două spitaluri de fiecare parte a paraclisului, în unul din ele să fie spre căutare bărbaţi săraci şi străini bolnavi în număr de doipsrezece, iar în celalt femei sărace bolnave şi tot dar doisprezece”.

Cine se interna în cele două „spitaluri” pe vremea Cantacuzinilor? Ei au lăsat prin testament un chip de regulament: „Dacă vre-un boier scăpătat, petrecând în sărăcie şi bolnav, or pământean de aci sau străin, fie şi neguţător sau vre-un alt om cinstit, dar sărac şi bolnav va voi să alerge spre ajutor la spital, să fie primit şi să-şi aibă hrana şi îngrijirea cu îndestulare şi cuvenită stărei sale, fără însă ca să rămâie în spital ci în altă chilie deosebită unde şi doctoru îl va cerceta la veri ce nevoe. Iar preotu cimitirului va avea grijă pentru căutarea lui cu îndestulare; şi de se va întâmpla să moară să fie îngropat şi înmormântat cu toată cinstea, după cum adică s-a vorbit mai sus şi despre ceilalţi săraci”.

Spătarul Mihail Cantacuzino a întemeiat prin 1706 şi o „Frăţietate”, în care „fraţii” plăteau un leu pe an şi la moartea lor biserica era îndatorată să le facă „pomenire şi sărindare”, fondurile strânse întrebuinţându-se pentru îngrijirea bolnavilor. Spitalul este modernizat şi extins între 1837-1842, având acum 60 de paturi împărţite în două secţii mixte. Tot acum s-a înfiinţat, sub direcţia doctorului Kreţulescu, „Şcoala de mică chirurgie”, prima şcoală de învăţământ medical din ţările româneşti, care a funcţionat în Spitalul Colţea până la 1852 şi căreia i-a urmat şcoala de la Mihai Vodă, devenită în urmă Facultatea de Medicină din Bucureşti.

La 1849 se ridică un etaj peste clădirea Colţei, iar numărul paturilor ajunge la 150. În anul 1888, spitalul este reconstruit şi funcţionează cu 195 de paturi. La 1932, spitalul avea 392 de paturi şi avea numeroase servicii medicale: chirurgie, ginecologie, oftalmologie, dermatologie şi sifilis, un serviciu de medicină internă, unul de consultaţii generale cu secţii speciale pentru dentistică şi oto-rino-laringologie, un serviciu de radiologie cu centru anticanceros.

Primii medici primari ai Spitalului Colţea au fost între 1832 şi 1833 doctorii Frantz Colmar şi Apostol Arsache.

A urmat ctitoria Ghiculeştilor

Cel de-al doilea spital al Eforiei de la 1832 a fost Fundaţiunea Pantelimonului, înfiinţată în 1735. Construcţia mănăstirii şi a spitalului a început în 1735, dar a fost finalizată de Grigore al II-lea Ghika, la a doua sa revenire pe tronul muntean, la 1750. În afara spitalului pentru „bolnavi obişnuiţi”, Grigore Ghika a mai ridicat un spital „pentru ciumă şi lingoare”. Acesta din urmă este mutat la 1796 în mahalaua Dudeşti. Spitalul Pantelimonului este modernizat şi extins în 1822 de Grigore Ghika IV, noul domn al Valahiei.

La 1750 spitalul avea 12 paturi, la 1822, 37 de paturi, iar după reconstruirea lui din 1867-1869, avea 60 de paturi. Cu acest prilej este înfiinţat pe lângă spital un orfelinat pentru copii săraci, care în 1881 a fost preluat de Ministerul Instrucţiunii. La 1932, Spitalul Pantelimon avea 367 de paturi şi cuprindea un serviciu de chirurgie, unul de medicină internă şi unul de boli nervoase. Primii medici primari ai spitalului au fost dr. Dimitire Caracaş între 1784 şi 1804 şi Constantin Caracaş între 1804 şi 1828.

Iniţiativa unui doctor şi milostenia boierilor valahi

Cel de-al 3-lea spital, care alături de spitalele Colţea şi Pantelimon a fiinţat „Eforia Spitalelor Civile”, a fost Fundaţiunea „Iubirea de oameni-Filantropia”. Fundaţia Filantropia a luat fiinţă la anul 1813 din iniţiativa unor boieri îndemnaţi de doctorul Constantin Caracaş, medic al Capitalei. Spitalul a funcţionat de la început pe terenul pe care se găseşte şi astăzi, teren dăruit de Banul Grigore Băleanu. La Fundaţiunea Filantropiei au contribuit şi domnitorul Gheorghe Karagea, închinându-i veniturile mănăstirilor Arnota şi Govora, precum şi generalul Kutusoff, al cărui portret se mai afla la 1932 în capela spitalului. Biserica din mijlocul spitalului a fost clădită de doamna Ecaterina, soţia paharnicului Răducan Fărcăşanu. Spitalul s-a deschis la 1815 cu 20 de paturi, după marea epidemie de ciumă a anilor 1813-1814. Spitalul este extins periodic între 1834 şi 1871. În anul 1890 este reconstruit şi extins apoi cu noi pavilioane în 1925 şi 1926. În 1932 spitalul avea 221 de paturi şi variate servicii medicale precum: două de medicină internă, unul de chirurgie, altul de oto-rino-laringologie şi un număr restrâns de paturi ataşat consultaţiilor de boli de ochi. Primul medic primar al spitalului a fost Constantin Caracaş între 1815-1828.

Până la 1832, cele trei aşezăminte spitaliceşti aveau sute de hectare donate prin toată Valahia atât de ctitori, cât şi de binevoitori, pe parcursul unui secol. Acestora li se adaugă importante sume de bani, lei aur, galbeni olandezi, taleri sau ruble ruseşti, imobile în Bucureşti şi alte oraşe, mori, magazine, prăvălii etc.

Eforia înfiinţează noi spitale

Proprietăţile Eforiei Spitalelor Civile în Oltenia (1938)

Pe propria cheltuială, adesea statul român neajutând cu un sfanţ, Eforia Spitalelor Civile, folosind uzufructul donaţiilor, a fiinţat numeroase aşezăminte spitaliceşti. Între primele dintre acestea a fost primul institut pentru copiii orfani din ţară, înfiinţat în anul 1794, după stăruinţa mitropolitului Filaret II, instituţie trecută însă la 1881 sub administrarea Primăriei Capitalei. Deşi aproape toate instituţiile de asistenţă infantilă înfiinţate de Eforie au ieşit din patrimoniul ei, totuşi Eforia a înţeles să contribuie la susţinerea instituţiilor sale în continuare. De pildă, ea a plătit o parte din personalul medical al „Leagănului Sf. Ecaterina” din Bucureşti.

În anul 1831, clucerul Gheorghe Boldescu a înfiinţat un spital cu 30 de paturi în Ploieşti, pe speze proprii. Între 1840 şi 1841, acelaşi clucer reconstruieşte spitalul şi îl oferă Eforiei. Clucerul donează pentru întreţinerea spitalului un han cu 6 prăvălii şi 15 camere pentru închiriat, chiar în mijlocul târgului Ploieştilor, şase pogoane de vie, zece mii de taleri, dar şi „patru suflete de ţigani”. Spitalul cunoaşte ultima modernizare şi extindere la 1893. Primul medic primar al spitalului a fost dr. Vaşarhely între 1844 şi 1859.

Pentru o scurtă perioadă de timp, Eforia a înfiinţat o şcoală de infirmiere în anul 1891. Cursurile erau de doi ani, iar practica se făcea în spitalele Colţea şi Filantropia. Dispare către începutul secolului al XX-lea, Eforia nereuşind să susţină singură financiar asemenea întreprindere. Este reînfiinţată abia la 1931, în colaborare cu Direcţia Generală a Serviciului Sanitar, sub numele de Şcoala de Infirmiere „Regina Maria” şi s-a aflat în pavilioanele Spitalului Colentina.

În anul 1838, Eforia înfiinţează primul Ospiciu de Alienaţi în Schitul Malamuci. De aici şi cuvântul „balamuc”, identic cu „malamuci”, potrivit lui Lazăr Şăineanu. După 1860, numele ospiciului se schimbă în Mărcuţa. Devenind impropriu către 1900, Eforia, cu sprijinul autorităţilor, reuşeşte după aproape 15 ani de tergiversări birocratice să edifice Spitalul de Boli Nervoase şi Mintale de la Văcăreşti, pe terenul Eforiei, astăzi Spitalul „Dr. Alexandru Obregia”.

Anul 1839 este punctul de plecare al Şcolii de Moaşe, înfiinţată pe lângă Spitalul de Naşteri, în urma hrisovului din 10 iulie, semnat de Alexandru D. Ghika. La 1932, Şcoala de Moaşe avea 165 de eleve. Spitalul de Naşteri, sau „Maternitatea”, a fost înfiinţat în anul 1837, în mahalaua Radu Vodă. Este deschis la 1839 cu 12 paturi. În anul 1881, Eforia a început ridicarea unui nou imobil în curtea Spitalului Filantropia, local unde s-a mutat în anul 1883. Spitalul este extins cu noi pavilioane la 1898 şi 1925, ca urmare a unor donaţii băneşti. În anul 1931, Spitalul „Maternitarea” avea 171 de paturi, iar primii medici primari au fost dr. Iosif Sporer între 1839 şi 1850 şi dr. Ludvig Kraus între 1840 şi 1855.

Proprietăţile Eforiei Spitalelor Civile în Muntenia şi Dobrogea (1938)

Din fondurile Fundaţiei Pantelimon, Eforia a ridicat Spitalul Colentina sau Noul Pantelimon. Ridicarea spitalului a durat între 1858 şi 1864, Alexandru Ioan Cuza contribuind cu 2.000 de galbeni. Dacă la întemeiere a avut 100 de paturi, la 1932 era cel mai important spital al Eforiei, având 600 de paturi. Cuprindea la acea vreme un serviciu de medicină internă, unul de chirurgie, altul de boli venerice, servicii de boli nervoase, de chirugie urinară, de radiologie, de fizioterapie şi patru pavilioane de boli contagioase. Primii medici primari ai Spitalului au fost dr. Teofil Glük (1864) şi I. Heinemann (1864-1866).

Fondurile Fundaţiei Pantelimon au fost folosite de Eforie pentru înfiinţarea Spitalului de Copii, în anul 1858. El a început să funcţioneze ca un dispensar, în casele dr. Barasch din mahalaua Dudeşti. În anul 1864 îl găsim funcţionând în vechiul local al Liceului Sf. Sava cu 90 de paturi, iar în 1884, Eforia cumpără terenul din Şoseaua Basarabilor şi începe construirea noului spital pe locul unde funcţionează şi azi, purtând numele unuia dintre foştii efori dintre 1861 şi 1862: Grigore Alexandrescu. Începând cu 1893 a avut şi secţii de boli contagioase. La 1933 spitalul avea un serviciu de chirurgie, unul de medicină internă şi o serie de pavilioane destinate bolilor contagioase. Primul medic primar al spitalului a fost dr. Iulius Baraş.

Spitalul Rallet a fost ridicat de Eforie la 1875, în comuna Cocoş din judeţul Dâmboviţa. A fost distrus în timpul Primului Război Mondial şi nu a mai fost refăcut. Din legatul donat de Iordache Zossima, Eforia a ridicat în conacul moşiei sale de la Nenişori-Armăşeşti, din judeţul Ialomiţa, spitalul Zossima. A fost refăcut parţial în 1896, iar la 1930 funcţiona ca spital rural mixt cu 20 de paturi.

Eforia a înfiinţat la Sinaia în 1897 un spital, care, deşi foarte avariat în anii 1916-1918, a fost refăcut după 1925, având 70 de paturi la 1930. Primul medic primar a fost dr. Evian între 1897 şi 1900.

O altă donaţie testamentară, a doamnei Maria dr. O. Blazian, a ajutat Eforia să întreţină la Râmnicu Sărat un mic azil de bătrâni cu un număr de 14 paturi. În urma donaţiei lui I.I. Dalles, Eforia a înfiinţat un spital în comuna Bucşani din judeţul Dâmboviţa, cu un număr de 20 de paturi, deschis la 1932. Donaţia în bani a Ceciliei Petrescu a însemnat amenajarea în vila Eugeniu Stătescu din Câmpulung Muscel a unei case de retragere pentru bătrânii lipsiţi de mijloace. Ea a fost pusă în funcţiune la 1932.

Eforia a primit în anul 1929 legatul defunctului Jean Economos, luându-şi obligaţia de a înfiinţa în conacul de la Roznov, judeţul Neamţ, un sanatoriu de tuberculoşi.

Greutăţi după marele război

Reforma agrară din anii 1921-1922 a diminuat veniturile Eforiei. Din 148.346 ha, Eforia a pierdut 121.424 ha. O lege care, la acest amănunt, a realizat o nedreptate. Toate proprietăţile Eforiei se aflau în utilitate publică. Din uzufructul lor erau întreţinuţi gratuit, cu tratamente medicale variate, sute de bolnavi săraci. Statul nu a ţinut cont de aceste realităţi sociale. El a răscumpărat terenurile cu 300 de milioane de lei, bani care s-au devalorizat cu repeziciune. Eforia a rămas să folosească uzufructul a 26.933 ha începând cu 1923. Mai mult, birocraţia îngreuna intrarea în posesia Eforiei a unor moşii de o suprafaţă de 1.763 ha, rămase de la diferiţi donatori.

Astfel că numai după diminuarea catastrofală a veniturilor sale, în urma exproprierii, s-a pus problema împărţirii sarcinilor necesitate de îngrijirea bolnavilor săraci cu autorităţile locale, primării de oraşe sau de sector, în cazul Bucureştilor. În 1921, Eforia a fost nevoită să aplice o taxă de 80 de lei pe zi pentru secţiile medicale şi 120 lei pentru secţiile chirurgicale, în cazul bolnavilor bogaţi. Dar noţiunea gratuităţii îngrijirilor medicale era aşa de adânc înrădăcinată în obiceiurile ţării încât chiar persoane cu oarecare stare s-au deprins foarte greu chiar la plata parţială a acestor cheltuieli.

La 1928, Eforia încheia cu Primăria Bucureştilor o convenţie, prin care aceasta din urmă se obliga să plătească întreţinerea bolnavilor săraci trimişi spitalelor de serviciile de asistenţă ale comunei, precum şi întreţinerea bolnavilor de boli contagioase şi venerice. Cu acest prilej s-au fixat taxele de 120 lei pe zi pentru bolile obişnuite şi contagioase şi de 160 lei pe zi pentru bolnavii cu boli venerice. Ceva care se asemăna cu compensarea reţetelor de astăzi sau a unor tipuri de analize medicale. Primăria Bucureştilor nu a plătit nimic, iar după patru ani datora Eforiei suma de 44 milioane lei. La această nepăsare s-au mai adăugat alte tipuri de nepăsări, foarte obişnuite şi azi: „Lipsa de legătură dintre dispensare, ambulatorii şi spitale, lipsa de relaţii între diversele spitale răzleţite în cele patru colţuri ale oraşului şi lipsa de legătură între autorităţile care acordă gratuitatea şi administraţiile propriu zise ale spitalelor”.

Averea Eforiei în anii interbelici

În afara domeniului agricol deja amintit, Eforia Spitalelor Civile deţinea 51.622 ha de pădure situate în regiunile de şes, deal şi munte. După expropriere, Eforia a rămas cu subsolul moşiilor expropriate din regiunile petrolifere. Aceste moşii au fost Slobozia-Vrăjitoarea în Prahova; moşia Doftăneţ-Poenăreanca concesionată societăţilor „Steaua Română” şi „Concordia”; moşia Balaca-Scăeni concesionată societăţii „Subsolul Român”; moşiile Sărasca-Matiţa, Delniţa şi Viadeşti-Valea Dobrotei, toate în Prahova, precum şi moşia Bucşani-Dalles din judeţul Dâmboviţa. Interesant, aceasta din urmă a fost concesionată până în 1977 societăţii „Subsolul Român”. Alte moşii aflate în posesia Eforiei din zona petroliferă a Prahovei au fost: Poiana, Cocorăşti-Capri, Valea Mantiei Pantazi şi Nisipoasa, Urlaţi Fântânelele şi Vărbilău, al căror subsol nu a fost concesionat.

Eforia a deţinut sute de imobile urbane în Capitală, la Sinaia şi în diferite localităţi din ţară. Cele mai renumite au fost Palatul Eforiei, pe care îl puteţi vedea şi azi pe Bulevardul Elisabeta, astăzi acolo fiind Primăria Sectorului 5. Aşadar, restituirea trebuie să înceapă cu această clădire, care la 1935 cuprindea şi un complex de magazine, o sală de spectacole cu diferite anexe, apartamente şi o instalaţie de băi publice. În Bucureşti, Eforia mai deţinea casele defunctului A. Veleanu de pe strada Lipscani 77, cu două prăvălii şi apartamente; apoi casele de pe străzile Sfinţilor 10, Popa Soare 2, Călăraşi 59, Foişor 12, Minotaur 55, Elena Doamna 47, Grigore Alexandrescu 57, o casă şi un teren de 13.000 mp pe şoseaua Vitan şi casa de pe Aleea Aleea Izvoranu 7, toate donate de proprietari. Au urmat imobilele Antachi din str. Carol 130, George Filipescu din Dionisie 48 şi Luterană 17, casele Ecaterina Florescu din Str.gen. Anghelescu 69 şi Crişana 19, casele Elena Lăzărescu din Bdul Elisabeta 37, casele M. Cristescu din Calea Victoriei 141 şi multe altele.

La Sinaia, Eforia deţinea hotelul Caraiman, hotelul Palace şi Cazinoul cu tot complexul aferent de magazine. Eforia mai deţinea un stoc de diverse acţiuni, printre care 2.116 acţiuni ale Băncii Naţionale a României, 5.096 acţiuni ale societăţii „Sinaia”, 33.400 acţiuni „Subsolul Român”, 36900 acţiuni ale societăţii „Petrol Govora”, 20.000 acţiuni ale „Creditului Rural” precum şi alte acţiuni şi rente de o valoare nominală de cca. 20 milioane lei. Acestea au fost în linii generale bunurile mai importante deţinute de Eforie. La acestea adăugăm un număr de 17 schituri cu veniturile lor, aflate la 1931 în proprietatea Eforiei. În anul 1931, Eforia Spitalelor Civile avea un venit total de 216.300.000 lei, în condiţiile în care întreţinea în spitalele sale un număr de 2.200 paturi, şi tot atâtea tratamente gratuite. Costul era de cca 160 lei pe zi pentru tratamentele chirurgicale şi 120 lei pentru tratamentele obişnuite.

O restituire necesară

Eforia Spitalelor Civile, ca instituţie publică, este o restituire necesară, dacă nu obligatorie, pentru însănătoşirea sistemului sanitar. Acest lucru înseamnă restituirea tuturor proprietăţilor naţionalizate între 1949 şi 1955, dar şi actualizarea sumelor de bani deţinute cândva în acţiuni şi legate. O restituire ad-integrum. O astfel de instituţie va reprezenta un model de organizare şi de autoadministrare instituţională, demnă de invidiat chiar şi de Ministerul Sănătăţii. Astfel vor putea fi rezolvate cazurile medicale costisitoare, care-şi aşteaptă rândul pentru vreo clinică din străinătate; soluţii pentru salariile medicilor conforme cu specializarea şi rezultatele din practica medicală; tratamente gratuite pentru majoritatea bolnavilor cu venituri mizerabile, o grijă mai puţin pentru bătrânii acestei ţări, care se vor putea bucura de sanatoriile deţinute cândva de vechea Eforie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.