Elita României. Falsele semnale. Falsele modele

Folosind CNSAS, unde activau trei membri importanţi ai GDS vreun deceniu şi mai bine, şi „politica dosarelor” pentru a macula nume mari a literelor române de după război şi aruncându-le ziarelor de tiraj, „înfometate” ca şi maselor de inşi dislocaţi de Ceauşescu grăbite de a ataca şi murdări valorile de vârf, elita, înainte de o decizie a instanţei juridice şi confortată de dovezi irefutabile. Începând cu „cazul Caraion”, poet de marcă, închis mai bine de un deceniu în cele mai dure puşcării staliniste. Iar lista se termină zilele acestea cu Adrian Marino, fost puşcăriaş politic şi el, unul dintre puţini creatori de sistem de clară anvergură al culturii noastre dintotdeauna…

Elita, dacă vrea să devină din nou activă şi eficientă, va trebui să se regăsească. Şi nu e uşor, deoarece nu e suficient ca ea să lupte încă o dată pentru a deveni vizibilă şi prezentă în noianul zgomotos al vieţii publice de azi, dar şi să se delimiteze de o aparentă elită, ce-şi are centrul şi corifeii mai ales în jurul cunoscutului GDS, revista 22 şi editura Humanitas, grup puternic de influenţă de vreo două deceni şi care, sub faldurile culturii, ale ideilor sociologice şi politice, au intrat în aventura puterii. Au reuşit să fasoneze şi un candidat la preşedenţia ţării şi să-l împingă la putere şi poate le-am fi trecut cu vederea domnilor de care vorbim – care au antene puternice la Soroş, CNSAS şi la unele cotidiene! – nu puţine aroganţe şi atacuri absolut condamnabile, calomnii şi „omisiuni” perpetrate la adresa marilor personalităţi literare şi culturale de după război, dacă candidatul d-lor împreună cu echipa sa care a guvernat patru ani această ţară, ar fi arătat o altă competenţă şi o altfel de morală, o reală conştiinţă românească şi civică faţă de treburile ţării, decât vechii nomenclaturişti! Dar, din păcate, nu a fost aşa, „elevii” d-lor Coposu şi Diaconescu, ca şi nepoţii lor, „deştepţi” şi rapace, au eşuat cu atât mai lamentabil cu cât purtau cu ei speranţa noastră, a multora, că e posibilă, într-adevăr, o schimbare radicală a echipei politice. În plus, aceşti „domni” au înmormântat, se pare iremediabil, un mare partid al Ardealului, Partidul Naţional Ţărănesc, cu merite incontestabile în lupta de secole pentru clădirea unui stat românesc unitar şi independent şi care, după Marea Unire de la ‘918, în parlamentul dintre războaie şi-a asumat rolul unei veritabile şi necesare opoziţii faţă de puterea politică care se perinda furtunos şi cum o ştim, era victima nu puţinor oportunişti şi aventurieri. În frunte cu regele însuşi de care am pomenit, Carol II, şi care în două rânduri şi-a arătat incapacitatea de a fi la înălţimea prerogativelor şi a înaintaşilor săi.

Nimic nu va merge cum trebuie şi cum se aşteaptă milioane de la cei care conduc treburile României dacă această elită, care există şi se află dispersată, înfricată şi destul de dezamăgită la margine sau la „fundul” societăţii, nemaiştiind ce să creadă – despre dictarură şi democraţie, despre prezent şi mai ales depsre viitor. Şi, ceea ce e mai grav, ea, această elită şi personalităţile de anvergură care o compun, creatorii reali din domeniile majore ale supra-structurii, ştiinţă, arte şi litere, pare a avea dubii despre propria ei „existenţă” şi necesitate în social, în „noul social”. Dar cum se face că noi, creatorii tineri sau mai puţin tineri ai deceniului şapte am avut îndrăzneala şi instinctul de a ne salva – şi, odată cu noi, de a salva şi încuraja straturi largi ale populaţiei şi nu numai ale intelectualilor, zăpăciţi şi înfricaţi profund de un deceniu şi jumătate de stalinism brutal, ca şi de sentimentul de a fi părăsiţi de Europa atunci! – capacitatea de a afirma public texte şi idei, de a susţine opere şi personalităţi de reală anvergură în faţa cărora chiar şi „lăncile” poliţiste sau propagandiste ale abilului ultim dictator, s-au frânt? Cum de a fost posibil aceasta, atunci şi azi ni se pare că suntem pierduţi, că ne vom îneca definitiv – sau, mă rog, ne vom „perverti” la ideologia banului, a interesului imediat şi a consumismului, ceea ce e şi mai grav! – şi că încă o dată, Apusul, „marele şi mândrul Occident”, de data aceasta, e drept, nu ne-a uitat dar ne trimite, în cultură cel puţin, false semnale. False modele!

Grupul de Dialog Social şi corifeii săi, spirite de excepţie, indubitabil, unii dintre ei mi-au fost amici şi chiar prieteni apropiaţi, s-au lăsat atraşi, într-un mod sau altul de sirenele politicii efective. Înfiinţând organizaţii sau partide sau, cum o spuneam, pregătind un anumit grup politic pentru a prelua puterea. Nici acest lucru nu ne-ar fi supărat prea tare şi i-am fi lăsat să-şi epuizeze energia, ideile şi competenţa – care, trebuie s-o spunem, era uneori redutabilă pe terenul culturii, dar inexistentă pe cel al politici! – lăsându-i pe ei înşişi să-şi trăiască şi să-şi exprime dezamăgirea (cum a făcut-o, după mai bine de un deceniu petrecut în agitaţie mărunt politică, importantul critic şi istoric literar, N. Manolescu), sau falsele succese, pipărate cu sfaturi date naţiunii şi acute, dacă nu ridcole, iritări morale, ale unor amici ai celui citat – dacă tot dânşii nu ar fi introdus în câmpul literelor române ideea politică în forme acute şi partizane, spărgându-ne unitatea, confuzionând grav conceptele şi ideile cu care lucram şi atacând nu puţine mari valori, vii sau moarte. În primul rând, folosind CNSAS, unde au activau trei membri importanţi ai GDS vreun deceniu şi mai bine, şi „politica dosarelor” pentru a macula nume mari a literelor române de după război şi aruncându-le ziarelor de tiraj, „înfometate” ca şi maselor de inşi dizlocaţi de Ceauşescu grăbite de a ataca şi murdări valorile de vârf, elita, înainte de o decizie a instanţei juridice şi confortată de dovezi irefutabile. Începând cu „cazul Caraion”, poet de marcă, închis mai bine de un deceniu în cele mai dure puşcării staliniste. Iar lista se termină zilele acestea cu Adrian Marino, fost puşcăriaş politic şi el, unul dintre puţini creatori de sistem de clară anvergură al culturii noastre dintotdeauna, publicat pe mai multe continente, care i-a iritat pe unii inşi „influenţi” la organul şi „organele” de care vorbim şi care l-au „pedepsit” pe dată, expunându-l batjocurii şi oprobriului mulţimii, fără să ezite. Neştiind sau uitând că odată cu Caraion, Marino, dar şi cu Buzura sau Doinaş şi alţii, sunt târâte în noroi demnitatea şi prestigiul elitei, iar odată răul făcut – un rău care atinge întreaga stabilitate şi orgoliu al naţiunii! – nimeni nu-l va mai putea repara.

Iată care sunt, în mare, elitele şi falsele elite. False nu atât întrucât ar fi populate de impostori, cât pentru că, după umila mea părere, au pus deasupra intereselor şi nevoilor propriei vocaţii – în cele mai multe cazuri încă ne-exprimate suficient şi convingător! – interesele oportuniste, prost ascunse de fraze arogante sau de chemări demagogic-morale la ordine de tipul „apel către lichele”!

„Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului”, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2010