Epopeea marilor „valuri de migrație” din Parlamentul României. Scindări majore și regrupări care au schimbat raportul de forțe în ultimii 36 de ani

Mobilitatea interpartizană în Parlament

Un studiu de caz realizat în 2012, de Domnica Gorovei, lector la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București, „Mobilitatea interpartizană în Parlamentul României”, publicat în Romanian Political Science Review, arată că cea mai mică rată a mobilităţii, sau a „migrației parlamentare”, cum mai este cunoscută în spațiul public, s-a înregistrat în legislatura 1992-1996.

În acea legislatură, 35 de deputaţi şi numai 3 senatori, adică 7% din ansamblul parlamentarilor, au părăsit partidele pe listele cărora au fost aleşi.

Însă, fenomenul migratoriu se amplifică puternic între 1996 şi 2000, când 48 de deputaţi şi 29 de senatori, adică 15% din totalul membrilor legislativului, îşi schimbă partidul. 

O scădere minoră este înregistrată în mandatul 2000-2004, când 39 de deputaţi şi 18 senatori, adică puţin peste 10% dintre parlamentari, demisionează din formaţiunea politică iniţială. 

Tendinţa de creştere a mobilităţii revine însă după 2004, când este înregistrat cel mai mare număr de demisii din toată perioada analizată: 83 de deputaţi şi 28 de senatori, adică 21% dintre aleşi, decid să abandoneze formaţiunile pe listele cărora au fost confirmaţi. 

În perioada 2008-2012 procentul parlamentarilor care părăsesc partidul iniţial este în creştere (21%), 68 de deputaţi şi 35 de senatori schimbând formaţiunea iniţială. 

Au urmat apoi episoade punctuale de migrație parlamentară, fenomenul intensificându-se, în perioada 2016-2020, cu apariția ALDE și PRO România și, recent, după parlamentarele din 2024, când formațiunile mici precum POT și SOS au început să piardă dintre aleși.

Scindarea FSN – 1992

Primul mare transfer de parlamentari a fost după scindarea FSN (Frontul Salvării Naționale) din primăvara anului 1992.

După Convenția Națională din 27–29 martie, câștigată de Petre Roman, gruparea apropiată de Ion Iliescu s-a desprins și a constituit FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale).

La acel moment, aproximativ 125 de parlamentari (65 deputaţi şi 60 senatori din totalul de 342 parlamentari aleşi pe listele FSN) au plecat în aripa lui Iliescu.

Roman a păstrat organizația și denumirea FSN, devenită ulterior PD (Partidul Democrat), în timp ce gruparea „iliesciană” a format FDSN, transformat în PDSR în 1993 și, ulterior, în PSD.

Alegerile din septembrie 1992 au confirmat superioritatea electorală a grupării desprinse. FDSN a obținut 117 deputați și 49 de senatori, iar FSN 43 de deputați și 18 senatori. 

Perioada 1996-2000

Studiul de caz al Domnicăi Gorovei identifică 77 de parlamentari care și-au schimbat cel puțin o dată partidul, față de 38 în legislatura 1992–1996. Fenomenul nu mai era limitat la ruptura originară a FSN, ci devenea o componentă repetitivă a competiției dintre partide.

Un episod relevant este desprinderea Alianței pentru România, în 1997, din PDSR, în jurul lui Teodor Meleșcanu, viitor candidat la alegerile prezidențiale din 2000. 

După eșecul electoral din 2000, ApR a fuzionat cu PNL în ianuarie 2002, iar Meleșcanu a devenit prim-vicepreședinte liberal.

Valul din 2000–2004 – consolidarea puterii PSD

După alegerile din 2000, PRM devenea a doua forță din Parlamentul României, cu 84 de deputați și 37 de senatori, însă Legislativul era puternic dominat de PDSR, devenit PSD în 2001. PDSR avea 65 de senatori (46,44%) și 155 deputați (47,40%).

Această legislatură a fost marcată de „hemoragii” importante către social-democrați, mai ales la Camera Deputaților, unde PSD asimila deputați în special de la Partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor.

PSD câștiga 15 deputați de la PRM, 6 de la PD și 3 de la PUR, pierzând în schimb 8 deputați. 

Chiar și așa, partidul lui Ion Iliescu reușea să-și crească ponderea parlamentară la Cameră cu 3%, în timp ce celelalte partide pierdeau parlamentari, arată un studiu de caz, „Mobilitatea parlamentară”, pe perioada 2000-2004, realizat de Alexandru Radu și Violeta Stoleru.

Un număr total de 89 parlamentari și-au schimbat statutul câștigat în noiembrie 2000, adică 1 din 5 parlamentari.

Autorii disting un flux predominant către PSD până la sfârșitul lui 2003 și o schimbare de sens la începutul lui 2004, când PRM a atras, la rândul său, parlamentari din alte formațiuni. 

PRM a suferit o erodare importantă după anul 2004, intrând în legislatura următoare cu o reprezentare deja redusă: 48 de deputați și 21 de senatori. 

La alegerile din 2008, partidul lui Corneliu Vadim Tudor nu a mai obținut niciun mandat.

Un transfer important de la PRM către PSD a fost cel al Liei Olguța Vasilescu, anunțat la 19 decembrie 2007. Deputată PRM și președintă a Comisiei pentru învățământ, aceasta s-a înscris în PSD, fiind prezentată public de Mircea Geoană.

Vasilescu a devenit personaj central în interiorul PSD.

În momentul de față, PRM nu mai este relevant la nivel politic și parlamentar.

UNPR – partid „balama” creat prin migrație parlamentară

Uniunea Națională pentru Progresul României a apărut pe scena politică din România în preajma alegerilor prezidențiale din 2009, fiind oficializat în 2010,  în contextul în care PSD, PNL și Partidul Conservator făceau front comun împotriva președintelui Traian Băsescu și al PDL.

La baza partidului se afla un grup de parlamentari independenți plecați din PSD, PNL și PC în 2008, nemulțumiți de direcția în care mergeau partidele lor, și mai degrabă orientați către o colaborare cu tabăra Băsescu. 

Primul congres al partidului a avut loc pe 1 mai 2010, ocazie cu care a fost aleasă conducerea: Marian Sârbu – președinte, Cristian Diconescu – președinte de onoare, și Gabriel Oprea – președinte executiv, toți trei foști membri importanți ai PSD.

UNPR se recomanda ca un partid de centru-stânga, pro-european și progresist.

Cele două partide care termină mandatul 2008-2012 cu bilanţ pozitiv din perspectiva raportului numărului de parlamentari pierduţi/câştigaţi sunt PC şi formaţiunea înfiinţată în mai 2010, UNPR. 

Surprinzător, partidul care a atras numărul cel mai mare de deputaţi şi senatori este a fost UNPR, care în octombrie 2012 număra 24 de parlamentari.

La Cameră grupul UNPR numără 12 membri, trei sferturi provenind din rândurile PSD şi restul din PNL, situaţia fiind similară la grupul din Senat.

Decăderea UNPR

UNPR a funcționat ca un „partid balama”, fiind considerat „creația” lui Traian Băsescu, pentru a putea reînscăuna Guvernul Boc, demis înaintea alegerilor prezidențiale din 2009.

În urma alegerilor din 9 decembrie 2012, cele care au condus la expandarea parlamentului la 588 de locuri, UNPR și-a adjudecat 10 mandate în Camera Deputaților și 5 în Senat.

Deși numărul nu era impresionant, aceștia au primit infuzii de parlamentari în urma destrămării Partidului Poporului – Dan Diaconescu, care reușise să obțină la alegerile din 2012 nu mai puțin de 68 de posturi.

După alegerile din 2012, UNPR se mută în tabăra USL, care câștigase categoric alegerile parlamentare, dar după scandalul în care a fost implicat fostul ministru  Gabriel Oprea, când un polițist a murit din cauza coloanei sale oficiale, a început și declinul partidului.

Parlamentarii UNPR au migrat către alte partide, iar ulterior Uniunea a fuzionat cu PMP în 2016.

Migrația politică în era USL: „hemoragia”parlamentară a PP-DD

În 2012, migrația a început să lucreze împotriva PDL și în favoarea partidelor care făceau parte din USL (Uniunea Social-Liberală). Studiul Domnicăi Gorovei, citat și mai sus, identifică, în cadrul legislaturii 2008–2012, plecarea a 25 de deputați și 16 senatori din PDL, dar și intrări în sens invers.

Dintre deputații care au părăsit PDL, 14 s-au îndreptat către PNL, trei către PC și unul către UNPR, potrivit aceleiași cercetări, toate partidele făcând parte din USL. PNL a fost un beneficiar important al acestui val de migrații.

De precizat este că aceste schimbări au avut loc înaintea alegerilor câștigate categoric de USL, în ideea în care parlamentarii se poziționau strategic și anticipativ de partea câștigătorilor. 

După victoria USL, care au avut loc în decembrie 2012, fluxurile de migrație către partidele USL se intensificau, mai ales pe fondul dezintegrării PP-DD. 

Până în iunie 2013, aproape o treime dintre parlamentarii lui Diaconescu plecaseră, inclusiv la partide mai mici de la putere, UNPR și PC. 

Parlamentarii aleși pe listele PP-DD au „îngroșat” rândurile partidelor de la putere în legislatura 2012-2016, partidul fuzionând, în cele din urmă, în 2015, cu UNPR.

Cazurile ALDE și PRO România

După ce proiectul USL s-a destrămat în 2014, o parte dintre parlamentarii PNL s-au reorientat către PLR, proiectul fostului lider liberal Călin Popescu-Tăriceanu, care apoi a dus la formarea ALDE în 2015, prin fuziunea cu Partidul Conservator.

Această formațiune înregistra înaintea alegerilor din 2016 aproximativ 34 de parlamentari, proveniți din PLR și PC.

După plecarea lui Victor Ponta din PSD, în urma pierderii funcției guvernamentale și, ulterior, a șefiei partidului, s-a format PRO România.

La începutul lui februarie 2019, grupul parlamentar constituit în jurul formațiunii lui Victor Ponta avea 20 de deputați, dintre care 16 aleși pe listele PSD.

Pro România era văzut ca o alternativă mai „progresistă” la PSD-ul lui Liviu Dragnea, iar asta facilitat și rezultatul surprinzător din mai 2019, de la europarlamentare, când partidul lui Ponta a luat două posturi în legislativul european.

În perioada Dăncilă, PSD a mai primit infuzii de parlamentari de la PSD, ajutând într-un final la căderea Guvernului PSD, facilitată și de ruperea coaliției cu ALDE.

La parlamentarele din 2020 însă, ALDE și PRO România, care au candidat la comun, nu au confirmat succesul din legislativul anterior, rămânând sub pragul parlamentar.

Ruperea PDL și migrația în masă a „Taberei Băsescu”

După pierderea guvernării, înfrângerea electorală din 2012 și ruperea ireversibilă de Traian Băsescu, parlamentarii PDL au urmat mai multe trasee de migrație, pe trei direcții: Partidul Mișcarea Populară (PMP), noua formațiune a lui Băsescu, PNL, în contextul marii fuziuni din 2014 și către alte partide din sfera USL.

Valul de migrație către PMP a avut un vârf în februarie 2014, când evidența Camerei Deputaților înregistrează zece încetări ale apartenenței la PDL. Printre nume: Elena Udrea, Theodor Paleologu, Petru Movilă și Adrian Gurzău. 

Nucleul dur al fostului PDL, concentrat în jurul lui Vasile Blaga, a mers către PNL, fuziunea prin contopire fiind consfințită oficial în iulie 2014.

Dezagregarea rapidă: cazurile POT și SOS

Partidul Oamenilor Tineri, condus de Anamaria Gavrilă și SOS România, partidul Dianei Șoșoacă, au intrat în Parlamentul României la alegerile din decembrie 2024, într-un context politic și social tensionat, determinat de ascensiunea lui Călin Georgescu și a curentelor de extremă-dreapta.

POT a obținut 24 de mandate de deputați și șapte de senatori, fiind la limita componenței minime la Senat, în timp ce SOS a obținut 28 de mandate de deputați și 12 de senatori.

Cele două partide sunt exemplul perfect de disoluție parlamentară accelerată, după un succes electoral surprinzător, la fel ca în cazul PP-DD.

POT a rămas, în urma migrațiilor către PSD și PNL, determinate de certurile interne, fără grup la Cameră și Senat, în doar doi ani, iar SOS România a rămas, tot în urma plecărilor din grup și din partid fără grup la Senat.

În iunie 2025, PSD a atras patru deputați SOS, iar alți doi au părăsit în același an grupul pentru AUR.

O altă parte dintre parlamentarii desprinși din cele două partide s-au regrupat în PACE-Întâi România sau la grupul condus, mai nou, de Victor Ponta, Uniți pentru România.

În prezent, SOS mai are doar 13 membri în grupul parlamentar de la Cameră.