Eugen Uricaru: Buni, ospitalieri, cu capul plecat

Așa ne descriu din timpuri trecute cei mai mulți dintre călătorii străini care au trecut prin Țările Române – un popor blând și ospitalier.

Ospitalitatea  este o caracteristică generală a popoarelor izolate sau celor care trăiesc în condiții dificile și indică un grad înalt de înțelegere a celuilalt, dar și o profundă umanitate izvorâtă din suferința proprie. Nu pot să uit o conversație dintre două italience în vârstă, la Roma, pe când imigrația ilegală era abia la început. Erau destul de uimite de prezența evidentă a unor asiatici, poate filipinezi, poate malaiezieni. Erau surprinse, nedumerite.

– Oare ce caută oamenii ăștia în orașul nostru? a spus una dintre ele.

Cealaltă a oftat și a zis:

 – Cine știe ce necazuri au la ei acasă dacă au ajuns ei până aici!

Era un punct de vedere care izvora din umanitatea profundă. Poate ospitalitatea românească vine tot de acolo. Personal, mă îndoiesc. Eu cred că  vine din instinctul de supraviețuire. Eu mă regăsesc în mica partidă a celor care consideră că poporul român provine din coloniștii romani plus ingredientele necesare care au apărut în decursul istoriei. Daci, toți barbarii care ne-au călcat până la venirea slavilor, slavii, apoi mongolii cu urmașii lor tătari, ungurii, turcii, fanarioții cu familiile și clienții lor, apoi cine a mai apărut printre ruinele unei istorii făcute zob; noi suntem toți aceștia, mai mult sau mai puțin. Asta din punct de vedere etnic. Ne-am păstrat fondul latin principal de cuvinte, ne-am păstrat conștiința de sine, nu suntem niciunul dintre neamurile pomenite anterior, ci români. Vorba Poetului: „suntem români și punctum”. Asta nu înseamnă că ușa conviețuirilor s-a închis. Aștept cu neliniște și curiozitate, viitoarele năvăliri sau infiltrări pașnice, dar cu urmări. Nu suntem nici mai tari nici mai slabi decât alții. Și totuși… Și totuși ceva nu merge.  Odată cu încheierea veacurilor eroice, de la  Negru Vodă la Brâncoveanu, de la Bogdan de Cuhea la Dimitrie Cantemir, cea mai înaltă dregătorie a Țării a fost încredințată nu unor pământeni, ci unor prea plecați slujitori ai Înaltei Porți care își cumpărau domnia la licitație. Aveau o singură calitate – erau creștini, iar dacă otomanii au considerat că asta este o condiție obligatorie pentru a sta în jilțurile valahe, e un semn bun pentru noi. Într-o perioadă istorică în care etnicitatea se   confunda cu religia, această condiție arăta că aveam ceva de spus în fața unei puteri colosale: Imperiul Otoman.

Revenirea la domnii pământeni s-a petrecut în primele decenii ale secolului al XIX – lea, marcate de mișcarea cu indubitabil  sens național a lui Tudor din Vladimiri ori prin impunerea Regulamentului Organic a generalului Kiseleff.  Ce a urmat este bine știut. Alegerea dublă a colonelului Alexandru Ioan Cuza a însemnat nu doar Unirea celor două Principate, ci și maximumul ce putea fi atins de mișcarea națională. Cuza fost detronat printr-o mișcare internă izvorâtă din Armata creată de chiar Domnitorul arestat în miez de noapte. Măcar nu l-au ucis cum s-a întâmplat la Belgrad peste cincizeci de ani cu Alexandru Obrenovici și soția acestuia, Draga. Uciși, iar apoi făcuți bucăți și aruncați pe fereastra dormitorului. O chestiune de temperament. Aducerea pe tronul Principatelor, al României devenită apoi Regat, a unui membru al familiei extinse Hohenzollern, ne-am „căftănit ” atunci,  a celui care va fi un bun rege român, Carol I a fost un gest fericit. Continuarea în dinastie a fost norocoasă. Ferdinand a avut norocul unui moment astral pentru România Mică. A devenit România Mare. Zbuciumații ani postbelici s-au terminat cu cedări teritoriale, violențe interne, atentate și ucideri în numele Statului. Nici că se putea mai rău. Umbra unei noi închinări devenea din ce în ce mai amenințătoare. N-a fost Germania lui Hitler, ci Imperiul lui Stalin puterea în fața căreia România și românii au fost siliți să stea în genunchi și să plece capul.

Au urmat 45 de ani de supunere. Nu toți anii au fost la fel. Anul 1964 a fost momentul deschiderii unui drumeag, la fel de nenorocit ca drumul mare al comunismului sovietic, dar altă variantă. S-au deschis închisorile pentru deținuții politici ( ulți zăceau deja sub pământ), s-a scuipat public în cafeaua oferită zilnic de Moscova și s-a căutat un prieten -protector destul de departe încât să nu-i trezim instincte canibalice – China.

O revoltă în  genunchi, dar totuși, o revoltă. Cam la fel ca revolta atâtor domnitori din perioada  lui Brâncoveanu sau Cantemir. Afirmarea suveranității sub cupola suzeranității marii Puteri de la Răsărit, noi eram de fapt o Putere învinsă, nu era decât o operațiune externă pentru uz intern. Așa cum, mai târziu, am asistat la nenumărate operațiuni de acest gen – cu costuri neștiute – de la plimbarea în caleașca regală britanică la întâlnirile cu președinții SUA ale dictatorului Nicolae Ceaușescu.

Iată că ultimii 30 de ani ne arată altceva. S-a renunțat la afirmarea unei suveranități, pentru unii stânjenitoare, pentru a se trece la concursul televizat „Cine este mai supus, mai slugarnic față de stăpâni?”  Numai în ultimii ani, am asistat la scene de-a dreptul grotești, din punctul de vedere al unui cetățean loial Constituției.  O fotografie la Casa Albă e mai importantă și mai valoroasă decât o lege bună pentru statul român. O vizită de câteva minute într-un birou aulic înlocuiește un acord sau un tratat avantajos dacă nu pentru România măcar pentru ambele părți.

Prezența în ambientul Marilor Puteri face parte din dichisul campaniei electorale. Este ceva foarte specific societății românești, nu dintotdeauna, să se urce pe scara puterii nu din pricina calităților, ci din cauza relațiilor personale care lasă cu gura căscată cetățeanul bun, blând și ospitalier.. Dacă știe de tine Sultanul, ai șanse la jilț!

Voința poporului nu prea cântărește în balanța cu care se măsoară dregătoria, dar, totuși, e nevoie de ea. Altfel, de ce ar mai fi nevoie de câștigarea acesteia prin exhibarea către toată națiunea a unei relații adevărate sau închipuite cu Suzeranul sau măcar cu secretare care au în grijă corespondența? La ce bun tot acest balet de operetă? Păi, nația asta a noastră e bună, e ospitalieră și își pleacă propriile capete de frica săbiei! Care sabie? Sabia pe care  aspirantul la marea dregătorie a zărit-o cu coada ochiului când s-a dus să pupe papucul. Cam așa merg lucrurile și nu e vina aspiranților la dregătorii, ci a nației care se amăgește sau se lasă amăgită. De ce se lasă amăgită nația? Eu știu, dar nu o să spun. Fac parte din aceeași națiune, bună, blândă și ospitalieră. Multe săbii au mai lustruit șefii noștri cei mari până au ajuns mari!  Nu credeți oare că ar cam trebui  să se termine cu lustruitul, mai ales că și plătim pentru  această onoare? Pentru asta nu mai trebuie să fim buni, blânzi și ospitalieri ci să fim drepți, cinstiți și cu simțul onoarei.