Expoziţia “Barocci, graţie şi strălucire”
Prima mare retrospectivă consacrată lui Barocci a părăsit Muzeul de Artă din Saint Louis, din statul american Missouri, având curatori pe Judith W. Mann şi Babette Bohn, ajungând în această primăvară la “National Gallery” din Londra. Peste 100 de lucrări, dintre care 65 de schiţe în ulei şi studii în creion sau pastel, dezvăluie excepţionala frumuseţe a creaţiei acestui artist şi caracterul ei inovator. Pânze şi desene, majoritatea conservate în bisericile şi muzeele din regiunea Marche şi la Florenţa, dar şi în muzee prestigioase cun ar fi “Luvru”, “Albertina” din Viena, “Ermitajul” din Sankt Petersburg sau “Getty Museum” din Los Angeles.
Expoziţia începe cu o secţiune dedicată operelor de devoţiune, printre cele mai vechi figurând “Odihnă în timpul Fugii din Egipt” (1570-1573), impregnată de o inefabilă blândeţe, o pictură de şevalet ce demonstrează uimitoarea ştiinţă coloristică dezvoltată de artist.
Afirmarea esteticii sale în evoluţie este vizibilă mai ales în a doua sală, consacrată altarelor pictate la Urbino şi în regiune: “Răstignirea cu Fecioara şi Sfântul Ioan”, de la Galeria Naţională din Marche, realizată în 1566-1567 pentru capela familiei Della Rovere, care anunţă deja caracteristicile ajunse la apogeu în “Punerea în mormânt” (1579-1582) din “Biserica Crucii” din Senigallia, spectaculoasă compoziţie care n-a părăsit niciodată Italia. Superba “Buna Vestire” (1583-1586), comandată de “Chiesa Nova” din Roma, face obiectul unei secţiuni speciale, care relevă etapele lentei ei geneze prin 12 din cele 45 de desene pregătitoare cunoscute astăzi. Studiile de compoziţie, trasate în cerneală şi cărbune, ca şi delicatele studii în ulei, cu figurile Sfântului Iosif, Elisabetei şi a lui Zaharia, traduc cercetările minuţioase ale pictorului în căutarea perfecţiunii. Pot fi descoperite apoi, de-a lungul circuitului expoziţional, contrastele de lumină experimentate de Barocci în ultimi ani ai carierei sale, ca în “Sfântul Francisc primind stigmatele”.
Coborârea de pe cruce, aflată în Catedrala San Lorenzo
Aceste opere impresionante stau alături de impozanta “Cină” din Catedrala din Urbino (1590-1599) sau “Eneea fugind din Troia”, realizată pentru împăratul Rudolf al II-lea, la cerea Ducelui de Urbino, influent protector căruia Barocci îi făcuse un somptuos portret oficial în 1571-1572.
Activitatea lui de portretist, desigur secundară, rămâne încă puţin cunoscută. Etalate în ultima secţiune a expoziţiei, rare studii de peisaj, câteva efigii ale membrilor familiei Della Rovere sau ale unor înalte personaje demonstrează acuitatea cu care pictorul reda fizionomia modelelor.
Acest mare Maestru prea puţin cunoscut ocupă un loc ambiguu în istoria artei: manierist prin coloritul său acid şi luminos, naturalismul profund îl înscrie în rândul marilor reformatori, egalul pictorilor Carraci şi al lui Caravaggio, iar compoziţiile sale clare şi dinamice au deja o sensibilitate barocă.
Federico Fiori, zis Barocci, s-a născut la Urbino, capitala ducatului familiei Montefeltre, lăsat însă pe planul al doilea de succesorii acesteia, familia Della Rovere, în favoarea oraşului Pesaro. Familia lui Barocci se specializase în conceperea instrumentelor ştiinţifice – compasuri, orologii, astrolaburi… -, dar număra şi artişti, pentru că străbunicul lui, Ambrogio, era sculptor, iar unchiul său Bartolomeo Genga era arhitectul Curţii din Urbino. Potrivit unei tradiţii a familiei, povestită în 1672 de Giovanni Pietro Bellori în prima biografie completă a artistului, Federico ar fi fost remarcat pentru talentul lui de desenator de Francesco Menzzochi, pictor din Forli care a trecut prin Urbino în 1544. El ar fi urmat atunci studiile cu Battista Franco, care a locuit în oraş între 1544 şi 1551, pentru a picta Corul Catedralei. Pentru a-şi desăvârşi formaţia, Barocci pare să fi călătorit, mai ales la Pesaro, la unchiul său, care l-a învăţat, după spusele lui Bellori, “geometria, arhitectura şi perspectiva” şi care i-a permis să studieze picturile din bogata colecţie a ducelui Guidobaldo al II-lea.
Madona cu pisică
A urmat un prim sejur la Roma, unde i-a studiat pe marii maeştri ai Renaşterii. În armonie cu natura, Barocci era pictorul subiectelor religioase. Calitatea copiilor desenate de el i-au atras felicitările lui Giovanni da Udine, elev al lui Rafael şi Michelangelo. Întors la Urbino, Barocci a obţinut primele comenzi importante către 1555. A compus pentru Catedrală o “Sfânta Cecilia cu patru sfinţi”, cel mai vechi tablou al lui care s-a păstrat. Un panou de altar promiţător prin calitatea coloritului, dar încă timid din punctul de vedere al compoziţiei, copiind precis celebra “Sfânta Cecilia” a lui Rafael. Dar “Martiriul Sfântului Sebastian”, pictat în 1557-1558 pentru Dom, dezvăluie deja unele trăsături ale personalităţii sale.
Desigur, mai multe motive, chiar atmosfera scenei, sunt inspirate de pictura veneţiană, mai ales de Tizian, sfumato-ul senzual al corpului trimite la Corregio, dar expresia serioasă ca şi coloritul mângâietor sunt deja caracteristici ale manierei sale.
Există şi un catalog excepţional realizat de Silvana Editoriale.
“Un tânăr foarte promiţător” cu destin tragic
Autoportret Federico Barocci, lucrare din Galeria Uffizi din Florenţa
Primele succese îl determină să-şi încerc norocul la Roma, ca şi Rafael, care venea şi el din Urbino şi care triumfase cu 50 de ani înaintea lui în Cetatea Eternă. A obţinut decoraţia în frescă a două săli principale ale pavilionului Papei Pius al IV-lea, din Grădinile Vaticanului, pe care le-a pictat între 1561 şi 1563. Complexităţii marilor decoruri manieriste ce aliau stucul şi picturile decorative, tânărul maestru îi aduce o claritate nouă, vizibilă mai ales în “Sfânta Familie”, cu o naraţine simplă şi emoţionantă. Această demonstraţie i-a atras admiraţia confraţilor, mai ales a lui Giorgio Vasari, care, în a doua ediţie a “Vieţilor pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor”, publicată în 1568, îl menţionează pe acest “tânăr foarte promiţător”.
În 1563, Taddeo Zuccari îl lasă chiar să picteze o scenă într-una dintre sălile pe care le decora în apartamentul particular al Papei Pius al IV-lea de la Vatican. Aceasta avea să fie ultima frescă a lui Federico. Se pare că unii invidioşi l-au otrăvit, lăsându-l pe tânăr extrem de bolnav, o boală de pe urma căreia nu-şi va reveni cu adevărat niciodată. “Toată viaţa sa, Barocci a suferit dureri cumplite care l-au împiedicat să lucreze mai mult de două ore pe zi”, afirmă Carol Plazzota.
Bunavestire, lucrare aflată la Muzeul Vaticanului
Această întâmplare i-a schimbat cursul vieţii. S-a hotărât să se întoarcă la Urbino, pe care nu-l va mai părăsi niciodată. Dragostea pentru oraşul său s-a manifestat de altfel în peisajele din operele sale în care apar adesea cele două turnuri ale Palatului Ducal. Această retragere definitivă din marile centre artistice şi îndepărtarea de ultimele tendinţe de creaţie explică o carieră şi o influenţă modeste, în ciuda extraordinarului lui talent. Unul dintre cei care au regretat-o a fost Bellori. Dar poată că simţea că numai izolarea îi permitea să-şi dezvolte propria manieră. De altfel, şi-a consacrat tot timpul pentru inventarea minuţioasă şi perfecţionistă a compoziţiilor sale, cucerind astfel reputaţia unui artist deosebit de lent şi, deci, aproape imposibil de angajat. În 57 de ani de activitate a reuşit să picteze treizeci de altare, 15 portrete, 12 tablouri religioase particulare şi cel puţin două tablouri profane. Cea mai mare parte a acestor opere a fost realizată în regiunea Marchese, la Urbino, dar şi la Pesaro, Piobbico, Senigallia sau Fossombrone, unde ele nu au avut parte de faima pe care o meritau. A acceptat şi comenzi în locuri mai puţin vizibile, adesea la cererea Ducelui de Urbino, care le folosea în scopuri politice: în Toscana, la Arezzo, lângă Veneţia, la Ravenna sau la Loretto, la Roma, la Genova şi chiar la curţile Spaniei şi a lui Rudolf II.
Perfecta măiestrie tehnică
Studiu de cap pentru Fecioara Maria
“Coborârea de pe cruce” din 1568, pentru catedrala din Perugia, marchează începutul metodei sale de lucru de o precizie de necrezut. Primele idei sunt trasate rapid, în cărbune sau cu peniţa şi laviu. Artistul precizează apoi poza şi mişcarea printr-un studiu de nud după model, cu cărbune şi zone de alb sau pastel. Aşa cum amintea mai târziu Bellori, artistul “se referea întotdeauna la natură”: “Când se afla într-o piaţă sau pe stradă, observa atitudinile şi fizicul oamenilor şi dacă vedea ceva remarcabil încerca să convingă persoana să vină la el pentru a-i desena unele trăsături de care s-ar fi putut folosi”. Aceste desene sunt completate cu studii precise anatomice ale membrelor – braţe, picioare, mâini – şi drapate. Pare să fi modelat în lut şi în ceară figurine pentru a perfecţiona relieful. Ansamblul, acum bine definit, poate fi condensat în “modelli”, desene de prezentare în creion, laviu şi alb pentru a putea aprecia eclerajul, sau în ulei, pentru culoare. Odată compoziţia convenită cu comanditarul, Federico concepea cartonul definitiv, la scara picturii, care servea transferului contururilor invenţiei pe suportul de pânză. El prepara şi execuţia picturală prin ultimele studii de cap, superb colorate. Toate aceste foi impresionează prin perfecta măiestrie tehnică, prin diversitatea materialelor folosite şi îndrăzneala amestecului lor, pe care Barocci a experimentat-o toată viaţa.
Tabloul “Punerea în mormânt”, terminat în 1559, este fără îndoială prima capodoperă a artistului: punerea în pagină este clar orchestrată în două registre şi magistral teatralizată printr-un ecleraj contrastant care animă drapajele de un colorit strălucitor. Imaginea este convingătoare şi prin atitudinea şi expresia fiecărui personaj, realiste şi puternice. Naturalismul figurilor se mariază armonios cu artificiul luministic şi cromatic.
Punerea în mormânt din Biserica Sfintei Cruci din Senigallia
Această aliere minunată i-a adus imediat artistului comenzi pentru portrete în care el oferea o imagine fidelă a modelului, idealizată prin colorit. O dovadă o constituie “Portretul tânărului Francesco Maria della Rovere”, fiul ducelui Guidobaldo al II-lea, reprezentat la întoarcerea din lupta de la Lepanto, într-o poză care o reia voit pe cea a lui Francesco Maria I din tablou lui Tizian pictat între 1536-1538. Federico va deveni, graţie acestei picturi, portretistul familiei ducale.
Naturalismul şi simţul graţiei şi al frumuseţii fac din Barocci un perfect ilustrator al vieţii exemplare, blânde şi simple a Sfintei Familii. În “Madona cu pisică”, de la Londra, plasează protagoniştii între un pat şi o masă de lucru, în centrul unei încăperi, a cărei fereastră evocă sălile Palatului din Urbino.
Fecioara, lungită natural pe o bancă, lângă masă, îşi alăptează pruncul, distras de Ioan Botezătorul, care întărâtă o pisică arătându-i un sticlete pe care îl are în mână. Frumuseţea figurilor şi surâsul lor atât de natural sunt transfigurate de lumina puternică şi culorile strălucitoare, care nu lasă niciun dubiu asupra victoriei Binelui asupra Răului, la care face aluzie prezenţa păsării şi a pisicii. Barocci egalează aici poezia Madonelor lui Rafael şi ale lui Corregio. Opera va fi gravată, în 1577, de Cornelis Cort, ceea ce i-a asigurat o carieră artistică importantă. Această imagine de devoţiune privată, cu o naraţiune clară şi o atmosferă cotidiană, este în perfect acord cu aspiraţiile Contra Reformei către o artă care să reprezinte istoria sacră într-o formă limpede, pe un ton familiar, cu scopul de a-i ajuta pe credincioşi să înţeleagă misterele divine şi să-i incite să urmeze exemplul sfinţilor.
Cina cea de taină, din Catedrala din Urbino
Începând din 1575, Federico se lansează într-o dificilă compoziţie “Madona Poporului”, destinată bisericii “Santa Maria della Piave” din Arezzo. În acest altar, care a impresionat o întreagă generaţie de pictori toscani, el a pictat cu realism şi poezie ansamblul societăţii, de la umanitatea cea mai umilă la aristocraţie, prin intermediul operelor de caritate. Spiritualitatea invenţiei a suscitat interesul unuia dintre noile Ordine ale Contra Reformei, Oratoriul, pentru care Barocci a creat, între 1583 şi 1586, “Buna Vestire” din biserica romană “Chiesa Nova”. Naraţiunea simplă, cu detalii luate din viaţa cotidiană – tânăra servitoare cu pălărie de pai ţinând un coş cu găini, măgarul lui Iosif –, şi emoţia blândă degajată de personaje l-au uimit pe fondatorul Ordinului, Sfântul Philippe Neri, care obişnuia să se reculeagă în faţa lui.
Impresionantele sale scene nocturne
Studiu pentru mâinile Fecioarei
Reputaţia lui Barocci a fost definitiv consolidată la începutul anilor 1580. Împăratul Rudolf al II-lea a dorit să obţină o operă a maestrului, dar nu cu subiect religios. Corespondenţa ducelui Francesco Maria II della Rovere dezvăluie faptul că pictorul concepuse pentru el, între 1586 şi 1589, singura sa compoziţie profană, “Eneea fugind din Troia”. Din nefericire, numai o a doua versiune autografă a subiectului, semnată şi datată 1598, a ajuns până în zilele noastre, păstrată la “Galeria Borghese” din Roma. Maestrul experimentează aici efectele luministice dramatice, fără îndoială inspirate de pictorii veneţieni, păstrând însă paleta sa strălucitoare şi acidă care garanta personajelor un loc preponderent.
Federico pictează mai multe scene nocturne, între care şi monumentalul “Sfântul Francisc primind stigmatele” (1594-1595) pentru Biserica Capucinilor din Urbino. Într-o noapte înnorată, între stânci abrupte, nu departe de un foc unde doi oameni par să se bată, cerul se deschide brusc în faţa lui Francisc îngenuncheat, cu braţele şi ochii ridicaţi către Dumnezeu, într-un profund extaz. Impresionată de contrastul puternic de lumină, privirea credinciosului este atrasă în profunzimea tabloului, ca şi cum ar fi invitat acolo de figura în mărime naturală a fratelui Rufino aşezat în în partea stângă, jos, a picturii. Frica suscitată de natura sălbatică ale cărei forme stranii l-au fascinat întotdeauna pe pictor este dominată de liniştitoarea lumină divină.
Barocci a avut ocazia să-şi dovedească la Roma talentele sale de pictor cu scenografii complexe şi sesizante efecte de lumină în “ Taina Euharistiei”, începută în 1603 la cererea Papei Clement al VIII-lea, dar instalată abia în 1610 în capela “Bisercii Santa Maria sopra Minerva”. A fost ultima moştenire lăsată de artist noii generaţii de creatori: o sinteză echilibrată între un naturalism familiar şi un luminism care nu impietează asupra coloritului, o seducătoare alternativă la discursurile mai antichizante ale lui Annibale Carraci sau ale mai violentului Caravaggio.
Barocci, precursor al barocului
Bunavestire, lucrare de la Chiesa Nuova din Roma
Artiştii secolului al XVII-lea au reţinut claritatea şi dinamismul compoziţiilor pe două registre, ca în “Înălţarea la cer”, ultima capodoperă neterminată, în care Fecioara pluteşte către un cer înnorat, străbătut de lumina divină, purtată de îngeri, în timp ce, pe pământ, apostolii sunt neliniştiţi în faţa mormântului gol sau extaziaţi în faţa miracolului. Şi cum să nu admiri frumuseţea extatică a unei figuri sfinte pictată în timpul contemplării mistice? De-a lungul întregii sale vieţi, Barocci n-a încetat să perfecţioneze această expresie, de la Sfântul Ioan din “Răstignirea” de la Galeria din Urbino, pictată în 1566-1567, până la “Ridicarea la ceruri” finală. Mai multe studii în ulei pe hârtie, de o factură excelentă, relevă această căutare, mai ales cele pentru figura “Fericitei Michelina”, pictată către 1606, un altar de-a dreptul baroc.
Unii maeştri, ca Rubens sau Guido Reni, vor călători ca să vadă aceste tablouri, iar alţii le-au cunoscut prin desene, colecţionate cu pasiune după moartea lui. Astăzi se păstrează aproape 2.000 de desene, cea mai mare parte aflate în muzeele din Florenţa şi din Berlin, care uluiesc prin forţa expresivă, măiestria tehnică, rafinametul tratării culorii şi luminii.
Barocci, cel care l-a influenţat pe Rubens, face legătura între Renaştere şi Baroc, traversând culisele une epoci, cu siguranţă religioasă, dar strălucitoare din punct de vedere pictural.
Expoziţia este deschisă până în 19 mai.
