Florida se întoarce în ţara vinurilor

În noiembrie trecut, Florida a legat într-o boccea lucrurile ei şi ale puradelului de jumătate de an şi a plecat din Franţa. A părăsit „plaţul” din Paris cu o zi înainte ca autorităţile franceze să îi evacueze pe romii ce-şi duceau zilele cerşind sau cotrobăind prin pubelele urbei. „Am fugit pentru că auzisem că vor să cureţe terenul pe care ne instalasem corturile.” Dar nu pentru multă vreme. În România vinde ciorapi, iar din asta nu faci prea mulţi bani. „Se încălzeşte afară şi mă întorc la francezi. Acolo, cel puţin, nimeni nu m-a înjurat vreodată pe stradă.”

„În Tătăraşi, dacă veţi coborî în staţia Pădurii cu tramvaiul 13, veţi găsi o familie de romi care a fost expulzată. Dar nu ştiu câte veţi afla de la ei. Noi nu vorbim despre asta”, îmi spune un bărbat smolit cu barba străpunsă de ţepi albi. De la Primăria Municipiului Iaşi ştiu despre el că s-a întors din Franţa cu biletul de avion plătit de guvernul francez. Cu toate acestea, mă priveşte câş şi scutură din cap la fiecare întrebare pe care i-o pun.

Fructele din ultima bancă

Florida nu face asta. O găsesc cu mâinile umede, într-o casă cu pereţi roz pe care o închiriază de la cumnata ei. „Mie îmi ziceau «banana», iar va­ra mea era «portocala».” Asta se în­tâmpla prin clasa întâi, când Florida se ascundea în ultima ban­că a clasei și făcea eforturi să des­cif­reze scrisul învăţătoarei. „În pri­mele luni, mergea mama cu mine, ca să mă apere de colegi. Eram singura ţigancă din clasă şi pentru toţi colegii mei, o bolnavă. Se fereau de mine de parcă aveam o boală. Oricum, m-am mai dus până în clasa a treia, după aceea m-am lăsat.” Florida strân­ge urma de prosop umed în mâini şi îşi adună picioarele sub pat, ruşinată. Chit că ei nu i-a mers, e sigură că îşi va da copiii la şcoală. „Măcar învaţă să scrie şi să citească puţin. Îşi vor găsi o slujbă mai uşor după aceea.” De sub mâneca trico­u­lui răsare un tatuaj, o mâzgâlitură. „Scri­e Semar, e numele soţului.” Pe bra­ţul stâng, în loc de brăţară, stau, scri­se şcolăreşte, iniţialele co­pi­ilor. Tatuajele i le-a făcut cumnatul său. De asta sunt scrise strâmb.

„Credeţi că am plecat pentru că mă lăfăiam în bunătăţuri? A­veam copilul acela care doarme sus, de şapte luni, pe care l-am luat cu mine în Franţa.” Alături, mo­ţă­ie în­că unul, de doi ani, învelit în pături co­lo­rate ca într-un cocon şi trezit, în răs­tim­puri, de vocea gravă a unei prezentatoare de pe Kanal D. „Am plecat în pri­mă­vară, am înţeles că este de mun­că, iar soţul meu stătea a­ca­să cu mine. Două săptămîni am tră­it într-un hotel pentru ţigani, fă­ceam curat prin cameră, spălam po­dele, făceam munci gospo­dă­reşti. Apoi, m-au dat afară. Unde să mă duc? Pe «plaţ», acolo măcar e­rau mai mulţi.” A­di­că, la marginea şo­selei, pe o co­coa­şă de pământ, în vânt şi cu un cort pe post de a­co­pe­riş deasupra capului. Cortul era improvizat din pături, haine groase şi murdare, acoperite cu pungi ca să îi ferească de ploaie.

Unde s-a oprit civilizaţia

Mâncau la comun, din căldări şi cea­une, iar când se întorceau celelalte fe­me­i cu palmele goale, bălăbănindu-se pe lângă fustele plisate, Florida şti­a că trebuia să se aşeze pe o ban­că din parc. „O singură dată am pri­­mit de la un francez zece euro, ce bucurie a fost atunci pe mine!” Din cerşit nu făcea foarte mulţi bani, cinci sau şase euro pe zi. „Mai degrabă ieşeam cu un câine decât cu copilul meu. Francezilor le este milă de câini mai mult decât de oameni.” Sau se furişa într-un magazin şi ieşea de acolo cu nişte felii de sa­lam strecurate în scutecul bă­ia­tului. Când a venit roiul de poliţişti şi au început să li se cutremure cortu­rile, a ştiut că va ajunge acasă, în România. „Îmi doream mult să mă întorc, m-am înscris pentru bilet, m-am rugat de doamnele de la a­e­ro­port să mă trimită acasă, dar mi-au dat o hârtie în care scria că trebuie să aştept încă trei luni. Noroc de po­liţiştii care au venit să ne expulzeze. Soţul meu s-a supărat tare, el vindea haine vechi pe care le aduna de prin gunoaie, dar eu voiam să vin acasă.” Până la primăvară, pentru că acasă Florida vinde şo­se­te şi ciorapi. „Stau în piaţa Chirilă, dar fac bani doar pentru mâncare.”

„Noi suntem, cum să zic, ţigani mai civilizaţi. Tot n-avem dreptul să purtăm pantaloni, femeile, dar da­că vorbim cu alţi bărbaţi, ne părăseşte so­ţul, are dreptul ăsta. Ele, cele cu fuste colorate şi cozi, sunt femei din şatra căldă­ra­ri­lor. Acolo, miresele se cumpără de pe la 12-13 ani.” Florida, din Piatra Neamţ, s-a mutat în Iaşi la 16 ani. Îşi aruncă un braţ şi lăţeşte o muscă. Podeaua e umedă, proaspăt spălată. Diseară, Semar îi va a­du­ce lapte bătut.