„Gândire critică” sau discernământ?

Există astăzi un consens aproape reflex în jurul ideii că școala trebuie să formeze „gândire critică”. Problema este că foarte puțini mai clarifică ce înseamnă asta și, mai ales, care este rolul real al școlii într-o societate democratică.

Constituția României face o distincție importantă, adesea ignorată în dezbaterea publică: statul organizează „învățământul”, în timp ce educația este legată, tot în Constituție, în mod natural de familie și de dreptul părinților de a-și crește copiii potrivit propriilor convingeri. Nu este o diferență semantică minoră și nu a apărut întâmplător: știm că în istoria modernă a Europei au fost două regimuri care au avut ca scop (re)educarea „poporului”: regimurile comunist și nazist.

Manualele noastre de știință: între Disneyland și școală

„Nu poți avea discernământ fără cunoaștere”

Învățământul înseamnă transmitere structurată de cunoaștere, formarea intelectuală și accesul la patrimoniul cultural și științific al societății. Educația, în sens profund, ține de caracter, valori, comportament și model uman, adică de spațiul firesc al familiei și al comunității*. Atunci când școala încearcă să substituie toate aceste roluri, riscă să nu mai facă bine nici măcar ceea ce doar ea poate face: să transmită cunoaștere solidă.
Sintagma „gândire critică” este, probabil, o traducere nefericită a englezescului “critical thinking”. În limba română (și, în consecință, în mentalul colectiv), ea sugerează mai degrabă contestare reflexă decât discernământ așezat. Or, înainte ca gândirea să fie „critică”, ea trebuie să existe. Înainte de a fi critică, gândirea trebuie să fie cultivată.

Nu poți avea discernământ fără cunoaștere acumulată, fără memorie culturală, fără repere intelectuale și fără exercițiul răbdător al învățării. Un copil care știe puțin, dar este încurajat permanent să „pună totul sub semnul întrebării”, riscă să confunde libertatea intelectuală cu superficialitatea și, la scară socială, cu anarhia și „revoluția continuă”. A căror existență, paradoxal, depinde de… existența unei societăți organizate… Da, o societate liberă are nevoie de gândire critică autentică. Dar aceasta nu înseamnă reflexul contestării permanente -așa cum există riscul ca „gândirea critică să fie percepută”, ci capacitatea de a judeca temeinic pe baza unei cunoașteri solide.

„Mă tem că transformarea „gândirii critice” într-un slogan educațional omniprezent riscă să devină o ideologie”

Rolul școlii nu este să distrugă ideea de autoritate intelectuală, ci să o legitimeze prin competență și exemplu. Profesorul nu trebuie transformat într-un simplu „facilitator” aflat permanent pe același plan epistemic cu elevul. Între profesor și elev trebuie să existe un gradient de cunoaștere și, implicit, un gradient de respect. Nu pentru persoana profesorului în sine, ci pentru ceea ce reprezintă el: accesul la o lume mai vastă decât experiența imediată a copilului.

Mă tem că transformarea „gândirii critice” într-un slogan educațional omniprezent riscă să devină mai mult decât o metodă pedagogică: o ideologie discretă. Nu cultivarea discernământului pare uneori scopul real, ci instalarea reflexului permanent de contestare a tuturor structurilor moștenite – familie, autoritate, tradiție, cultură comună. De aici și riscul de a ajunge să evaluăm nu cât știe un elev, nu cât înțelege, ci cât de abil este în a relativiza și „deconstrui” tot ce primește de la societate. O societate nu poate rezista mult timp dacă își învață copiii că a demonta este întotdeauna superior lui a construi.

Diferența dintre învățământ și educație

De aceea, societatea românească are nevoie de o deliberare serioasă despre diferența dintre învățământ și educație. Dacă atribuim școlii toate misiunile societății – instruire, morală, sănătate emoțională, integrare socială, activism civic, compensarea eșecurilor familiale – riscăm să transformăm școala într-o instituție sufocată de sarcini contradictorii. O școală puternică este una care știe limpede ce are de făcut: să construiască minți cultivate, disciplinate intelectual și capabile de discernământ. Restul se clădește împreună cu familia și cu societatea, nu în locul lor**.

* E limpede că între învățare și educație nu există o graniță clară și că cele două se întrepătrund. Iată de ce această deliberare societală e esențială. I-am scris cum câțiva ani domnului Liiceanu pentru a-l încuraja să structureze o deliberare în jurul acestei idei, eu neavând volumul filosofic necesar.

** Desigur, în viața reală unele familii nu pot asigura mare lucru din educația unui copil și există nevoia de a suplini ceea ce nu primesc acasă.

Plagiatul – de la furt individual la falimentul moral al statului