Gânduri de iarnă

În toată existenţa mea, fără întrerupere, am avut faţă de viitor – această fascinantă incertitudine – o accentuată lipsă de interes. Nu a fost vorba de vreo teamă, probabil doar o reţinere generată de conştientizarea imposibilităţii de a-l controla într-o acceptabilă proporţie. Mi-a fost de ajuns trecutul, în care am găsit tot ce aveam nevoie, şi, uneori, prezentul. Cu timpul, am observat că viitorul nu este decât o rezultantă alcătuită din efectele logice ale lucrurilor care au existat în trecut, decizii, întâmplări, un fel de rezultantă a unor opţiuni şi voinţe ale oamenilor.

Plus o influenţă a efectelor secundare, generate de lucrurile importante. Rareori inserţii cu foarte puţin arbitrar. De aici încolo, viitorul a început să devină previzibil, îl puteam chiar genera. Şi de multe ori chiar m-am jucat cu el, am studiat astfel evenimente şi oameni, constatând certitudini simple. În acest fel, pentru mine, viitorul îşi consuma continuu misterul. Am înţeles însă că lumea este, totuşi, într-o călătorie a dezordinii, cu foarte rare momente de repliere, de natură strict spirituală, unde, oarecum brutal, am putea ataşa inclusiv morala.

Pe de altă parte, în lumea fizică, entropia a devenit şi ea o certitudine ştiinţifică, acest lucru ajungând, în timp, şi în convingerile mele. Astfel, am căutat să obţin din ce aveam la îndemână un confort. Pentru menţinerea lui, am creat un mic univers împrejur, de protecţie, în care nu se putea pătrunde. În câteva lucruri am devenit radical. În altele, mai indulgent. Probabil în funcţie de abilităţi şi, totodată, de propriile relaxări, cărora le-am putea spune păcate. Mi-am dat seama de timpuriu, chiar de dinaintea convingerilor religioase, că ideea existenţei lui Dumnezeu mă poate scăpa incluziv de acest produs al viitorului, care înseamnă neantizare. A mea, a lumii, a tot ce am considerat important, a tot ce am sprijinit cu fărâma mea de jertfă şi a tot ce am iubit.

Îi rămân dator doar lui Dumnezeu şi celor care au trăit pentru El şi mi-au oferit un exemplu de vieţuire. Acum, Dumnezeu poate să nici nu mai existe. Pentru mine, Îi las această opţiune, mi-au fost de ajuns oamenii şi învăţătura Lui. Nu există frumuseţe mai mare, atât în lumea fizică, materială, cât şi în cea a ideilor, precum există în Evanghelie, în epistole şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, ori ale marilor teologi ai sufletului.

Pentru mine, Dumnezeu a existat cu asupra de măsură în trecut, prezentul este al mărturisirii şi viitorul nu mă mai interesează, viitorul meu este al Lui. Dar cea mai mare prăbuşire sufletească a mea este să văd Biserica lui Hristos cum devine lume, cu toate deprinderile şi căderile ei şi cum chiar oamenii lui Hristos înţeleg asta şi nu fac nimic, de parcă Dumnezeul lor ar fi o zeitate ocrotitoare a dezastrelor şi a complicităţii.