Mă întâlnesc cu Gore de la Arsenal, ne luăm de după gât, vorbim de-ale noastre! Generalii din România sunt cei mai tari generali de pe planeta Pământ!
Ce crezi tu, musiu? Că n-ar fi așa? S-o crezi tu! Uite, a fost anul trecut o vară de neuitat! Cu marțieni și alți extratereștri veniți în vizită la Cotroceni! Pe bune dacă mint! O vară de neuitat. Sigur că da. Așa ar trebui să fie, nu?! A, dar, uite, peste drum, tocmai intră la Oprea niște jurnaliști în travesti. Care Oprea? Ăla care face vin din apă chioară? Ăla care le știe pe toate despre extratereștri? Ăla care s-a bătut cu rușii, cu ungurii, cu austriecii, cu aztecii și egiptenii, cu grecii și cu franțujii în toate războaiele patriei? Ăla care e mare iubicios de se dau fetele și femeile în vânt după el?
Sau o fi Oprea de la Komenduire? Ăla care s-a bătut cu spionii ruși în ’89?! Sau o fi Oprea de la frizerie care mai trage una mică, după colț, la bodega lui Gore, să știi frate! Sau o fi Oprea în travesti, adică, pardon, o fi Mița Pampon, nebunatica! Ea trebuie să fie, că numai ea rămâne prin urbea noastră la vreme de vară. Iar celelalte frumuseți? Le găsești prin Dubai, prin Monte Carlito, prin Hawai. Acolo sunt. La plimbăreală. La giugiuleală. Le-am văzut la Otopeni. Ah, simandicoasele! Dar lasă-le. Să vedem ce e cu Oprea. Cine e? Care e? O fi Oprea care s-a întâlnit cu extratereștrii în vara trecută, la Cabana Drumeților pe Muntele Albastru, dincolo de Techirghiol?!
N-o fi el? Poate că e Oprea din Botoșani care se are pe bune cu venusienii de la corporațiile din Moscova?! Sau Oprea din Nasăud care se are pe bune cu marțienii de la corporațiile din Berlin? Parcă n-ar fi. În definitiv, cine e Oprea? Și de ce ne batem capul cu el, zău așa?! Și de ce intră la el, pe furiș, mai toți jurnaliștii din urbea noastră? Are Oprea niște secrete? N-are. Nu cred că are. Parcă îl știu eu de pe undeva. Poate că am făcut armata împreună la artilerie. Hai, că nu era nimic de capul lui. Își tot pierdea arma la instrucție, cădea de fazan la popotă, lua leapșa. Și acum? Să fie el așa de important? Stai că a venit alde Muratu’ și a zis că prin curtea lui Oprea se poate ajunge mai repede la cafeneaua aia a americanului. Asta era, vezi, că ne-am bătut capul de pomană! Dar până la urmă, am îmbrățișat Civismul, frate, lasă generalii cu golăniile lor!
De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate Civismului ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi.
Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică.
Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind Civismul în autoritate lui, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală.
Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general.
in general…