In memoriam Gabriela Melinescu. Între două iubiri și două lumi

În luna august, Gabriela Melinescu ar fi împlinit 84 de ani. S-a născut la București, pe 16 august 1942, și a murit la Stockholm, pe 15 octombrie 2024, la vârsta de 82 de ani. Aproape jumătate din viață a trăit în Suedia, țara în care a ajuns în 1975 și în care și-a construit o a doua existență literară. Acolo avea să-și găsească și locul de veci, alături de soțul ei, editorul suedez René Coeckelberghs.

La 8 noiembrie 2024, în Capela Cimitirului Norra Kyrkogården din Stockholm, slujba de înmormântare a fost oficiată de PS Macarie Drăgoi, episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord. În cuvântul său, ierarhul a numit-o „poetă a adâncimilor de spirit”. Gabriela Melinescu a fost apoi înhumată la Norra Kyrkogården, alături de René, omul pentru care părăsise România cu aproape o jumătate de secol înainte.

Locul în care se odihnește astăzi spune, într-un fel, povestea întregii sale vieți. România este în limba în care a început să scrie, în tinerețea literară, în prieteniile pe care le-a păstrat și în amintirea lui Nichita Stănescu. Suedia este în cea de-a doua parte a operei sale, în traduceri, în jurnale, în prieteniile literare și în orașul care i-a devenit casă. Între cele două lumi se află Gabriela Melinescu.

Poetă înainte de a fi personaj

Gabriela Melinescu a intrat foarte devreme în literatură. A debutat editorial în 1965, cu „Ceremonie de iarnă”, după care au urmat „Ființele abstracte”, „Interiorul legii”, „Boala de origine divină” și „Jurământul de sărăcie, castitate și supunere”, volum pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1972. A fost redactor la „Femeia” și „Luceafărul” și, până la plecarea din România, își construise deja o voce poetică distinctă.

În lumea literară bucureșteană a anilor ’60 l-a întâlnit pe Nichita Stănescu. Relația lor avea să devină una dintre marile povești de iubire ale literaturii române. Totuși, ar fi nedrept ca Gabriela să fie privită prin această poveste înainte de a fi privită ca scriitoare. Ea avea deja propriul drum. Cel care a scris „Leoaica tânără, iubirea” a fost însă important pentru acel drum.

Nichita, iubirea care a ars

Gabriela Melinescu și Nichita Stănescu au trăit o iubire intensă, care a durat aproximativ un deceniu. Între ei exista nu doar atracție, ci și o complicitate literară. Își citeau textele, discutau despre poezie, iar Gabriela își amintea că îi citea lui Nichita reportajele pe care le scria pentru „Femeia”. În amintirile ei, Nichita apare ca un „fenomen”: genial, fascinant, vulnerabil și greu de apărat chiar de el însuși. Era poetul care putea transforma o conversație într-o experiență poetică, dar și omul prins într-o lume de nopți lungi, alcool, prieteni și excese. Gabriela l-a iubit, dar nu l-a idealizat.

Relația lor a avut pasiune, gelozie, certuri și despărțiri. La un moment dat, iubirea nu a mai fost suficientă pentru a-i ține împreună. Nichita avea să numească relația lor o „mare iubire totală”. Gabriela, privind înapoi, avea să fie mult mai lucidă asupra legăturii lor. Despărțirea nu a însemnat însă uitare. Nichita a rămas în memoria ei, în corespondență și în „Jurnal suedez”. Iar, peste ani, avea să ajungă din nou în viața ei, tocmai în Suedia.

René, iubirea care i-a schimbat destinul

René Coeckelberghs era editor suedez, de origine belgiană, și un pasionat al literaturii române. Povestea începutului lor pare desprinsă dintr-un roman. Fotograful Lutfi Özkök realizase portrete ale unor tineri scriitori români.

Printre ei era Gabriela Melinescu. Fotografia ei, numită de fotograf „Madona neagră”, a ajuns la Stockholm, iar René ar fi văzut-o înainte de a o întâlni și s-ar fi îndrăgostit de femeia din fotografie. Când au ajuns față în față, Gabriela nu a fost cucerită imediat. René i s-a părut arogant și ironic. Treptat însă, între cei doi s-a construit o relație. René era interesat de literatura română și avea să joace un rol important în publicarea scriitorilor români în Suedia. În 1975, la 33 de ani, Gabriela Melinescu a părăsit România și s-a stabilit în Suedia. S-a căsătorit cu René, care a divorțat de dragul ei. Plecarea Gabrielei în Suedia a fost o ruptură, dar și începutul celei de-a doua vieți.

„Jurnal suedez”: casa pe care a luat-o cu ea

Poate că nicăieri nu se vede mai bine drama și frumusețea acestei plecări decât în cele cinci volume din „Jurnal suedez”, publicate în România de Editura Polirom. Primul volum, „Jurnal suedez I (1976-1983)”, a apărut în 2003; au urmat  încă patru volume dedicate fiecare unor calupuri de ani, până în 2008. Jurnalul începe în anii imediat următori plecării și ajunge să cuprindă aproape întreaga ei metanoia: integrarea într-o cultură nouă, moartea lui René, amintirile despre România, literatura, singurătatea, iubirile și îmbătrânirea. Gabriela scria jurnalul în română. Nu întâmplător. într-un interviu mărturisea că voia să nu-și uite limba și că, deși cu René vorbea franceză sau suedeză, jurnalul trebuia să rămână românesc.

„Eu am scris Jurnal suedez numai în limba română, doream să nu uit limba română”, spunea ea. Jurnalul devine astfel mai mult decât o cronică a exilului. Este un loc al întoarcerii. În Suedia, Gabriela își construiește o nouă identitate, dar în jurnal se întoarce permanent la cea veche. Într-unul dintre cele mai emoționante pasaje, după moartea celor dragi, scrie: „Am simțit prezența iubiților morți lângă mine, am auzit pașii lor.” Este o frază care pare să-i rezume întreaga operă diaristică. Morții nu dispar. Nichita, René, prietenii, oamenii din România, toți continuă să existe în memoria ei, iar memoria devine literatură. Volumul al treilea, dedicat anilor 1990-1996, este marcat puternic de moartea lui René. Jurnalul este construit aproape „pe două voci”, între vocea scriitoarei și ecoul scrisorilor de dragoste ale soțului ei. Iar în volumul al cincilea, tonul devine mai sumbru. La 66 de ani, Gabriela își privește propria bătrânețe cu o luciditate aproape crudă: „Acum mi se schimbă viața din nou în deșertul bătrâneții”.

O scriitoare între două literaturi

În Suedia, Gabriela Melinescu nu a rămas doar scriitoarea română emigrată. A devenit parte a literaturii suedeze. A scris poezie și proză în suedeză, a tradus autori suedezi în română și a contribuit la circulația literaturii române în Scandinavia. A primit Premiul Albert Bonniers pentru întreaga operă și alte importante distincții suedeze și românești. În jurul ei s-a format o comunitate literară care a traversat granițele.

Agneta Pleijel i-a fost prietenă, colegă de literatură și una dintre vocile suedeze care au înțeles cel mai bine importanța ei. Pleijel spunea că Gabriela Melinescu „a îmbogățit Suedia prin literatura ei”. Inger Johansson, care i-a tradus o parte importantă din opera Gabrielei în suedeză, a devenit una dintre cele mai apropiate colaboratoare ale sale. Eva Ström, poetă și scriitoare suedeză, a făcut parte din cercul literar apropiat Gabrielei. Din România, Gabriela păstrase legături cu poetele Ileana Mălăncioiu și Denisa Comănescu. Despre cele două vorbea ca despre persoane cu care comunica cel mai mult din țară. Denisa Comănescu avea să coordoneze, la Polirom, publicarea volumelor din „Jurnal suedez”. Astfel, Bucureștiul nu dispăruse niciodată cu adevărat din viața Gabrielei Melinescu de la Stockholm.

Aniversată la 80 de ani, printr-o expoziție

Pe 16 august 2022, când Gabriela Melinescu împlinea 80 de ani, la ICR Stockholm i-a fost dedicată o amplă celebrare a operei sale, care a inclus o masă rotundă, proiecția unui documentar  TVR, realizat de Sanda Vișan, și o expoziție retrospectivă de pictură, gravuri, obiecte și desene.

Expoziția, coordonată de Silvia Luca și Constanțiu Mara, a prezentat și cărți, fotografii și copii ale corespondenței dintre Gabriela Melinescu și Nichita Stănescu. Evenimentul a dezvăluit o Gabriela Melinescu mai puțin cunoscută, în ipostaza de artistă vizuală. În Suedia, învățase să graveze, să picteze icoane și își ilustrase uneori propriile cărți. Literatura și imaginea nu au fost pentru ea două teritorii separate, ci două forme ale aceleiași nevoi de expresie.

Silvia Luca și ultimii ani

În ultimii ani ai vieții, când Gabriela se retrăsese din prim-planul vieții literare, Silvia Luca a rămas una dintre persoanele cele mai apropiate de ea. Prietenia lor dura de aproximativ 45 de ani. Silvia Luca a avut grijă de Gabriela în perioada în care aceasta locuia într-un centru de îngrijire din Stockholm. A fost omul care i-a rămas alături, cu multă afecțiune și dedicare, într-o perioadă în care autonomia scriitoarei se diminuase. Aceeași Silvia Luca fusese, cu doi ani înainte, cea care a contribuit, în mod esențial, la realizarea expoziției aniversare de la 80 de ani.

Poate că cea mai potrivită formă de a o aniversa pe Gabriela Melinescu, care ar fi împlinit 84 de ani, în această lună august, nu este să refacem doar legenda din jurul iubirilor ei, deși Nichita și René sunt esențiali pentru înțelegerea destinului său.

Nichita Stănescu a murit în 1983. René Coeckelberghs, în 1989. Gabriela le-a supraviețuit amândurora cu decenii. Nichita a rămas în România, în poezie. René a rămas în Suedia, alături de ea, până și în moarte.

Ca să o putem înțelege, cel mai este să-i deschidem Gabrielei volumele din „Jurnal suedez”. Acolo, între România și Suedia, între iubire și moarte, între limba maternă și limba adoptată, Gabriela Melinescu este încă vie. Prietenii ei adevărați au fost punțile dintre cele două lumi, iar scrisul a fost casa pe care nimeni nu i-a putut-o lua.