Înainte de miracol – martie 2011

Stă în picioare şi răsfoieşte atent. Citeşte ici-colo. Se uită la mine peste ochelari şi zice, în fine: „Asta e o carte… interesantă”. Căutase mult cuvîntul. Surîd amabil, mă fac că nu înţeleg – nu e greu, am o faţă puştească, deschisă. Voia să spună „o carte periculoasă”. E un volum aparent inofensiv, fără nimic scandalos, rezultat din multă trudă. Dar e o armă: conţine, în bună formă, lucruri peste care nu se mai poate trece.

Cărţile nu sînt egale între ele. Unele ne învaţă sau ne povăţuiesc, altele ne distrează, înşiră poveşti de amor, spun poezii, basme, roluri de scenă, livrează imagini şi atitudini etc. Circulă în milioane de exemplare şi salvează astfel individul, transmiţînd experienţă şi speranţă, sprijinind înţelepţirea persoanei şi găsirea unui rost pe lume. Aceste cărţi nu pun probleme. Multe se şi traduc – în ultimii 20-25 de ani, cu vraful. În taifunul globalizării, „proastele obiceiuri” ale culturnicilor, frustrările şi narcisismele lor au fost răsucite pe partea folosibilă pentru nivelarea planetei – sub aparenţa jocului lărgit al textelor pe arena lumii, a fost stimulată financiar serios traducerea globalizatorilor şi stipendiată modic traducerea globalizaţilor. Înşurubarea modelului dominant a fost impecabil travestită în împlinirea unor aşteptări, iar ecourile ei au fost dublate de o bandă sonoră de aplauze.

Sătui de decenii de neglijare, sărăciţi şi batjocoriţi de fosta lume bipolară, proaspeţii globalizaţi au sărit pe ocazia noilor mărgele colorate. Uitînd că tocmai venise momentul să se consacre propriilor lor priorităţi. E oarecum de înţeles, căci de data asta nu mai era vorba de o simplă diversiune la nivelul ideii, cum erau ei învăţaţi să decodeze. Se schimbase şi vocabularul: acum era vorba de proiecte, grant-uri, workshop-uri, scholarship-uri, seminarii, colocvii; era vorba, în fine, de bani, de călătorii, de rezidenţe, de completarea dosarelor pentru grade, şi deci, din nou de bani la cheie, conform unei legislaţii care, pentru prima oară de un secol încoace, părea să fie scrisă anume ca să recunoască meritele inteligenţei şi competenţei în înnodarea legăturilor cu „rasele superioare”. În plin miraj al mult aşteptatului racord, am neglijat cîte ceva: să formăm tineri ca să facă muncă de fond, nu de mîntuială, pe colecţii, arhive şi biblioteci de la noi; să listăm, să prezentăm, să prezervăm şi să punem în valoare patrimoniul de toate felurile; să încurajăm pe toate căile şi să stipendiem cercetarea şi studiul temelor româneşti, acelea care ne pun la îndemînă realitatea locului, nu drapele ideologice şi minifantezii servile; să pretindem de pe poziţii de autoritate alcătuirea cărţilor-mărturie care oglindesc şi agregă comunităţi, tradiţii, obiceiuri, ştiinţe vechi, meşteşuguri, iar graţie lor, şi nu după ureche, pentru vreun bîlci sau vreo aniversare, să reînviem cu program spiritul locului, cu care să-i familiarizăm, demn şi corect, şi pe copii.

Ceasul a ticăit în voia lui. Astăzi, mulţumită prostiei politice, lipsei de luciditate şi prevedere a elitei, ne-am împuţinat, fizic şi moral, izvoarele şi artefactele ni s-au degradat, patrimoniul e în suferinţă, ne-am umplut de pseudoprofesionişti inapţi, cînd nu sînt chiar inepţi, ne-am depărtat pînă şi de interesul pentru ceea ce ne face identitatea. Bombardament stupid al unor conspiraţii de birou pe teme naţionale şi antinaţionale, agitaţii interesate pe marginea antisemitismului şi şovinismului românesc, prostovănii de însăilări costisitoare care să ducă România în lume, campanii groteşti orchestrate pentru denigrarea celor care nu urlau cu lupii „modernizării”, rescriere infantil-perversă a istoriei recente, instrumentare de capete mici pentru întreţinerea unui război mediatic de ţînţari şi muşte bîzîitoare care să acopere dezastrul – am făcut totul şi ceva pe deasupra din evantaiul gogomăniilor posibile, distrugînd astfel programatic capacităţi, energii, elanuri, poate două generaţii deja. Am fost foarte ocupaţi, în toate sensurile acestui cuvînt. Şi aproape că am uitat cine sîntem. Mai putem oare face azi „cărţi periculoase”? Cărţile comunităţii, ale neamului, ale oraşelor şi satelor noastre, ale autenticei noastre istorii? Cu cine? Din ce? O fi sunînd patetic, nu zic. Dar eu locuiesc, ca editor, chiar în miezul „problemei”, plin ochi de nenorociri, sărăciri şi neputinţe concrete.

Puţină lume ştie că naziştii n-au furat din ţările ocupate doar aur şi opere de artă, ci şi… cărţi. Din Franţa, de pildă, se spune că au rechiziţionat vreo trei milioane de volume, din care doar două milioane s-au întors după război la proprietari, persoane fizice şi instituţii. Studii recente arată însă că numărul volumelor înstrăinate în chip organizat din biblioteci s-ar ridica, de fapt, la zece milioane (Martine Poulain – „Livres pillés, lectures surveillées. Une histoire des bibliothèques françaises sous l’Occupation”, Gallimard, Paris, 2008). Căci – lucru, poate, mai grav – anii Ocupaţiei au însemnat nu doar încărcarea cărţilor în lăzi şi expedierea lor în Germania, ci şi evacuare de colecţii întregi de carte din bibliotecile franceze majore, interdicţii de acces la anumite titluri, totul sub supravegherea lui Alfred Rosenberg, ghidul ideologic al partidului nazist, şi a Gestapoului. Dezorganizarea şi sărăcia aduse de război au cauzat, fireşte, scăderea producţiei editoriale în ţară, iar francezii, „drogaţi” cu carte, s-au năpustit asupra bibliotecilor. Din care însă les Boches (nemţii) scoteau pe uşa din dos toate volumele care i-ar fi putut întări în rezistenţa lor pe „inamicii nazismului” (aşa îi numea pe lectori Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg). Credeţi că au fost spoliate sau evacuate sutele de ediţii din Balzac, din basmele lui Perrault sau din comedii bulevardiere? Sigur că nu, v-aţi gîndit bine. Au devenit indisponibile doar cărţile „periculoase”, cele care dau CIP-ul naţional, cărţile valoroase – nu neapărat rare, căci vorbim de milioane de volume -, care conţin, eventual, şi PIN-ul. Au dispărut repertorii, atlase, crestomaţii, culegeri de documente, studii, memorii, istorii, folclor, cataloage diverse, inclusiv de plante şi de muzică, monografii regionale, locale, naţionale, biografii etc.

„Fără violenţă”, noi am reuşit o găurire şi mai mare în timp de pace. Şi, în marea noastră inconştienţă, delăsare, îngăduinţă, am ajuns să ne punem pe noi de-a dreptul în pericol, tot lucrînd „dibace” la salvarea cîte unui individ. Din păcate, cele cîteva sute sau mii de indivizi salvaţi, se vede treaba, nu scapă şi turma. Le va fi greu pînă şi lor să mai găsească o grădină de vară cu mititei pe plai, să bea o bere fără să-şi numere banii, să umble prin ţară cu maşina fără să şi-o rupă. Şi-apoi, nu e deloc exclus să nu mai vadă interesul, în cîţiva ani, să-şi mai aducă în vizită copiii într-un „teritoriu globalizat”, un spaţiu fără de ţară, un fel de amintire în care arăţi cu degetul blocuri de sticlă, deodorante de serie şi traduceri de titluri care sînt, oricum, mai cărnoase în original. În ultimii douăzeci de ani s-a spus de mii de ori că „totul se poate globaliza, mai puţin cultura”. Oare ce să fi înţeles din asta pletora noastră de responsabili? Să fi crezut că nu se va încerca globalizarea completă? Că soluţiile cinice, personale şi aservite, nu sînt o pîrghie perfectă? Sînt cam prăpăstioasă, nu? În fond, lumina continuă să se aprindă pe stradă şi mai curge apa la robinet. Iar românii au beneficiat mereu de simpatica lege a lui Murphy după care „nu trebuie să crezi în miracole, ci să contezi pe ele”.

Text preluat de pe blogul Editurii Compania