Incomparabil! Asta e zicerea zilei. Oriunde te duci, lumea zice chiar așa, incomparabil, am intrat cu toții în Era Vălurită. Asta exprimă un refuz, o încăpățânare. Ca și cum n-am fi copii oceanului! Păi uită-te la toată România! E un fund de ocean! Dar lasă, metafizica acvatică e pentru altă dată!
Ludovic Orban nu a aflat că am intrat în Era Vălurită, nu știe, refuză să știe, oceanul stă la pândă, stihiile acvatice se ițesc prin lacuri, prin fântâni, pe malul mării. Ce te joci? Când am găsit extraterestrul acela mort, sus pe colină, lumea a zis, sătenii toți, primarul, jurnaliștii, polițiștii, toți laolaltă, toți în păr, la grămadă, incomparabil, extraterestrul pe care l-am găsit noi în clisura Dunării era mult mai baban și avea antene mai multe.
Asta e, n-ai ce să le faci, folosesc un cuvânt nou care dă bine. Când Victor Ponta a zis nu știu ce, lumea din Piața Matache a zis, incomparabil, Iliescu le zicea mai bine. Acum, ce să zic tocmai eu? Am raportat extraterestrul mort, am scris o declarație. Polițistul a privit declarația mea cu un ochi critic și mi-a zis, verde-n față, incomparabil, Mata Hari avea un scris mult mai frumos.
De unde să știu eu că Poliția Română a smuls o declarație pe viu de la Mata Hari?! Chiar m-am întâlnit cu ea. Îndată ce Iohannis a pierdut alegerile și a fost arestat. Țin minte că Adrian Năstase l-a pus în gardă, avertizându-l într-o postare celebră de-a lui, pe Facebook. Mata Hari se plimba pe Calea Victoriei. Avea minujupă și arăta foarte mișto.
Eu m-am dat grande, am zis nu știu ce într-o franțuzească de tot râsul. Era cald. Era soare. Prin văzduh treceau cocoare. Eu, extrem de emoționat. Aproape să leșin de emoție. Mă uit la mine și nu-mi vine să cred. Chiar eu sunt, pe-acest pământ. Leg cuvintele cu greu. Comantapeltiu, bonjoures, je mapele, mă rog, tot tacâmul unei conversații urbane. Ea, Mata Hari, vaporoasă de-a dreptul. Silfidă. Ca o boare.
Floare de cicoare. Niște polițiști se binoclau de după statuia regelui Carol I. S-au binoclat, ce s-au binoclat, apoi s-au tirat. Da, adică au eliberat ringul. De fapt, trebuia să zic, și-au mutat dispozitivul, ceva mai încolo, să-l prindă-n clește pe un sicofant care urla ca un împielițat împotriva Guvernului, a Președintelui, a Primului Ministru. Mata Hari s-a uitat prin mine ca prin zid, ca printr-un abur, ca prin sticlă. Mă vede, nu mă vede? Tu ce-ai crede?
M-a văzut. Zău că m-a văzut. Pe cuvânt că m-a văzut. A surâs, angelic. Ah, Angelica și Îngerii! Eu, ce să mai zic? Am zis de toate. Repejor. M-au trecut toate apele, cum mă vezi și cum te văd. Mă trag un pas înapoi, trece o coloană oficială, jandarmii sar pe trecători, muștruluială românească oficială, din aia veche de o mie de ani. Poporanul, mucles!
Păzea, revolta-i gata, te iau cu lopata. Mata Hari se apropie de mine amuzată. Îmi zice, pe românește, de te opărește: ah, incomparabil, vorbiți franțuzește mai bine decât Ludovic Orban. Cam asta-i. Asta a fost, așa, pe scurt, ce să mai vorbim. Dar ce credeați? La ce vă așteptați? Așa se sfârșesc marile idile înainte de a începe. Ce mai tragedie!
