Insula Zu (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Iniţial, Roby Boy se mulţumeşte cu un cort, totul e prea fascinant acolo pentru a mai gândi şi la confort, însă, realizând că Insula Zu nu va fi doar o etapă în viaţa sa, nu doar un episod ca o excursie dintr-un concediu, ci că Radu va fi (este) şi Roby şi Roby Boy şi că va adăsta mai multă vreme pe ostrov, îşi construieşte o colibă, o cabană simplă, două încăperi din scânduri cu nişte spaţii goale în loc de ferestre. Aşa se convinge că procurarea materialelor nu este o problemă pe Insula Zu: lemnul, cuiele, ferăstrăul, tot ce este necesar se află acolo la îndemână: nici prea mult, nici prea puţin, doar ce şi cât ai nevoie. Descoperind aceasta şi îndrăgostindu-se de trăirile de pe Insulă, Robin se decide să-şi ridice ceva mai trainic: o casă din piatră şi cărămidă, o clădire cu etaj. Nu: cu două etaje. Dar de ce nu un palat? (Îl numeşte „palat” ca pe un fel de joacă, de ironie. Dar, pe măsură ce-l ridică, îl consideră chiar ca pe un palat: Palatul.) Radu V. Pop era inginer, dar nu inginer constructor şi nu s-a interesat în mod deosebit niciodată până atunci de rezistenţa materialelor ori de probleme legate de structura solului. Radu nu, în schimb, Robin se apucă de studiu. Şi o face cu aceeaşi seriozitate cum le făcea şi Radu pe toate. Peste doar câteva luni Radu Robin ar fi putut obţine o licenţă şi în faţa celei mai severe comisii de la Politehnică.

În acelaşi timp cu studiul, Robin continuă să viziteze ostrovul şi-şi dă seama că a devenit dependent de Insula Zu. Fascinat de privelişte, descoperă, în fiecare zi petrecută acolo, noi facilităţi ce înainte i se relevau doar prin efortul imaginaţiei. (Iar pe Insula Zu, fiecare zi este chiar fiecare zi!) De fapt, nu e bine spus „prin efortul imaginaţiei”, pentru că una este doar să visezi şi alta să lucrezi, să te străduieşti pentru realizarea visului, chiar dacă realitatea astfel născută nu rămâne decât în conştiinţa ta. (Şi, până la urmă, nu ţine decât de capacitatea, de fapt, de lipsa de capacitate a celorlalţi de a nu vedea ceea ce vezi tu, de a nu simţi mirosul copacilor acelei lumi verzi şi a algelor acelei mări atât de albastre, de a nu auzi foşnetul acelei vegetaţii atât de vii ori zbenguiala jucăuşă a acelor delfini. Sau poate – cine ştie? – au şi ceilalţi acces la acele senzaţii, dar nu le pot transforma în percepţii, nu sunt conştienţi de ele, trec alături fără a le da vreo importanţă. „Nimic nu este în afara percepţiilor tale”, îşi amintea Radu, deşi prima sa reacţie, când a citit afirmaţia a fost „Cum? În afara mea nu există lumea?” şi nu s-a mai gândit la aceasta. Dar acum şi-a reamintit-o.) Radu era inginer şi, ca Andrew Trascott de la Research School of Physics and Engineering de la ANU, era convins că Insula Zu nu este decât o dovadă palpabilă că „La nivel cuantic, realitatea nici nu există dacă nu este observată direct”. Cu amendamentul că „Realitatea nu există decât pentru cel ce o poate vedea”. Deci există într-un mod în care obiectivul trebuie să fie susţinut de subiectiv. Şi mai e ceva, îşi spune Radu Robin, realitatea este o anamorfoză uriaşă şi aspectele ascunse nu le poţi sesiza decât dintr-un anumit punct. Cei mai mulţi oameni nu ajung niciodată în acel punct anumit şi, drept urmare, nici nu sesizează acele aspecte ascunse. Şi, urmarea urmării, nici nu bănuiesc măcar că aspectele ascunse există. După modelul universal al limitei capacităţii de cuprindere a celor mulţi, pentru ei, ceea ce nu cunosc nici nu există.

Iniţial, Roby Boy a crezut că a explorat Insula, dar n-a explorat-o decât pe litoralul ei răsăritean: e suficientă splendoare acolo pentru a risca o posibilă decepţie în spatele zidului pădurii şi a versantului abrupt ce porneşte la doar câteva zeci de metri dinspre interior. Aşa că acolo s-a odihnit (se odihneşte) la început direct pe iarba moale, apoi Robin ridică tot acolo cabana din scânduri pentru ca, iată, acum să existe şi Palatul. Adică şantierul Palatului. (Robin ştie că pretenţiosul edificiu nu va fi gata niciodată, că întotdeauna va mai avea ceva de adăugat, dar perspectiva extraordinară de la nivelul terasei etajului trei merită orice strădanie. Şi tocmai strădania este cea care dă sens întregii întreprinderi.)

La bază se află un drum urcând treizeci şi două trepte. Pietrele nu sunt dinadins foarte şlefuite, aşa că dau impresia de „scară naturală”. (Pitoresc, dar trebuie totuşi să ai grijă cum calci pe ele, chiar de nu e pericol să aluneci, fiindcă pe Insula Zu nu plouă decât noaptea, iar până în zori, „treptele” sunt de acum uscate.) După acest suiş destul de abrupt, dai de o platformă cu iarbă. Nu gazon, ci iarbă sălbatică. Odată ajuns aici, se iveşte o cărare ce se bifurcă în formă de Y: un braţ duce către intrarea principală în Palat, celălalt ocoleşte clădirea şi dă spre magazii. Intrarea principală este cu adevărat maiestuoasă de la prima vedere, în contrast strident cu scările parcă din piatră brută. Priveşti poarta înaltă, sprijinită la stânga şi la dreapta de două coloane. Acestea străpung acoperişul ieşindului de deasupra intrării şi îşi continuă ascensiunea prin toate nivelele, până la ultima terasă. Şi nu se sfârşesc nici chiar acolo sus. Parcă urcă până la cer. Dacă te poţi lăsa înşelat că pietrele care formează scara ar fi rodul naturii, este evident că poarta principală este opera gândirii unui arhitect. (Chiar dacă rodul gândirii unui arhitect fără diplomă de arhitect.) Totuşi, pereţii au fost lăsaţi extrem de zgrunţuroşi, ziduri aproape sălbatice, plus că, din loc în loc, sunt acoperiţi cu un soi de iederă: acolo impresia oscilează între lucru făcut de mâna omului şi rezultat natural. Cu capul lăsat pe spate, privind de pe platoul-pajişte, eşti derutat, dar totodată şi încântat: vezi o construcţie ce nu seamănă nici cu pozele castelelor din ilustraţiile cărţilor pentru copii, nici cu vechile palate – în ruină sau renovate – cu care eşti obişnuit din excursii ori din filmele istorice, nici cu cele din reclamele turistice. Vezi un edificiu cum n-ai mai văzut şi totul este altfel: zidurile din pietre parcă doar puse una peste alta, cu protuberanţe şi adâncituri, golaşe sau învelite într-un fel de iederă care dezvăluie, din loc în loc, buchete uriaşe de flori roşii, şi într-alt loc flori albastre sau verzi; zidurile acelea stranii par de asemenea rodul brut al naturii, dar, pe urmă, îţi revii şi-ţi dai seama că aşa ceva nu poate fi decât rezultatul muncii unui arhitect extrem de original. Şi de fermecător! Stai pe platoul-pajişte, eşti încă sub impresia a ceea ce vezi din afara construcţiei, ceva atât de neobişnuit şi atât de aproape, un neobişnuit pe care poţi să-l pipăi!

Păşeşti în interior. Aici nu mai e nimic grunzuros, nimic neregulat, nimic ameninţând că se poate prăbuşi din clipă în clipă; aici dai de un coridor-hol lung cu ferestre înalte, cu vitralii colorate alternând cu vitralii în alb-negru. Parcă ai fi intrat într-o catedrală gotică, numai că vitraliile în alb-negru te duc cu gândul altundeva, încă nu-ţi poţi da seama încotro. Întrucât coridorul-hol lung de zeci de metri (?) se termină într-un perete oglindă, locul pare şi mai mare, iar tu, pe cât avansezi în interior, te pomeneşti că vii tot tu, în acelaşi timp, spre ieşire, încât ajungi să crezi că peste doar câţiva paşi te vei izbi… de tine. Şi, parcă iluzia aceasta n-ar fi de ajuns, Robin a instalat pentru iluminatul de noapte leduri: înaintezi pe coridor şi lumina se aprinde doar la doi metri în faţa ta, iar mai înainte este doar umbră, o umbră reflectată în oglinda din capăt. De unde vine ca din ceaţă cineva: tu! În spate e tot întuneric. „Asta e clipa singură, gândeşte Radu Robin: o iluzie în spate, o iluzie în faţă. Deci, greu e doar să izbuteşti să nu fie nimic în spate, fiindcă astfel înaintea ta nu mai este decât ceaţă. Pe care poţi s-o ignori. Poţi să izbuteşti să nu fie nimic în spate şi să ignori umbra din ceaţa spre care te îndrepţi? Poţi? Aceasta este întrebarea! Şi câtă vreme poţi izbuti aceasta?”

Pe jos sunt nişte dale lucioase ce-şi schimbă culorile în funcţie de timpul zilei, de razele care intră prin vitralii şi prin porţiunile albe ale uriaşelor ferestre. Lumina dansează necontenit sub picioarele tale, în funcţie de locul pe unde pătrunde, de sticla colorată, de sticla în alb-negru sau de sticla translucidă, dar şi în funcţie de cum te mişti tu, fiindcă tu vezi doar ceea ce apare în imediata ta apropiere.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.