În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
Pe Insula Zu, tot timpul este ACUM. Pe Strada Constituţiei nu era aşa. Pe Strada Constituţiei timpul se racorda la timpul întregului oraş, la timpul întregii ţări, la timpul lumii. Acolo totul trecea, chiar dacă uneori îngrozitor de încet, abia perceptibil, iar alteori, privind înapoi, îngrozitor de repede. (Dacă pe Insula Zu, acele orologiului de pe zid măsoară doar ziua de azi, ceasurile de pe Strada Constituţiei, din întregul oraş, din toată lumea măsoară un timp convenţional dinamic. Pavel, care înainte de izbucnirea marii crize şi-a cumpărat un ceas foarte scump, cu care se lăuda că nu întârzie decât o secundă la două secole, a trebuit să recunoască şi el că uneori i se pare că timpul trece foarte încet şi alteori că trece mult prea repede. Doar i se pare? se întreabă Robin.) Cumplita criză economică a trecut îngrozitor de încet. Dar a trecut. „Voi nici nu ştiţi cât de aproape am fost de catastrofă, a spus Pavel. De obicei, la o asemenea recesiune globală nu s-a găsit decât o singură cale de ieşire: un război. Voi nici nu ştiţi cât de aproape am fost de catastrofă.”
Cristi[1], soţul Andreei, a reuşit o afacere prosperă chiar în localitatea lor. Ce rost avea ca Radu să stea singur într-o vilă atât de mare? Andreea, soţul ei şi cei doi copii s-au mutat pe Strada Constituţiei 72b. Copiii se jucau împreună cu copiii vecinilor. Cleopatra a avut noroc, după ce a absolvit facultatea, a făcut practica la Farmacia Schneider. Unde, după ce n-a mai fost cine să continue tradiţia de acolo, a rămas ea şefă. Cleopatra poate merge şi în papuci de casă la serviciul ei, iar farmacia Schneider supravieţuieşte de atâtea generaţii. (Iniţial, Victor şi Anely au sperat ca Felix sau Vera să ducă mai departe afacerea familiei, dar nici unul dintre ei n-a vrut nici în ruptul capului să devină „vânzător cu diplomă”. Nici măcar „camera de alchimist” din spatele prăvăliei, unde tatăl lor se refugia tot mai des, un loc plin de cărţi, de eprubete şi de tot felul de alambicuri nu i-a convins.) În familia Schneider, lucrurile mergeau prost. Tot mai prost. Victor mai repeta că o iubeşte pe Anely ca la început, însă era evident că acum voia doar să se auto-convingă. Aşa că stătea tot mai mult la facultate şi în „camera de alchimist”. După o vreme, evită şi locul acela, unde i-a plăcut întotdeauna atât de mult să citească. Victor, asemenea unui psihiatru sau a unui arhitect, avea preocupări şi în afara meseriei sale. În special, legate de artă. Pe rafturi se găseau zeci de albume de artă şi de enciclopedii de tot felul. (Felix şi Vera râdeau de el: „Ce nevoie ai de aceste cărţi, când poţi avea totul pe internet: colorat, la zi şi fără praf!”) Eprubetele şi alambicurile au devenit doar de decor, butaforie pentru atmosferă. De când copiii au crescut şi nu mai erau interesaţi de experienţele pe care le făcea tatăl lor pentru a le arăta că este un fel de vrăjitor, piesele acelea n-au mai fost folosite deloc. Victor călca rar, tot mai rar în „camera de alchimist”, vechile sale tabieturi nu mai funcţionau. Anely i-a spus că regretă foarte tare că s-a căsătorit şi, mai ales, că au conceput doi copii: „Eu trebuia să mă fac călugăriţă. Zău, m-am gândit mult, eu trebuia să mă fac călugăriţă. Acolo nu eşti decât tu şi Dumnezeu şi nu mai tremuri zi şi noapte pentru unul sau altul din familie, pentru fiecare căruia i se poate întâmpla orice. Călugăriţă trebuia să mă fac!”. Victor încercă să fie tandru, dar nu se mai lega nimic. „Anely cheamă parcă să vină nenorocirea de care îi este atât de frică! Păi, când tot te gândeşti la un necaz, acela până la urmă vine!”, spunea Victor. Aşa că rămânea tot mai mult timp la facultate (unde se zvonea că-şi îneacă amarul într-o relaţie cu o asistentă de la Facultatea de Inginerie de Industrie Alimentară) şi era fericit când putea pleca la câte un congres ştiinţific. Atunci, Patricia mai avea grijă de Anely. „Da, gândea Radu, trebuie să fie foarte distractiv acasă la familia Schneider: ea chemând toate nenorocirile, el lamentându-se fără încetare”.
Şi, apropo de Cleopatra şi de Patricia. Ele o duceau cu adevărat bine. Pavel şi-a găsit o slujbă şi a pătruns chiar şi în Consiliul de Administraţie al unei multinaţionale. Ca o coincidenţă sau ca o ironie a sorţii (?), firma aceea s-a mutat exact în impozanta clădire a fostului REVAD. Pe Pavel nu l-a auzit nimeni văitându-se. Radu se gândea de multe ori ce Insulă Zu o fi având Pavel. N-a aflat niciodată, deşi… „deşi e sigur că şi Ban are un tărâm numai al lui”, îşi spunea Radu. Un tărâm numai al lui, pe care şi-l păzeşte perfect. „Şi nici Patricia şi nici Cleopatra n-au fost auzite niciodată văitându-se! E totuşi greu de crezut că familia Ban ar avea un teritoriu intim comun. Aşa ceva nu există!”
Radu îşi aducea aminte: „locul din faţă, din fotoliul de orchestră ori din loja de onoare, nu trebuie de fiecare dată demonstrat, de cele mai multe ori el este recunoscut în virtutea unui drept câştigat. El face parte din particularităţile acceptate ale respectivului individ om” şi-şi spunea că Pavel, orice s-ar întâmpla, va ocupa întotdeauna „locul din faţă”.
Când s-au mutat copiii pe Strada Constituţiei 72b, Radu şi-a dus în „camera lui” o serie de lucruri la care ţinea, unele fiindcă au conţinut amintiri, altele, asemenea planşelor pentru Palat, fiindcă nu trebuia să-şi bage nimeni nasul în ele, bibliorafturi, câteva cărţi favorite. Andreea a strâmbat din nas: „Ai reuşit să-ţi transformi bârlogul într-o debara!”. Căutând printre lucrurile vechi, a dat şi de un caiet şcolăresc, de pe când a fost prin clasa a X-a de liceu. Bine că n-a dat nimeni de el! „Mai toţi tinerii ţin caiete de amintiri, jurnale, chiar şi jurnale secrete. Radu nu-şi amintea dacă a avut la acea vârstă şi alte asemenea caiete. Pe eticheta de pe copertă scria ÎNDRUMAR. Se şi voia a fi un fel de îndrumar, „o strategie pentru viaţă”. Radu şedea pe balcon şi citea ce a scris adolescentul cu atâţia ani în urmă. De fapt, doar primele pagini ale caietului dictando erau completate.
Pe prima foaie, ca un fel de moto:
Trăieşte-ţi clipa! (Poţi fi bucuros amintindu-ţi o reuşită, poţi fi bucuros când ai în faţă o perspectivă ce se arată luminoasă, dar fericit nu poţi fi decât într-un prezent lipsit de trecut şi de viitor.)
Apoi, pe fiecare pagină erau completate doar primele rânduri, urmând, îşi amintea Radu, să adauge strategia: cu ce metode practice va putea ajunge în mod concret la îndeplinirea acelor îndemnuri.
- Nu uita niciodată că totul este în favoarea ta!
- Nu uita niciodată că oamenii sunt aşa cum sunt!
- Există doar două moduri de a scăpa de splen:
- a) să fii îndrăgostit.
- b) să lucrezi la ceva[2].
- Să nu te întrebi niciodată „ce rost are?”, întrebarea care frânge orice elan!
- Caută-ţi fericirea! Nu te mulţumi doar cu bucuria!
- Nu amâna niciodată o acţiune pe care oricum ştii că trebuie s-o faci! Amânarea se cuibăreşte în subconştientul tău şi lucrul acela din simplu devine o problemă.
- Nu gândi niciodată la ce ar putea să fie, viitorul conţine ipoteze, iar ipotezele sunt pline de capcane. Planificarea trebuie să fie doar pentru acum.
- Să ţii minte că nu eşti decât una dintre păpuşile Matrioşka, una din interiorul alteia şi, la rândul tău, conţinând şi tu păpuşi mai mici. Asta te va face să nu-ţi uiţi niciodată locul din societate.
[1] Simplă coincidenţă de nume cu fiul lui Gusti.
[2] Mai târziu, mult mai târziu, regăsind acest caiet de demult, Radu s-a tot gândit la acest punct de pe pagina 3: să fii îndrăgostit şi să lucrezi la ceva (la ceva care să te pasioneze), să te înşurubezi atât de mult în prezent, încât să te rupi de trecut şi de viitor, anulând cele două timpuri potrivnice fericirii! Însă în mod sigur, când a notat aceste capete de pagină, adolescentul Radu n-a avut decât o intuiţie. Intuiţia de pe prima pagină? De altfel, se mira inginerul Radu V. Pop, „Eu am scris astea? La vârsta aceea? Şi cred şi acum în gândurile de adolescent!? Păi, în cazul meu, timpul chiar că a stat în loc! Am fost atât de precoce ori, chiar dimpotrivă, n-am evoluat de atunci?”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.