Să nu ne jucăm cu vorbele! Cuvântul poate mângâia și clădi, dar poate și să distrugă, să dărâme.
Nu știu cum de ne-a oropsit Dumnezeu cu vocația asta de a nu lăsa piatră peste piatră și a dărâma tot ce s-a construit, din sudoarea tuturor sau, mai exact, de a destrăma tot ce este bun, viabil și care funcționează fără greș.
Așa cred că trebuie privită cea mai recentă găselniță a nașterii la domiciliu, în virtutea dreptului femeii de a alege, atât de clamat și evocat de lumea juriștilor. În fapt, alegerea în discuție nu înseamnă decât, implicit, alegerea dreptului de a renunța la viață și a muri. Prostește.
Privind lucrurile cu luciditate, trebuie să spun, și o fac cu toată responsabilitatea, una dintre marile realizări ale medicinei regimului trecut a fost, fără îndoială, înființarea caselor de naștere în toate circumscripțiile medicale din mediul rural (în orașe existau maternitățile) și obligativitatea femeilor de a naște acolo. Și nu la domiciliu. Chiar dacă femeile beneficiau de prestația aceleiași moașe – nu erau mai multe într-o comună – nașterea se petrecea într-un mediu cât de cât adecvat, ameliorat, oricum superior ambianței casnice.
Nu după multă vreme, a urmat încă un pas de progres și s-a dispus ca nașterile să fie asistate de către medicul de circumscripție și de moașe. Era o măsură binevenită și perfect realizabilă, fiindcă circumscripțiile rurale erau încadrate cu medici, obligația stagiului de 3 ani în mediul rural pentru proaspeții absolvenți fiind lege. Nu puteai să te sustragi acestei reglementări (nu mai amintim de excepțiile unor aleși), dar medicii o priveau ca un datum al meseriei lor și, cinstit vorbind, avea beneficii nete și pentru medic și pentru sistem, ca să nu mai vorbesc de cetățenii din mediul rural, îndreptățiți și ei să beneficieze de asistență medicală. Am trăit perioada aceea ca una dintre cele mai frumoase ale începutului profesional și nu ascund bucuria de a fi ajutat multe femei să nască și să fiu ales drept naș al copiilor, alături de moașă. Nu era ușor, nu beneficiam de 112, dar cunoșteam gospodăriile din comună, știam casele în care se pregătea venirea unui prunc pe lume și sarcinile care puteau pune probleme, încât asistența nașterilor decurgea în cele mai bune condiții. Rareori, eram depășit de situație și atunci urcam cu parturienta în salvare (așa hârbuite cum erau la vremea aceea) și ajungeam la spital.
Personal, aș reintroduce stagiul de medic rural pentru tinerii absolvenți, o perioadă ideală de aplicare a noțiunilor căpătate în facultate și de formare ca medic înainte de toate, premergătoare specializării.
După ani buni, profesioniștii vremii au continuat să marcheze noi pași de progres în asistența obstetricală, au desființat casele de nașteri și au stabilit ca toate nașterile să aibă loc în maternități sau în serviciile de specialitate. Nu se putea cere mai mult, măsura s-a dovedit salutară, asistența la naștere se plasa la cotele cele mai de sus ale practicii și a funcționat și funcționează de decenii bune, minimalizând la maximum riscurile posibile pentru mamă și nou născut.
Este adevărat că, în timp, au mai fost elaborate unele practici aparent seducătoare, dar nu erau decât arabescuri ale profesiei dacă nu fantezii, fără substrat valid. Una dintre ele era sistemul rooming-in, care prevedea ca nou născutul să rămână în permanență lângă mamă și nu în spațiul destinat micuților, ceea ce ar fi însemnat, teoretic, condiții ideale pentru prunc. Cinstit vorbind, fără a fi de specialitate, cred că procedura nu avantaja copilul care, în spațiul comun cu al celorlalți de-o seamă cu el, beneficia de o observare calificată, mai promptă și unde se creau primele reflexe ale alimentației etc. Nu știu câte secții mai practică acest sistem ori au renunțat la el.
Cea de a doua practică permitea soțului gravidei să asiste la naștere, nu printr-o tele- transmisie (nu existau asemenea tehnici pe vremea aceea), ci direct. Am fost prezent la o demonstrație a acestui sistem (și nu oriunde, ci într-o clinică din Franța) și îmi permit să întârzii cu câteva considerații asupra episodului. Inițial, în sala de expulzie, soțul, în ținută de sală de operație, își ținea consoarta de mână. Se părea că lucrurile mergeau bine, numai că pe parcurs, când atmosfera a devenit din ce în ce mai tensionată de eforturile și starea de agitație a gravidei, privirea tatălui căpăta tot mai mult aerul unei persoane uluite, îngrozite, de parc avea moartea în față. Abia dacă mai respira, capul i se înfundase între umeri, nu îndrăznea să facă nici ce mai măruntă mișcare, căutând refugiul spre cu fotoliul care îi era destinat, pentru ca exact în momentul în care capul copilului a fost complet degajat, să se prăbușească la podea, antrenând câmpul pe care se aflau mai multe casolete și flacoane pline cu diverse lichide. Demonstrația a eșuat, invitații s-au retras, o parte din asistență s-a grăbit să resusciteze noul pacient care, de altfel și-a revenit destul de repede și a fost expediat într-un salon. Nu știu dacă practica mai este în actualitate, dar mai probabil că nu.
De altfel, se spune că femeile i-au adresat lui Dumnezeu cerându-i să facă dreptate și să-i pună și pe tații copiilor să împartă cu ele durerile nașterii. Și Dumnezeu, bun și blând, le-a făcut pe plac. Numai că … se mai întâmpla ca la vremea sorocită, durerile să potopească pe alți umeri deât ai soțului legiuit, nu de puțin ori, pe ai unui prieten de familie. În cele din urmă, tot femeile s-au adresat lui Dumnezeu, rugându-l să lase lucrurile ca la început : ”lasă-ne, Doamne, în durerile noastre ….!
Nimic mai adevărat că nașterea trebuie priită ca un proces natural, fiziologic, care se desfășoară fără dificultăți și fără neajunsuri pentru mamă și făt, realitate demonstrată de-a lungul mileniilor, de lumea animală de pretutindeni, unde lucrurile se petrec în tăcere, în liniștea muntelui ori a pădurii sau cine mai știe unde.
Pentru specia om însă, lucrurile stau altfel. Poate că trecerea la stațiunea bipedă și nu mai puțin mediul social bine determinat sau alte elemente de evoluție cunoscute sau ignorate, au făcut ca nașterea să fie un proces mai complicat, mult mai laborios, grevat de mai multe riscuri, și pentru mamă și pentru făt. În cele din urmă, nașterea impune prezența unui ajutor și nu doar atât, ci a unei asistențe calificate. Și așa riscurile, severe și grave, care pot afecta profund anatomia maternă și a noului-născut și chiar viața lor, pot surveni în orice moment al nașterii și chiar în perioada imediat următoare.
Pentru timpul în care ne aflăm, o naștere în deplină siguranță pentru mamă și pentru nou-născut, implică prezența tripletei obstetrician, anestezist-reanimator și neonatolog la locul faptei. Lucrurile nu pot fi ignorate.
A privi lucrurile cu superficialitate, a renunța la practici și obiceiuri bine stabilite și verificate de practica îndelungată, numai de dragul unor principii fanteziste, înseamnă regres, dacă nu întoarcerea către comuna primitivă.
Citesc pledoarii șchioape, neghioabe, referitoare la legea care reglementează nașterile, pe care o unii o socotesc ezitantă sau contradictorie, umbrind principiul nașterii la domiciliu. Da, e posibil să fie așa, dar este logică, judecată și corectă, fiindcă apără în cel mai înalt grad, viața mamei și a copilului nou născut.
Punerea în discuție și aducerea în prim plan a acestei alegeri este inumană și, mai ales, derutantă pentru femeile doritoare de a deveni mame. Să nu renunțăm la cuceririle medicinei moderne, numai de dragul unor cuvinte frumoase și amăgitoare. Cazul recent și nefericit al femeii care a născut la domiciliu și a murit înainte ca asistența necesară să-și facă datoria trebuie să-i descurajeze pe partizanii de ocazie ai unor principii perimate.
Cei care n-au ce face să-și pună elocința în slujba realizării unor unități medicale bine dotate și eficiente care să întrunească condițiile mediului familial.
Virgil Răzeșu – Piatra Neamț
Poate ne spune useristul cati copii au murit in spitale la nastere sau cati poarta toata viata niste sechele grave ale greselilor facute de medici? Intreaba unul care a a fost nascut acasa asistat de o moasa calificata la locul de munca.