Ioan Andrei Ionescu: „Ai nevoie să evadezi ca să supraviețuiești”

L-a interpretat pe Brâncuși. Și pentru film, a căutat în adâncime, să cunoască opera, credințele, obiceiurile lui Constantin Brâncuși. L-a atras înălțarea acestuia. Scenariul filmului „Brâncuși din eternitate” a câștigat mai multe premii la festivaluri de film din Statele Unite. E despre perioada de la Paris, de maturitate a artistului. Ioan Andrei Ionescu este actor la Teatrul Național și, urmărit pe scenă, atrage atenția pentru că rolurile lui sunt atât de diferite. Cel mai recent, îl interpretează pe Gloucester în „Regele Lear”.

Anca Dobrescu: Mi-a plăcut să te ascult despre vanitate…

Ioan Andrei Ionescu: Vanitatea… Ca în film, nu? Fără să tolerezi propriile păcate, nu poți să mergi mai departe. Te închistezi, rămâi într-o cutie neagră, din care nu mai poți să ieși, nu poți să mergi mai departe și nici nu știi ce se petrece în ea. Dacă nu desfaci zidurile, să-ti recunoști tensiunile interioare, traseele interne…

Sunt cu tâlc poveștile tale. De unde?

M-au încurcat primii 6 ani de școală. Prima școală a fost un dezastru pentru mine – actualul ”Cervantes”, Școala nr. 201. Tata era profesor de desen, acolo. Nu era membru de partid. El trebuia să fie perfect, ca lucrurile să nu se răstoarne în capul lui, în acel mediu. Și presiunea se revărsa asupra mea. Iată un exemplu: în prima zi de școală, în clasa I, m-am dus la școală, nepregătit pentru ora de desen. S-au scos caiete de desen. N-aveam culori. Mi s-au împrumutat și foi și culori și am desenat, am colorat, cât am știut eu și m-am dus la tata, în pauză, să-i arăt că am primit notă. Să-i arăt foarte bucuros că am primit o notă. Primisem nota 4, în prima zi de școală. Să-i dai 4 unui copil al cărui tată era profesor la materia respectivă. Să arăți cine esti tu, învățător și să te impui folosindu-te de psihicul copilului. Mult mai târziu mi-am dat seama cât de umilitoare a fost situația pentru tata – și, automat, rușinea se revărsa și asupra mea. Tata, ce a putut el să trăiască în școala aceea, cu mine acolo și eu ce am putut să trăiesc ulterior. Am trecut prin multe asemenea situații și grele.

Castelele noastre de gândire

Ioan Andrei Ionescu împreună cu David Doiashvili, în repetiţii la „Regele Lear”

După clasa a 6-a ne-am mutat și am schimbat și școala. Mi s-a reevaluat, nu nivelul de cunoștințe, ci nivelul de înțelegere. Profesorul Gaiu, profesorul de matematică de la noua școală, mi-a fost ca un tată de gândire. Putem numi astfel o materie? Ce materie studiem copii, azi, la matematică? Studiem gândirea.

Raționamente logice, vederea în spațiu, dezvoltarea acestor castele minunate pe care le poate crea mintea omului. Unul dintre momentele de revelație – au fost mai multe – pe care mi le-a stârnit acest om, ți-l povestesc acum: în clasa a VIII-a, eram foarte bine pregătit să intru la Sava. Tot timpul eram cu mâna pe sus, eram din grupa celor care știau matematică bine. Și, într-una din orele de matematică, am ridicat mâna. Nimeni nu știa, în tot cazul toți tăceau mâlc. Era o problemă de matematică relativ simplă. Cei care știau nu ridicau mâna, că deja nu mai era problema lor. Eu am vrut să arăt că știu, să dovedesc sau nu neapărat. Nu înțelegeam că nu e pentru mine, că trebuie stârnite și alte minți, poate mai puțin pregătite. Și până la urmă am ieșit la tablă si am demonstrat: asta e egal cu asta, asta e egal cu asta, am enunțat tot raționamentul si am spus QED. ”Și?” m-a întrebat profesorul. Păi… Și… Am crezut că am ratat ceva. Am desfăcut încă o dată tot raționamentul, l-am pus mai bine în pagină. Același răspuns”Și?” N-am înțeles… Am reluat a treia oară și mai detaliat, mai circumspect, mai atent să nu greșesc ceva. ”Și?”, a continuat profesorul. În momentul acela m-am oprit… Mi-am dat seama că nu-i vorba despre raționamentul meu, despre capacitatea minții mele, ci despre ce fac eu, cu dezvoltarea creierului meu, a minții mele, a sufletului meu, ce fac mai departe, după ce am reușit să împlinesc acea performanță. Ce faci atunci? Le pui mai departe în pagină, le folosești? Le vei folosi? Câtă deșertăciune e în ceea ce construim în castelele noastre de gândire …

Copiii tăi însă vor folosi toate aceste introspecții și concluzii. Le transmiți, le vei transmite…

Dacă sunt destul de atent la ei. O atenție suplimentară pe care trebuie să o am pentru ei, să rămân în contact cu mintea și cu sufletul lor, să le dau atenția cuvenită. Dar asta se întâmplă mai degrabă în vacanță și în jumătatea de oră după repetiții, când vii acasă, obosit. Dar să faci ceva cu ei, să faci împreună ceva, să gândim împreună ceva, să punem în aplicare un joc. Pentru că altfel ne distanțăm de realitate, mintea se închide. Nu mai ai partener. Și părintele e foarte important la acest capitol, să învețe copilul să relaționeze, să aibă partner, să își dorească să să constuiască în mintea celuilalt un posibil partner, să organizeze ceva, să pună ceva la cale… Încet – încet devii propriul „administrator” de relaţii.

Realitatea te sugrumă

Ioan Andrei Ionescu în Regele Lear

Despre poveștile din filmele noastre?

Îmi place Radu Muntean și îmi place Nae Caranfil. M-am întâlnit aseară cu el. Am tras cu coada ochiului la un trailer, „6,9 pe scara Richter”. A fost o bucurie să văd că e un artist care se asumă, care nu face compromis pentru premii, face acel film – care mie îmi place – de prezentare a unei realități, cu umor, care la un moment dat, într-o tensiune puternică trece în alt nivel de înțelegere a realității, trece dincolo, într-o zonă declarat teatrală și atunci se poate întampla orice. Poți să fabulezi orice; este libertatea supremă. Abia atunci ești liber. Realul, realitatea te sugrumă. Realul sugrumă un om sensibil. Ai nevoie să evadezi, ca să supraviețuiești. Şi unde evadezi? În dragostea ta. Pentru că tu iubești filmul, actorii, iubești viața așa cum vrei tu să ți-o apropii.

Am văzut o serie de documentare, în ”Docuart”, despre Brâncuși. M-am gândit atunci că aș vrea să ne întâlnim. L-ai interpretat pe Brâncuși. Descoperisem în imagini cum lucra, privind improvizații de dans, balet. Cum ai construit rolul acesta?

În momentul în care dansezi, sufletul iese afară. Sunt oameni care stau într-un colț si nu vor să danseze; de fapt nu se exprimă. Trupul nu e ceea ce ești. E o unealtă de expresie. Brâncușiul meu e tata. Cel putin în zona în care crea. În altă zonă e ficțiunea, povestea. Momentele în care crea, în film, eu mi le-am asumat ca reale. Și am preluat de la tata plăcerea de a compune în fizic ceea ce a fost descoperit în minte. Și ceea ce a fost descoperit, fiind impresia lui deformată de propriul argument și de sita de percepție a realității. Cu alte cuvinte, traseul de la realitate la constucția mentală, percepția personală asupra realității și abia după aia repunerea ei în pagină într-un fizic concret.

Și spune în film: ”dacă te-ai vedea cum te văd eu… eu văd ce e înăuntrul tău, dincolo de trupul tău”. Trupul este doar un rezoneur a ceea ce ești de fapt.

Alter ego-ul trebuie administrat, hrănit

De ce citim? De ce ne cultivăm mintea și sufletul? De ce aducem universuri din altă parte și ni le asumăm ca și cum ar fi ale noastre, măcar în poarta de imaginație pe care o ținem doar pentru noi înșine și suntem adevărați cu ea? Pentru a trăi mai multe vieți. Pentru a crește în noi alternativele. Pentru a ne bucura de ele, pentru a găsi, pe urmă, bucuria de a da mai departe acele povești. Iar actorul, fără a cunoaște poveștile altora și a se descoperi pe sine prin poveștile altora, nu poate să exercite „funcția” de actor. Care e aceea de a se descoperi pe sine în fața altora, de a se dezvălui. Dacă nu faci exercițiul acesta când asimilezi povești, nu poți să o faci nici când desimilezi povești. Cum faci ca fizicul concret să îl transformi în ceva care zboară? Apropo de Brâncuşi. Cum faci? Prin comunicarea dorinței tale. Și obiectele lui asta fac. Ascensio.
Suntem ființe, într-o măsură sau alta, de la individ la individ, ființe conștiente de sine și de următorul pas pe care îl vor face. Deci, în permanență, oamenii au un dialog cu ei, alteritatea lor, în imediata secundă, în imediatul viitor. Proiecția aceasta, alter egoul acesta, trebuie administrat, hrănit… dar nu prea mult, că devin captivii imaginației. Undeva, omul, își cultivă această imaginație, vrea nu vrea. Faptul că te vezi în viitor, te vezi în viitor și cel care vei muri. Ori limitarea brutală de a te vedea în viitor, pe axa timpului, la mometul când vei muri, naște cel mai mare conflict al omului. Oricine ar fi el. Și neîntelegând că se termină, are nevoie de o rezolvare a acestui conflict. Vreau să mă imaginez cumva, faceți cumva, voi reuși să mă imaginez și după acest moment capital… Construiţi legi pentru nevoia mea de ascensio! Da, cred în viața de dincolo și cred în eternitataea sufletului pentru că nu am alternativă. E dramatic și e cu bucurie. Sunt amândouă și cu Eros si cu Thantos… Altfel nu e adevăr.

Ai avut câteva întâlniri pe platourile de filmare: Cu Andy Garcia, cu Sharone Stone, cu Jon Voight…

Actorii au un fel anume, al lor, de a comunica. Se izbesc de aceleași ziduri și le depășesc cu aceleași mijloace. Filmările au fost aici. Ei vin în România și descoperă că aici, în România sunt actori buni, uneori minunaţi. Şi o descoperă cu bucurie pentru că sunt oameni echilibrați.

Faptul că vrei să te perfecționezi, să crești, unește doi oameni

Îți propui să faci mai mult film? Producții internaționale?

Mi-am stabilit viața și poziția aici. Nu vreau să joc acolo. Ar însemna să intru în mașinărie și nu vreau asta. Meseria mi-o fac foarte bine aici.

Despre viața ta dincolo de scenă?

Soția mea a făcut arhitectura. Ne completăm viziunile, ne respectăm teritoriile și ne impulsionam. Motivația comună principală e că și soția mea a fost educată tot în dorința de a-și îmbunătăți motorul de gândire. Faptul că vrei să te perfecționezi, să crești, unește doi oameni. Ei se recunsoc pentru că sunt foarte puțini și stau unul lângă celălalt. Pentru că, să faci de unul singur e în deșert… și te usuci. Am familie și mi-am văzut de sănătatea sufletului. Si asta ca să fiu sănătos și pe scenă. Echilibrul de acum va fi cel care mă va lăsa… ori nu, să-mi practic meseria și peste 20 de ani. Viața unui actor nu se încheie când iese la pensie. Sunt un om care pe o arie mică se duce adânc. Nu-mi place să am mai mult de două roluri pricipale într-un an pentru că simt că aş neglija echilibrul într-un mod esențial. Iar delimitările de şi între roluri se fac dificil. Şi, după părerea mea, e cumplit să joci mai multe spectacole într-o zi.

Se fac multe turnee în alte țări cu spectacolele în care jucați?

Nu prea.

Actorii știu că sunt dintre bugetarii cu salarii foarte mici…

Mai nou, salariile noastre, ale actorilor au început să fie corelate cu salariile bugetarilor. Eram ultimii. Și abia acum, când au crescut, ar trebui să fie duble. Avem nevoie de cărți, de călătorii. Am nevoie să merg la Londra să văd Shakespeare, să merg la Moscova să văd Cehov…

S-a refăcut Teatrul Național. S-au reașezat structurile spațiilor… Care sunt beneficiile, din punctul de vedere al creatorilor?

Mă bucur că am posibilitatea să joc într-un teatru atât de multe spectacole în același timp, că pot să mă exprim – depinde de proiect – pe 6 scene diferite; deși am niște preferințe: Sala Atelier și Sala Mare.

Într-un timp al tehnologiei ce se poate întâmpla cu teatrul?

Îmi place foarte mult teatrul. Poate va fi singura sursă de adevăr. Aceea care va pune oglinda în față. Aş spune să nu rămâi prieten cu lumea fiind sclavul tehnologiei, ci fii prietenul tău. Fă cu tine pace. În oglindă principalul dușman eşti tu. Deja tehnologia nu o mai putem gestiona și la un moment dat va trebui să nu ne mai pese că nu o gestionăm. Când nu-ți mai pasă, moare himera: povestea lui Merlin, care spune despre Zâna Ghețurilor, care îngheață tot… dacă nu te mai uiți la ea, nu mai există. Așa și cu tehnologia..

Din păcate, bazinul de oameni dependenți și potențialul acestui bazin, numărul, e imens.. Prin dependență ne forțează să renunțăm la realitate… „Gheara” pe minte și pe imaginație e pusă. Pentru că ți s-a creat un șablon, un canal de comunicare cu tehnologia care nu mai permite altceva..

În stagiunea curentă a Teatrului Naţional din București joacă în ”Anonimul venetian”, ”Dumnezeu se îmbracă de la second-hand”, ”Furtuna”, ”Nebun din dragoste”, ”Omul cu mârţoaga”, ”Recviem”, ”Regele Lear”, ”Toţi fiii mei”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Anca Dobrescu 68 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.