Isus al său

Sunt semne că „Isus al meu” de Gabriel Liiceanu nu lasă pe nimeni indiferent, fără chef de a da seama în chip public despre problematica din carte.

În esenţă, autorul acestei cărţi dramatizează răspunsul la întrebarea „De ce eu nu pot să cred?”. Pe acest plan, drama aceasta are a întâlni multe suflete-ecou.

Din planul celor care cred nu vor veni ecouri prea multe. Nu există cărţi în lume care să dramatizeze ori să dedramatizeze întrebarea (absurdă) „De ce eu pot să cred?”.

Între întrebarea lui Liiceanu şi această a doua întrebare există multe confesiuni focusate pe faptul de a crede, dar acest fapt este naturaliter non-problematizant. Altfel spus, nu produce discurs filosofic.

Teologia este un discurs ce nu permite confesiunea.

Avem, aşadar, trăirile indescriptibile din faptul de a crede, problematizările filosofiei şi problematicul teologic.

Liiceanu crede că, dacă ar fi capabil de credinţă, ar putea da o bună literatură descriptivă despre acest fapt? Să nu credem că este atât de trufaş. Nu are cum să nu ştie că faptul de a crede face per se imposibilă relatarea despre. Nu, desigur, şi analizarea despreităţii în ulteriorul unei încercări de obiectivare a trăirii credinţei.

Nici poeţii mari nu au descris vreodată iubirea altfel decât din acest ulterior. Aşa cum nu putem gândi descriind procesul de gândire, nu putem iubi traducând simultan în cuvinte starea de iubire.

În fond, întrebarea lui Liiceanu asta este: „De ce nu pot eu să mă îndrăgostesc de Cel întrupat?”. Fireşte că şi această întrebare, aşa dezvăluită, este absurdă.

Chestiunea esenţei ce nu ţine de cultură (erudiţie etc.) în cartea lui Liiceanu este una şi aceeaşi cu chestiunea harului pe care îl numim îndrăgostire. Chestiunile acestea nu sunt, în fapt, chestionabile pentru că nu sunt reale chestiuni (căutări ale unui răspuns), ci stări de har. Poţi proceda socratic, mai apoi, întrebând: „Ce este harul?”. Dar nu vei da de har pe calea aceasta.

Smerenia din izvorul care curge în credinţă vine din lipsa de complicaţii (explicaţii, implicaţii) a inimii îndrăgostite. Din bogăţia cu duhul vine doar trufia celui care nu este îndrăgostit.

Cu siguranţă, ca mulţi alţii, Liiceanu s-a îndrăgostit cu mintea de câteva ori. De Noica, de Heidegger… Inima lui s-a lăsat fermecată de faptele minţii. Inversul acestor isprăvi este chiar credinţa. Mintea se lasă fermecată, aici, de faptele inimii. Dar inima e mult mai severă decât mintea. Nu de vreo Lenuţă se poate ea îndrăgosti, ci de ceva ce în Lenuţa e mai adânc decât ea. Ceva ce şi în îndrăgostit e mai adânc decât el se îndrăgosteşte de mai adâncul Lenuţei, dar dacă o face cu mintea mai degrabă, ori dacă mai adâncul e găsit doar în mintea Lenuţei, nu apare sărăcia cu duhul, care este harul credinţei. Şi e bine că nu apare. Ar fi o formă de idolatrie.

Liiceanu îşi imaginează că, dacă ar avea starea de credinţă, ar putea exclama măcar „Evrica!” şi, mai apoi, ar explica ce s-a întâmplat? Tare mă tem totuşi că da. Cum starea de credinţă este iubirea cea mai înalt morală, iată că ea i se refuză tocmai spre a-l scuti de implauzibilul descrierii unui asemenea imposibil „Evrica!”.