Iubire şi speranţă, trădare şi moarte, credinţă şi supravieţuire

Copila de zăpadă

“O poveste încântătoare despre iubire, speranţă şi supravieţuire în Nordul îngheţat”, aprecia “Daily Mail”, iar Robert Goolrick nota: “Dacă Willa Cather şi Gabriel Garcia Marquez ar colabora la o carte, aceasta ar fi «Copila de zăpadă». Este o realizare absolut remarcabilă, un amalgam între magia cea mai diafană, mai feerică şi realităţile aspre ale vieţii de fermier. Această poveste are fragilitatea întortocheată a unui fulg de nea şi onestitatea firească a ţărânei de sub picioarele noastre, realitatea tulburătoare a unui vis în noapte. Ne fascinează şi ne merge la suflet. Merge neobosită înainte chiar şi atunci când se opreşte o clipă asupra miracolului vieţii şi al lumii în care trăim”.

Primul roman semnat de Eowyn Ivey, numit de critici „un debut magic”, „cuceritor, poetic şi fermecător”, a apărut în 2012, în Statele Unite, ajungând pe lista de bestselleruri a “The New York Times”, dar şi pe selecta listă britanică “Waterstones 11”, cu cele mai bune romane de debut.

“Copila de zăpadă” îmbină admirabil atmosfera de basm a ţinuturilor acoperite de zăpada din Alaska şi realitatea dură a vieţii de fermier într-o regiune sălbatică, neprietenoasă, care nu-şi dezvăluie uşor secretele. Ajunşi deja la jumătatea vieţii, Jack şi Mabel se luptă să-şi clădească o viaţă nouă în Alaska anilor ’20, însă durerea pricinuită de lipsa copiilor sapă o prăpastie tot mai adâncă între ei. Într-o clipă de exaltare, la căderea primei zăpezi din an, cei doi clădesc o copilă de zăpadă cu chip delicat, buze trandafirii şi păr bălai. Nu mică le este însă mirarea a doua zi, când descoperă că fetiţa de zăpadă a prins viaţă, ca şi cum povestea Snegurocikăi, ce încântase copilăria lui Mabel, ar fi devenit dintr-odată realitate. Din acea clipă, Faina, copila de zăpadă, va deveni parte din familie şi prezenţa ei delicată, candidă, zglobie le va schimba vieţile pentru totdeauna.

“Anotimpurile din ultimii şase ani fuseseră precum fluxul şi refluxul unui ocean, dând şi luând, trăgând fata departe şi apoi aducând-o înapoi. În fiecare primăvară, Faina pleca în ţinutul muntos înalt, unde migra karibuul şi munţii găzduiau neaua eternă, iar Mabel nu mai plângea, deşi ştia că-i va fi dor. Localnicii numeau acel anotimp dulce-amărui, când gheaţa râului cedează şi câmpurile se înămolesc, «destrămarea», însă lui Mabel i se părea că are ceva tandru şi blând. Îşi lua rămas bun de la fată chiar când violetele din mlaştină înfloreau mov şi albe, de-a lungul pârâului, iar femelele de elan îşi amuşinau puii nou-născuţi, când soarele începea să alunge iarna din vale. Şi apoi, când zilele se lungeau, pământul se înmuia şi se încălzea, iar ferma prospera. … Iarnă după iarnă, Faina se întorcea la coliba lor din pădure, iar în tot acel timp nimeni n-a zărit-o vreodată. Lui Mabel asta îi convenea de minune. Ca şi în cazul vidrei ajunsese să păzească fata ca pe o taină”.

Citiţi această carte ca o bijuterie a artei nordice a povestirii, în traducerea Veronicăi D. Niculescu.

Autoarea, Eowyn Ivey, s-a născut în Alaska, unde trăieşte şi în prezent alături de soţul şi fiicele sale. A studiat jurnalismul la “Western Washignton University” şi a urmat cursul de creative non fiction la “University of Alaska Ancorage”.

Jurnalul fericirii: Manuscrisul de la Rohia

Scriitor şi publicist, condamnat politic şi monah ortodox, atras în egală măsură de literatură şi muzică, de teologie şi drept, Nicolae Steinhardt este una dintre figurile de primă mărime ale culturii româneşti.

Nicolae Steinhardt se năştea la Bucureşti pe 29 iulie 1912. Îşi face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret“. Îşi ia bacalaureatul în 1929 şi frecventează cenaclul „Sburătorul“, iar în 1932 îşi ia licenţa în Drept. În 1934 începe să colaboreze la “Revista burgheză” şi publică sub pseudonimul Antisthius volumul parodic “În genul… tinerilor”. Îşi ia doctoratul în Drept în 1936. Între 1935 şi 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile “Essai sur une conception catholique du Judaïsme” şi “Illusions et réalités juives”. Colaborează la “Libertatea” şi la “Revista Fundaţiilor Regale”. După război publică pentru scurtă vreme în “Universul literar”, “Victoria”, “Tribuna poporului” şi, din nou, “Revista Fundaţiilor Regale”. Refuză să colaboreze cu noul regim.

În 1960 este anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica-Pillat“ la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla şi Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după câţiva ani în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, “Jurnalul fericirii”. Publică volume de eseuri şi de critică foarte bine primite, deşi unele sunt puternic cenzurate. Monah din 1980, rămâne activ pe terenul eseisticii şi al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.

Varianta inedită editată cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Monahului Nicolae Delarohia (29 iulie 2012) reprezintă un eveniment marcant. Îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, notele, addenda şi indicele sunt realizate de George Ardeleanu.

“Care ar fi, pe scurt, diferenţele dintre această variantă inedită a «Jurnalului fericirii» şi varianta publicată. În primul rând, o altă ordonare a blocurilor textuale. «Jurnalul fericirii», fiind scris après coup, bulversând cronologia, lasă posibilitatea unor altfel de recorduri, recombinări, dislocări, inversări, retribuiri, repoziţionări, extensii, contrageri etc. Un joc textual flexibil, de tip puzzle (sau, mai degrabă, Rubik), aproape joycean, care este totodată şi un joc al rememorării. În al doilea rând, o rescriere, o reformulare a pasajelor comune ori comparabile. Nu în ultimul rând, prezenţa unor fragmente inexistente în prima variantă, deci cu adevărat inedite”, scrie îngrijitorul ediţiei.

În vara anului 2002, în arhivele Mânăstirii „Sf. Ana“ Rohia a fost descoperită o dactilograma – din păcate, incompletă – conţinând o variantă a “Jurnalului fericirii”. Prima întrebare care s-a pus a fost: era vorba de varianta a doua a “Jurnalului fericirii” sau de o a treia variantă, rezultată din dorinţa autorului de unificare a primelor două? Un singur lucru era cert: această variantă era diferită de cea publicată în 1991 la Editura Dacia (şi reluată apoi în alte opt ediţii).

“Jurnalul fericirii” a avut un destin dramatic înainte de 1989. Scris între anii 1969 şi 1971 a fost confiscat de Securitate pe 14 decembrie 1972, dar în 1975 i-a fost restituit autorului, în urma unui memoriu. Între timp însă Steinhardt rescrisese din memorie „Jurnalul”. Ulterior, el a trimis copii ale celor două variante mai multor prieteni, inclusiv Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Acestora le-a mărturisit şi că intenţiona să unifice cele două variante – acesta fiind cel mai puternic argument în sprijinul ideii că dactilograma de la Rohia reprezintă varianta-sinteză a primelor două.

Operă de bilanţ existenţial, “Jurnalul fericirii” s-a bucurat de un enorm succes după 1989, devenind o carte fundamentală pentru toţi cei care au rezonat la mesajul lui Steinhardt de a-şi depăşi temerile, de a ieşi de sub dominaţia fanatismului, răului şi minciunii pentru a îmbrăţişa adevărul şi a-şi descoperi astfel demnitatea umană.

Varianta apărută la Editura Dacia este cu siguranţă prima, după cum se poate constata din compararea textului publicat cu fragmentele reproduse în „Notele de analiza“ ale “Jurnalului fericirii”, aflate între documentele Dosarului de Urmărire Informativă a lui N. Steinhardt de la CNSAS. Din nefericire, a doua variantă, cea rescrisă din memorie după confiscarea primeia, s-a pierdut în circumstanţe obscure după 1990. Până acum ea nu a ieşit la suprafaţă. Speranţele însă nu sunt întru totul pierdute…

În 2008, Mânăstirea „Sfânta Ana“ Rohia şi Editura “Polirom” au început publicarea seriei complete a operelor steinhardtiene, serie în care au apărut până în prezent: “Jurnalul fericirii”, “Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă”, “În genul… tinerilor”, “Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului. Iluzii şi realităţi evreieşti”, “Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”, “Articole burgheze”, “Între viaţă şi cărţi”, “Incertitudini literare, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului”, “Critica la persoana întâi”, “Escale în timp şi spaţiu”, “Prin alţii spre sine”, “Monologul polifonic şi Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia”.

“Din cămăruţa mea de la Zarca, unde singur pot auzi cum pleacă oamenii în grupuri, începând de pe la 8-9 dimineaţa, după marile plecări de la sfârşitul lui iulie a urmat o pauză, apoi eliberările au reînceput la 24 iulie. Număr zilele şi aştept mai întâi cu mult calm, dar în curând cu înfrigurare… Singurătatea şi aşteptarea îmi devin din ce în ce mai apăsătoare, dar şi mai pline de nu ştiu ce şi intens farmec. Prin botez m-am născut a doua oară. Acum, în pragul eliberării, am impresia că intru pentru a doua oară în viaţă, încerc simţămintele ne-născuţilor din piesa «Veghind în lanul de secară» a lui William Saroyan, a sufletelor întrupate care stau la rând să fie introduse în lume şi în soarta ce le-a fost statornicită. Umblu de la un capăt la celălalt al celulei (nu-s desigur 2 metri), fac planuri, îmi vorbesc mie însumi şi cred că-s niţel nebun. Umblu prin celulă şi-mi jur să nu mă depărtez niciodată de Hristos, mai bine să mor decât să făptuiesc păcate strigătoare la cer, să mă port şi afară aşa cum m-am purtat în închisoarea pe care o binecuvântez. Pe măsură însă ce trec zilele şi văd că nu sunt eliberat mă cuprinde îngrijorarea… Am judecat bine. Sunt chemat în cămăruţele procurorilor, abia în ziua de 2 august şi mi se spune că nu voi fi pus în libertate. Cum asta?, întreb. Există şi un decret general. Procurorul, un om rotofei, se uită la mine, ţintă la mine, sever, apoi zâmbeşte: Ce, n-am voie să glumesc? O tempora, o, mores! Sunt eliberat la 3 august, odată cu ultimii locuitori ai închisorii teriziene: câţiva naţionalişti unguri, doi care au încercat să evadeze în tipul detenţiei, câţiva rezistenţi din munţi, doi criminali de război şi alţi recalcitranţi”, scria în Jurnalul său, iulie-august, 1964, de la Gherla.

Între Germania şi Germania

Artist polivalent, membru al SPD, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură Günter Grass poartă polemici de pe poziţii ferme, călătoreşte, publică, desenează, se întâlneşte cu personalităţi ale vieţii culturale, cu membri ai numeroasei sale familii şi, concomitent, lucrează la noi proiecte. Paginile din acest jurnal oferă o imagine asupra atelierului creativ al artistului şi a felului în care se nasc şi se dezvoltă poveştile cu care Grass a cucerit un public larg în întreaga lume.

“Între Germania şi Germania”, jurnalul lui Günter Grass dintr-un an crucial pentru istoria ţării sale, anul reunificarii celor două state germane, RFG şi RDG, este o relatare la cald a evenimentelor din 1990, reflectate în conştiinţa autorului, dar şi o mărturie despre activitatea artistică şi viaţa personală a acestuia.

“O zi dedicată bucătăriei: am fiert dinainte burtă pentru mâine. La cină am avut langustine la tigaie, prăjite în ulei cu usturoi şi două icre mari (cod), pe care le-am tăvălit în făină şi le-am prăjit de asemenea pe toate părţile în tigaie. Restul l-am tăiat apoi felii şi l-am pus la marinat în oţet cu coriandru proaspăt şi inele de ceapă. Burta am gătit-o în stil napolitan, cu roşii mari, usturoi, cartofi, măghiran. Aici chiar şi gătitul e o sărbătoare. Fiindcă Ute parcase maşina greşit chiar în faţa halei, ne-am ciocnit de un poliţist portughez care nu a fost cu nimic mai prejos decât unul din RDG în ceea ce priveşte conştiinţa puterii. Vorbitul pe lângă subiect cu un ton plin de dispreţ. Este evident că aici, în pofida revoluţiei, în cercurile poliţieneşti nu s-a schimbat aproape nimic. Abia după ce am achitat cei 2.000 de escudos la circa de poliţie a devenit aproape politicos, într-un fel stângaci. Pe drumul de întoarcere am vizitat un cuplu din Hanovra, care trăieşte în fiecare an mai multe luni în Portugalia şi totuşi nu poate prinde rădăcini aici”. (Vale das Eiras, 17 ianuarie 1990), comenta Günter Grass în Jurnalul său, tradus de Ruxandra Hosu.

La vârsta de 16 ani se înrolase în armată şi a fost luat prizonier de americani. După război a urmat Academia de Artă din Düsseldorf, apoi Universitatea de Arte Plastice din Berlin. A trăit un timp la Paris, apoi în Italia, iar din 1960, în Berlinul de Vest şi la ţară, în landul Schleswig-Holstein. Debuta în 1956 cu volumul de poezii “Avantajele găinilor giruetă”, dar ulterior s-a afirmat ca prozator, la o întrunire a Grupului 47, cu romanul care îl va consacra în întreaga lume, “Toba de tinichea”. Împreună cu “Pisica şi şoarecele” şi “Ani de câine”, acesta va alcătui trilogia Danzigului.

Scriitor prolific, Günter Grass a publicat până în prezent numeroase cărţi, dintre care amintim romanele “Anestezie locală”, “Calcanul”, “Un câmp prea departe”, “Povestiri lugubre”, “Din jurnalul unui melc”. În 2006 i-a apărut prima carte de memorii “Decojind ceapa”, urmată doi ani mai târziu de “Aparatul de fotografiat”, care a stârnit controverse aprinse. În 1999 îi apărea volumul “Secolul meu”, în care creează un grandios tablou al veacului XX, printr-o sută de povestiri ale unor naratori anonimi.

“Parcă aş vrea să mă înarmez cu energii pozitive: am sădit iar un copac, de data asta la vest de casă, un roşcov care creşte încet şi care a ispitit-o pe Ute, după ce găsise pricină locului, să facă remarca următoare: «Oricum n-o să mai apuc să-l văd când va fi mare»”.

„În ansamblu, însemnările din acest jurnal se împart în două categorii: în primul rând îl avem pe marele scriitor, foarte preocupat de călătorii, de meditaţiile asupra valorii sale, de public şi de spaţiul politic, iar pe de altă parte îl vedem lucrându-şi textul în tăcere, pe artistul ce desenează şi, nu în ultimul rând, pe omul Grass în spaţiul lui privat”, scria cronicarul de la “Literaturkritik”.

“Washington Monthly” aprecia: „Zidul Berlinului, care împărţise Germania vreme de peste un sfert de secol, tocmai fusese dărâmat, ceea ce a declanşat discuţii ample referitoare la destinul Germaniei şi la locul ei în lume… În această perioadă, Grass – care fusese dintotdeauna un intelectual public – s-a dovedit nu doar un observator, ci, aşa cum fusese încă din anii cincizeci, şi un participant activ la polemicile legate de marile probleme germane, cu imensa lor povară istorică”.

„Cititorul află (aşa cum se întâmplă adesea în astfel de jurnale) o mulţime de lucruri despre viaţa privată a autorului. Grass a călătorit enorm, nu numai între Germanii, ci şi între diversele lui case de vacanţă, în Germania de Est, în Cehoslovacia, la Paris, la o conferinţă în Norvegia şi, desigur, în Polonia. Dar aici se găsesc unele descoperiri uimitoare, ce privesc gândirea politică şi strategică a lui Grass, care este, la urma urmei, un intelectual prestigios. Ele arată că disperarea lui Grass din acea perioadă a avut un impact asupra activităţii sale literare” (Glanz & Elend).

Cel care mă aşteaptă

“Plângeam în tăcere. Dumnezeule! Ce hal de tradiţie era asta? Mai întâi au vrut să mă omoare pentru un singur schimb de cuvinte cu un bărbat despre care ştiam multe lucruri, pe care îl iubeam şi eram gata să-l urmez până la capătul pământului, iar acum voiau să mă culc cu un străin care nu-mi inspira decât teamă. La gândul că mâna lui m-ar atinge simţeam repulsie, mă temeam că o să mă violeze şi că nimeni nu-mi va veni în ajutor. Vălul idiot pe care mă puseseră să-l port îmi alunecase de pe părul răvăşit şi acum atârna trist pe o parte, l-am smuls cu furie şi dispreţ. Nu reuşeam să-mi deschei nasturii care mă ţineau captivă în rochia aia absurdă şi atunci am tras de guler cu atâta forţă încât să-i smulg pe toţi: voiam să o scot cât mai repede şi să scap de tot ce putea să-mi amintească de nunta aceea. Pe pat era întinsă o cămaşă de noapte roşu aprins, dantelată. Nu ştiam unde era baia, aşa că am aprins toate luminile şi am deschis larg toate uşile până când am găsit-o. Mi-am pus capul sub jetul de apă de la robinet şi m-am spălat de mai multe ori pe faţă cu săpun. Lângă lavoar erau aşezate obiectele de toaletă ale necunoscutului care devenise soţul meu…”

Un roman în care fericirea, dragostea şi libertatea îşi poartă cu hotărâre destinul. Romanul scris de Parinoush Saniee, interzis de două ori de cenzura iraniană, a devenit ulterior cea mai vândută carte a tuturor timpurilor în Iran, în peste 20 de ediţii.Versiunea românească este semnată de Cerasela Barbone.

Povestea romanului “Cel care mă aşteaptă” este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debutează în anul 1979, cu puţin timp înainte de revoluţia iraniană, şi se concentrează asupra vieţii unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraş dezbinat de conflicte politice şi religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate şi nesiguranţă.

La vârsta adolescenţei, protagonista romanului, Masumeh, se îndrăgosteşte de un tânar, în drumul ei spre şcoală. Deşi relaţia lor este inocentă – cei doi abia dacă îndrăznesc să schimbe câteva priviri -, iubirea îi este descoperită, iar ea ajunge să fie măritată cu forţa. Din fericire, se nimereşte să aibă un soţ care îi permite să-şi continue studiile şi care, spre deosebire de bărbaţii din propria ei familie, nu încearcă să-i controleze viaţa pas cu pas.

Treptat, Masumeh descoperă că soţul ei are cu totul alte preocupări decât familia şi că idealurile şi obiectivele sale politice îi pun viaţa în pericol, forţând-o să trăiască într-o continuă stare de îngrijorare şi nelinişte.

„Parinoush Saniee dă glas tuturor destinelor feminine înlănţuite de tradiţie, tuturor femeilor care luptă chiar cu preţul vieţii pentru ce li se cuvine”, scria în “Cultura”.

„Un roman bun şi sincer, un portret curajos şi franc căruia nicio instanţă nu-i poate interzice apariţia. De la început până la ultima pagină, «Cel care mă aşteaptă» este povestea tuturor femeilor din Iran ce luptă pentru drepturile lor”, aprecia cronicarul de la “Bukhara Magazin”.

Parinoush Saniee s-a născut la Teheran, în 1949. Tatăl ei, jurist şi profesor la universitate, i-a pus la dispoziţie biblioteca din casă, îndemnând-o să citească şi să-şi cultive pasiunea pentru literatură încă de când era mică. După absolvirea Facultăţii de Psihologie, a lucrat o perioadă pentru guvernul iranian, în cadrul Ministerului Muncii, şi continuă să profeseze ca sociolog şi psiholog. A scris mai multe romane, printre care “Tatăl celuilalt”, ce s-a bucurat de un mare succes în Iran, după debutul cu volumul “Cel care mă aşteaptă”, în 2003. În 2010 a fost de asemenea tradus în Italia şi recompensat cu prestigiosul premiu “Giovanni Boccaccio”. În prezent, autoarea are alte câteva cărţi ce îşi aşteaptă publicarea, în cazul în care vor fi aprobate de comisia de cenzură din Iran. Parinoush Saniee este mama a doi fii, amândoi trăind în străinătate, şi a devenit una dintre figurile cele mai cunoscute ale intelectualităţii iraniene.

Condamnat la moarte

Un nou roman semnat de scriitorul danez Mikkel Birkegaard, autorul bestsellerului internaţional “Biblioteca umbrelor” (Polirom, 2011), tradus până în prezent în şaptesprezece limbi. În româneşte, de Gabriela Sauciuc.

Frank Føns, un scriitor de succes în lumea thrillerului, îşi datorează celebritatea scenelor dure din romanele pe care le scrie. Când însă ficţiunea părăseşte paginile cărţii şi coboară în stradă, când crimele din poveştile celebrului scriitor devin realitate, lumea lui Frank se tulbură. Astfel se naşte “Condamnat la moarte”, un volum în care ficţiunea devine graniţa dintre viaţă şi moarte.

O crimă închisă între paginile unui roman devine realitate şi transformă existenţa celui care a aşternut-o pe hârtie. Frank Føns este un autor de romane ce îşi circumscrie spectrul dintre crimă şi groază. Faimoase pentru descrierile viscerale şi morţile violente, un periplu în lumea ororii, cărţile sale nu l-au pus în faţa răspunderii scriitorului până când este descoperit cadavrul unei femei al cărei ucigaş a respectat întocmai ceea ce Frank Føns crease în ultima sa carte, încă nepublicată. Coincidenţa este prea mare, Frank îşi dă seama că cineva îi foloseşte manuscrisul sustras ca ghid pentru a ucide. Singura cale pentru a pune capăt crimelor este să devină detectiv, misiune complicată, cu atât mai mult cu cât trebuie să se descurce pe cont propriu.

“Condamnat la moarte” reuşeşte să captiveze cititorul prin complexitatea protagonistului, prin depăşirea clişeului horror, prin problemele pe care le pune – responsabilitatea artistului, atunci când realitatea imită arta, iar editorii urmăresc doar sporirea vânzărilor – şi prin finalul straniu.

“«Demoni din afară» era un roman despre un monstru pe nume Henrik Booring, un bărbat înstărit care moştenise o avere de la familia sa şi, prin urmare, nu avea nevoie să mişte un deget pentru tot restul vieţii. Îşi putea cumpăra tot ce îşi dorea, case, maşini, femei, indiferent de preţ. Cu timpul gusturile lui devin tot mai extravagante, iar oamenii se transformă în jucăriile lui. Când se satură de sexul normal, încearcă limitele sado-masochismului, sexul cu alţi bărbaţi, dar acestea nu reuşesc să-l satisfacă. Fiindcă este vorba doar de un joc, de un pact între părţile implicate, iar el vrea să trăiască ceva real, durerea adevărată, ameninţarea nefalsificată. Subiectul primului proiect al lui Booring este fiica vecinului, o tânără de 15 ani, cu un piept opulent, pe care o spiona când făcea plajă. Booring o chinuise în subsolul transformat în cameră de tortură, dar aceasta moare prea repede. Dezamăgit şi nemulţumit, Booring începe să se perfecţioneze. Răpeşte mai multe femei, face însemnări detaliate în timpul torturii pentru a-şi putea rafina metoda…”

Nenumăratele scene de tortură din roman şi descrierile minuţioase ale felului în care mor victimele îi dau impresia că îşi asigură cariera.

„«Condamnat la moarte» pune cititorilor săi o întrebare esenţială: Are fantezia vreo influenţă asupra lumii în care trăim? Ei, când eşti un scriitor care imaginează lumi horror, întrebarea asta începe să te cam sperie”, scrie Mikkel Birkegaard.

„Avertisment: dacă sunteţi slabi de înger, nu citiţi «Condamnat la moarte». Imaginile nu tocmai blânde, scenele care-şi dezvăluie dramatismul în momentele cele mai neaşteptate fac din cartea lui Mikkel Birkegaard un pol al suspansului în care timiditatea nu-şi are locul”, notează Rich Westwood.

Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa

Povestirile lui Isaac Babel, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului XX, au apărut recent, în colecţia „Biblioteca Polirom”, reunite în volumul tradus de Victor Kernbach.

Volumul grupează integral povestirile din “Armata de cavalerie”, parţial ciclul odesit şi alte câteva texte. „Lumea este pentru mine ca un spectacol uriaş, în faţa căruia eu sunt singurul spectator fără binoclu. Orchestra anunţă preludiul celui de-al treilea act, scena este departe, ca într-un vis, inima îmi tresaltă de plăcere – n-ar fi păcat ca în faţa unui asemenea spectacol să fiu orbit de o banală pereche de lentile?”, se întreba Isaac Babel.

Prospeţimea privirii auctoriale, alături de poeticitatea textelor – Isaac Babel este un rafinat stilist -, participă la conturarea unor personaje complexe, veridice. Prin faţa cititorului se perindă cavalerişti (comandanţi, comisari, simpli soldaţi), ţărani, clerici, hoţi, negustori, cu toţii plini de viaţă, departe de orice schematism şi ostentaţie.

Prin intermediul unor scrisori trimise de pe front, al unor frânturi din zilele de groază, de acalmie ori de pregătire de luptă, dar şi prin decuparea unor scene de viaţă din mediul evreiesc ori din propriul trecut, autorul se descoperă ca pictor ce poate cuprinde în câteva trăsături de penel, subtil, comic şi tragic, destine şi înţelepciune, omenescul din om.

„Nu poţi să nu te întrebi cum ar fi scris Isaac Babel dacă n-ar fi trăit în vremuri atât de tulburi. Fără teroarea istoriei, am fi vorbit acum despre el, poate, cum vorbim despre orice alt celebru artist european”, nota “The Guardian”.

„Lectura lui Babel aminteşte de tânărul Tolstoi, de Maupassant, Cehov, Stephen Crane şi Şalom Alehem. Cu toate acestea, Isaac Babel e diferit: el este un cronicar al situaţiilor imposibile, ale căror claritate şi precizie dau ficţiunii intensitate lirică şi luminozitate”, consemna “Kirkus Reviews”.

Isaac Babel (Isaac Emmanuilovici Babel, 1894-1941) s-a născut în ghetoul evreiesc din Odesa. Urmează cursurile liceului comercial din oraşul natal, completate în cadrul familiei cu studiul religiei şi culturii iudaice. Îşi descoperă devreme pasiunea pentru literatura franceză, limba în care redactează, la 15 ani, primele sale încercări literare. Continuă studiile economice la Kiev, iar după ce le finalizează, se mută la Petrograd, unde se hotărăşte să devină scriitor. Respins iniţial de editori, este îndrumat de Maxim Gorki către activităţi care să-l ajute să cunoască temeinic viaţa. Babel schimbă astfel mai multe meserii, îndeplineşte diverse funcţii, este inclusiv ostaş al Armatei întâi de cavalerie, conduse de S.M. Budionnîi, în războiul împotriva Poloniei. În 1926 publica volumul “Armata de cavalerie”, tradus ulterior în peste 20 de limbi. Autorul se face cunoscut şi ca scenarist şi dramaturg; în 1931 apar “Povestirile din Odesa”, iar peste cinci ani un volum conţinând, alături de texte deja cunoscute, alte noi nuvele. Denunţat în 1939 de Nikolai Ejov, şeful NKVD, pentru a-l fi denigrat pe Stalin, Isaac Babel este închis, torturat şi împuşcat în 1941, în urma smulgerii mărturisirii „crimelor” săvârşite.

Drumul

Autorul acestui volum, Vasili Grossman a scris şi romanul “Viaţă şi destin”, apărut la Polirom, în 2010, una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, „unul dintre cele mai îndrăzneţe acte de condamnare a sistemului sovietic din câte s-au scris vreodată”, cum îl caracterizează “The Wall Street Journal”.

Volumul de faţă aduce laolaltă povestiri, nuvele, eseuri, articole şi scrisori, oferindu-ne o perspectivă mai largă asupra vieţii şi operei lui Vasili Grossman. Cititorul va descoperi de această dată nu doar scriitorul disident, ci un autor viu, care conturează cu entuziasm idei socialiste, dar care surprinde cu subtilitate şi mişcări sufleteşti opuse orbirii ideologice.

“Drumul” oferă prilejul de a întâlni fragmente ale prozei unui scriitor confirmat al anilor ’30-’40, precum şi texte ale unui observator fin al fenomenului totalitar. Din selecţia povestirilor fac parte „În oraşul Berdicev” din 1934 (oraşul natal al lui Grossman, din Ucraina de astăzi), precum şi una dintre lucrările sale mai târzii, „Mama”, o povestire despre viaţa unei fetiţe adoptate de un membru al conducerii NKVD-ului, care ajunge în orfelinat după destituirea tatălui ei, fără să-şi amintească multe despre părinţii adoptivi, parte esenţială dintr-un coşmar colectiv de care toată lumea îşi dorea să uite. Volumul include, de asemenea, textul complet al înfiorătoarelor relatări de la Treblinka – o primă analiză a mecanismelor care pun în mişcare un lagăr al morţii, studiul „Madona Sixtina” – o meditaţie asupra artei şi atrocităţii, precum şi două scrisori ale autorului adresate mamei sale moarte, în vremuri dintre cele mai sumbre.

„Povestirile adunate în acest volum dezvăluie detalii mai puţin cunoscute ale vieţii în Rusia sovietică şi arată preocupările lui Grossman faţă de îndoielile şi teroarea ce macină umanitatea”, scria în “The Guardian”.

„Toate povestirile lui Vasili Grossman îi arată abilitatea de a alege tocmai acele momente hotărâtoare pentru soarta unui om şi de a le pune în mijlocul celor mai importante evenimente ale timpului său. Astfel iese la suprafaţă caracterul personajelor”, consemna cronicarul de la “Times Literary Supplement”.

„Povestirile lui Grossman sunt atât de emoţionante pentru că autorul lor nu cosmetizează perspectiva asupra personajelor şi asupra situaţiilor în care se află acestea. Ele combină relatarea jurnalistului cu fascinaţia faţă de felul în care oamenii îndură cele mai neplăcute evenimente din istoria lor”, aprecia “Metro”.

“Drumul” – traducere din limba rusă şi note de Radu Părpăuţă – este însoţit de o prefaţă semnată de Robert Chandler.

Dintre cele 15 povestiri, impresionează “În oraşul Berdicev”, unde scriitura lui Grossman este vie şi face dovada unei măiestrii a echilibrului, fără a face elogiul şi fără a-şi condamna eroina, pe Vasilova, un comisar care trebuie să aleagă între a-şi părăsi copilul nou-născut şi a-şi părăsi tovarăşii din Armata Roşie. Atât sub aspectul stilului, cât şi al subiectului tratat, povestirea îi demonstrează mult lui Isaac Babel, al cărui ciclu de povestiri “Cavaleria roşie” se desfăşoară în timpul aceluiaşi război. În această povestire, autorul vorbeşte despre iniţierea unei femei într-o lume pe care întâi o respinge, apoi o acceptă, pentru a o respinge din nou.

Prin ironia fină şi prin aparenta trivialitate a subiecutlui, “viaţa măruntă” îi datorează mult lui Cehov, care a avut o importanţă majoră pentru Grossman. Povestirea “Tânăra şi bătrâna” nu este mai puţin cehoviană.

Trupele biruitoare ale Armatei Roşii, după ce au zdrobit armata Germaniei fasciste, au adus la Moscova tablourile Galeriei de la Dresda. La Moscova, tablourile au stat închise circa zece ani. În primăvara lui 1955, guvernul sovietic a luat hotărârea de a trimite tablourile înapoi la Dresda. “Într-o dimineaţă rece, pe 30 mai 1955, am intrat în Muzeul Puşkin, am urcat la primul etaj şi am mers la Madona Sixtină. Plin de admiraţie în faţa lui Rembrandt, Beethoven, Tolstoi, am înţeles că din tot ce s-a creat cu penelul, cu dalta sau pana, uluindu-mi inima şi mintea, doar acest tablou al lui Rafael nu va muri atât timp cât vor trăi oameni. În Madona sa, Rafael a destăinuit taina frumuseţii materne. Frumuseţea Madonei este puternic legată de viaţa pământească… Ea este icoana sufletului matern. De aceea frumuseţea ei este împletită, contopită în eternitate cu frumuseţea care se ascunde, invincibilă şi profundă, pretutindeni unde se naşte şi există viaţă, în subterane şi în poduri, în palate şi în cocioabe. Şi mai pământesc mi se pare copilul din braţele ei. Chipul său pare mai matur decât al mamei. Feţele lor sunt liniştite şi triste. Poate văd dealul Golgotei, calea prăfuită şi pietroasă către el, crucea grea, grosolană, necioplită care va sta pe umerii mici ce simt acum căldura trupului mamei…”, mărturiseşte autorul în povestirea “Madona Sixtină”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.