„Joc fiecare spectacol ca şi când ar fi ultimul”

Marius Manole este un actor cu virtuţi magice. Succesul nu l-a schimbat, a rămas acelaşi personaj cuceritor de modest şi fermecător. De la „Inimă de câine”, creat de Yuryi Kordonskyi, în care a jucat rolul câinelui metamorfozat în Sariko, teatrul românesc nu mai poate fi conceput fără acest actor care are acea aură de a întruchipa fiinţa omenească în orice ipostază, adăugându-i emoţie şi credibilitate. Cu Marius Manole nimic nu e sigur şi definitiv, căci el ştie anume cum să transforme în câştig şi demnitate animalitatea din om. Cu o sensibilitate exacerbată, suferă pentru toate nedreptăţile lumii de astăzi, pe care o radiografiază cu precizia unui seismograf.

Iubeşte teatrul cu patimă, are ambiţia de a se răzvrăti împotriva clişeelor, a drumurilor bătătorite. Fragilitatea pe care adesea o inspiră nu e decât nimbul de nelinişte în care se învăluie. Fragil când joacă puterea, metalic la masa negocierilor. Cabotin în sinceritate şi sincer în cabotinism. Marius Manole este Actorul care, prin felul în care joacă, aruncă în aer concepţia clasică. El poate fi copilul bătrân şi înţeleptul matematician, el poate fi şi duh, şi spiriduş, şi câine, e cavalerul fără frică, orfan etern în absenţa lui Dumnezeu. În orice rol el îşi învaţă spectatorii cu relativitatea de parcă le-ar inocula un antidot la otrava absolutismelor.

M-am întâlnit cu Marius Manole într-o zi însorită de toamnă aurie, pe o stradă din cartierul Cotroceni, la „Art Concept Café”. Este de fapt un „teatru pe pâine”, un proiect inedit, care îmbină arta teatrală cu cea gastronomică, creat cu dragoste şi suflet de doi oameni, Marius Manole şi Raluca Nicoară, cărora li s-au alăturat alţi actori, dar şi un numeros public. Sunt convinsă că Marius Manole are o stea călăuzitoare.

Mircea Rusu şi Marius Manole în Inimă de câine

– Marius, eşti unul dintre fantasticii actori tineri, căruia, în alte ţări, li s-ar întinde un covor roşu sub tălpi. La noi… Cum trăieşte un artist în ziua de astăzi şi cât de greu se poate realiza?

– Nu numai în actorie, în toate meseriile vocaţionale, momentul acesta e foarte greu: şi pentru scriitori, şi pentru dramaturgi, şi pentru poeţi. Am prieteni poeţi, tineri, cărora le este foarte greu să-şi publice cărţile şi trăiesc de la o zi la alta. Şi pentru noi, actorii, e foarte complicat, pentru că porţile sunt blocate, teatrele nu mai au voie să angajeze, iar trupele particulare nu sunt susţinute de nimeni. Şi atunci, tinerii aleg din ce în ce mai des să plece din ţară.

– Ce poate face un actor în străinătate?

– Intră în agonie. Dar îşi alege să trăiască o viaţă decentă, chiar renunţând la meseria de actor. Pe la 30 de ani, dacă mai ai şi un copil, aş putea spune că abia poţi să supravieţuieşti. După ce îmi achit ratele la bancă pentru creditul imobiliar (şi de multe ori nu reuşesc în fiecare lună), după ce încerc să-mi plătesc şi alte datorii, am perioade când trăiesc cu 10 lei pe zi. Mi-am făcut nişte calcule acum câţiva ani, iar acum, când au venit tăierile de salarii, am rămas în foarte mare pierdere şi mă întreb cum voi reuşi. De fapt, ştiu. Voi munci încă o dată sau de două ori pe atât.

În existenţa mea au fost lupte, deziluzii, tentaţii periculoase

Alături de Carmen Ungureanu în Iubiri interzise

– Munceşti 7 zile din 7, lucrând ca un ucenic la alfabetul profesiei. Căutarea personajului nu se opreşte la uşa teatrului. Ai interpretat peste 30 de roluri. Cum reuşeşti să te găseşti pe tine printre atâtea personaje?

– Mă tot întreb când şi cum voi reuşi. La „Green Hours” am repetat şi la 6 dimineaţa, am repetat şi noaptea, dar din păcate mai îmbătrânim şi noi şi forţele se mai reduc un pic. Orele de somn ar trebui să fie ore de somn, plus că intervin micile accidente din cauza oboselii. În teatru eşti supus la un efort enorm. E un pariu dificil şi din acest motiv e frumoasă profesia asta a noastră. Ca şi balerinii, trebuie să dai impresia că tot ce faci, faci cu uşurinţă, deşi în spate se ascunde o muncă extrem de grea şi de migăloasă. Iar stresul îşi pune amprenta pe noi, din păcate. Până acum am crezut că e o poveste, dar la unul dintre spectacolele cu „Livada de vişini” am avut un atac de panică, ceea ce nu mi se întâmplă de obicei, şi a trebuit să plec în seara aia de la teatru, pentru că timp de câteva ore nu mai ştiam ce să fac…

– Cine poate să contorizeze munca unui actor? Cât timp repetă, cât timp joacă, cât suflet pune, câte nopţi albe are gândindu-se la rolul pe care îl va face?

– Nimeni. Nu din întâmplare actorii mor de obicei de infarct sau de atac cerebral. Nu e o întâmplare că ei slăbesc într-un spectacol două kilograme sau că imediat după aceea nu pot dormi, pentru că rămâne o energie care trebuie consumată. Din păcate, lucrurile acestea sunt inexplicabile. Nu pot fi explicate cuiva care n-a trăit, n-a trecut prin asta sau poate nici măcar n-a fost la teatru. Şi poate nici nu este frumos sau decent să le explici, pentru că şi profesorii muncesc greu, şi minerii muncesc greu, şi medicii, şi jurnaliştii… Dar uzura este poate ceva mai mare la noi. E o meserie atât de subiectivă încât cine poate spune că actorul e prost sau bun, că spectacolul e prost sau bun? Sunt spectacole care plac, şi altele care nu plac, actori care plac şi alţii care nu. Se întâmplă uneori să fac un rol rece şi atunci sunt supărat pe mine însumi. Eu am tot timpul momente de îndoială. Pe scenă îmi dau seama în ce moment al vieţii mele sunt, deoarece rolurile sunt un indicator foarte exact.

Cu Maia Morgenstern în Livada de vişini

– Dar şi dileme. De unde atâta energie? Joci fiecare rol cu o dăruire extraordinară, ca şi când ar fi ultimul.

– Aceasta este şi deviza mea în teatru: să joci fiecare spectacol ca şi cum a doua seară n-ai mai juca. De multe ori, când intru în scenă, aşa şi gândesc. Poate că mâine… Nu ştim ce se întâmplă cu noi, nu ştiu dacă mâine mă mai trezesc dimineaţă. Şi pentru publicul care vine în sală e important să dai tot ceea ce ai tu mai bun în seara aia. E important şi pentru tine să dăruieşti pentru că nu ştii dacă mai ai o altă şansă. Şi atunci, când intru în scenă, mă gândesc să joc acel spectacol ca şi cum ar fi ultimul. În existenţa mea au fost lupte, au fost tentaţii primejdioase, care riscau să devină un mod de viaţă, au fost deziluzii şi apoi speranţe. Drumul spre afirmare nu e uşor. Îmi place să ridic ştacheta cât mai sus şi să mă avânt. Chiar dacă nu ajung la 2,50 metri, ajung măcar la 2,30. Spectatorii simt când bifezi un spectacol, când nu te interesează că sunt în sală şi joci numai pentru tine şi simt când joci pentru ei. Un actor trebuie să trăiască pe scenă până la paroxism. Încerc să fiu un om cât mai cinstit cu mine, cât şi cu ceilalţi. Lia Bugnar a scris un text în care mă regăsesc: „Există viaţă şi după New York”. Dacă îţi permiţi să rişti, să greşeşti, să nu trăieşti după norme, viaţa e frumoasă. Dacă nu aş face teatru, nu ştiu ce aş face cu viaţa mea. Teatrul mă face să fiu liber, să călătoresc cu gândul, să iubesc, îmi dă iluzia că am putere maximă. Îmi place la nebunie această bucurie de a mă juca. Joaca din viaţă este mai limitată. Nu poţi să fii bufon toată viaţa.

Sunt un hoţ de primă mână

Cu Marius Bodochi în Visul unei nopţi de vară

– Care este relaţia ta cu publicul?

– Încerc să văd în fiecare zi oameni frumoşi şi mi-ar plăcea să-i văd şi zâmbind. Îmi fur energia de la spectatori. Nu vă daţi seama cât de minunat este ca după terminarea spectacolului publicul să vină la tine în cabină şi să-ţi mărturisească că a trăit alături de tine sau că a înţeles şi că acum poate să-şi rezolve nişte probleme de viaţă.

– Cum de-ai ales teatrul?

– El m-a ales pe mine, şi nu eu pe el. Când eram copil făceam mici scenete în faţa blocului, iar publicul era format din părinţii noştri, cărora le vindeam bilete. Tata îmi dăruise un aparat foto şi m-am dus să mă înscriu la „Clubul Şoimilor Patriei”. Ne-au împărţit în două grupe. Una era cea de la Foto şi alta cea de la Teatru. Mi-am dorit să fiu balerin, dar am ajuns actor. De altfel, teatrul include şi muzica, şi dansul, şi poezia. După terminarea Facultăţii de Teatru la Iaşi, în 2001, am urmat un traseu Iaşi-Focşani-Brăila. La Iaşi intram în teatru la 9 dimineaţa şi ieşeam la 12 noaptea. De multe ori, după miezul nopţii, făceam o pauză, puneam masa şi mâncam împreună cu alţi colegi pe scenă. Mă simţeam minunat. Azi, toată lumea e pe fugă. Toţi aleargă după un ban. Parcă nu mai este aceeaşi bucurie de la repetiţii.

Cu Oana Pellea în Oscar şi Tanti Roz

– Cine ţi-a insuflat dragostea pentru profesie?

– Am avut profesori care-şi iubeau meseria, precum Emil Coşeru şi Cornelia Gheorghiu. Oameni la care ţin foarte mult, cum sunt Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Oana Pellea, Maia Morgenstern, oameni cu care am jucat şi pe care îi văd în fiecare zi în culise. Îmi pare rău că n-aveţi cum să-i vedeţi înainte de a intra în scenă, cum sunt ca nişte copii, cu frici, cu teamă, cu spaimă şi cum îşi iau meseria atât de în serios, uneori aproape mai serios decât viaţa lor. De la ei am învăţat că numai aşa poţi să nu-ţi pierzi credinţa în timpurile astea, în care toată lumea tinde să-şi renege şi credinţa, şi viaţa, şi tot, pentru că la un moment dat trebuie să faci compromisuri şi singura armă pe care o avem e să luptăm cu iubire, cu îndârjire şi cu profesionalism în orice am face.

– Alte întâlniri?

– Andrei Şerban, Radu Apostol, Radu Afrim, Lia Bugnar, Dorina Chiriac, Răzvan Vasilescu, Dana Dogaru, Olga Tudorache, Cornel Scripcaru, Andreea Bibiri, Ioana Macaria. Pe regizorul Hausvater îl cunoşteam de la Iaşi şi după aceea am colaborat în „Pietonul şi furia”. Hausvater îţi dă o cantitate infernală de informaţii pe minut, iar dacă nu eşti concentrat, pierzi enorm.

– Ce-ai furat de la ei?

– Tot. Sunt un hoţ de primă mână. Am furat mult şi nu neapărat pe scenă, cât în afara ei. E mare lucru să urmăreşti cum se pregăteşte un actor pentru un spectacol, cum poate să scape de frică, cum se eliberează, cum înfruntă rolul, cum se luptă când apar problemele, cum se bate cu rolul… Asta e de învăţat: să nu capitulezi, să-i vezi cât de puternici sunt. Tu, mic fiind, îţi zici: şi dacă n-o să-mi iasă, sunt disperat, ce mă fac… Ei sunt liniştiţi. Îşi spun: „N-o să-mi iasă azi, n-o să-mi iasă mâine, dar o să-l fac!”.

În inimă de câine

– Care consideri că a fost rolul tău de debut?

– Am debutat de două ori. O dată la Brăila, pe scena Teatrului „Maria Filotti”, în regia lui Radu Apostol, în „Drept ca o linie”, de Luis Alfaro, şi apoi în Puck, din „Visul unei nopţi de vară”, de Shakespeare, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Felix Alexa.

– Un Puck enigmatic şi diabolic, cuceritor şi atletic, dar şi jucăuş. Cum ai trăit acest rol?

– Era debutul meu la Teatrul Naţional, în 2003, şi este ştiut că trupa de acolo, teribil de exigentă, te acceptă foarte greu. Era un pariu foarte mare şi Felix şi-a asumat un risc distribuindu-mă pe mine în acest rol, alături de o trupă tânără cu actori cunoscuţi, ca Irina Movilă, Monica Davidescu, Marius Bodochi, Ileana Olteanu, Marius Rizea ş.a. Şi atunci eu trebuia să repet de trei sau patru ori mai serios, să fiu în fiecare zi pe fază, să nu ratez niciun moment. Ţin minte că odată m-a pus să fac un dans de 20 de ori pentru că-mi tremurau genunchii. N-am spus niciodată nu mai vreau, nu mai pot, pentru că ştiam că nu am voie să fac asta. Într-un fel aceea a fost şi încercarea la care m-a supus Felix, de atunci nu m-a mai certat chiar atât de rău şi uite că am mers împreună…

În Ioana şi focul

– De altfel, ai studiat şi coregrafia…

– Da. Am venit în Bucureşti, mă îndrăgostisem, ştiam că tebuie să fac ceva şi atunci am dat examen la facultate şi am urmat doi ani coregrafia. Mişcarea e foarte importantă pentru un actor. Ca să ajungă la un consens cu corpul, cu sufletul şi cu capul. Chiar aş recomanda studii de coregrafie tinerilor actori.

Trebuia să conving spectatorii că sunt un câine

În Livada de vişini, alături de Maia Morgenstern şi Mircea Albulescu

– Un câine se tânguie jalnic la lună. E mort de foame şi tremură de frig. Asemeni nenumăraţilor noştri câini comunitari. A urmat pentru tine acel fabulos rol, Sarik din „Inimă de câine”, de Bulgakov, regizat de Yuryi Kordonskyi, care ţi-a adus gloria. Cum ai obţinut acest rol? Cum te-ai apropiat de o partitură atât de dificilă?

– Am aflat că celebrul regizor Yuryi Kordonskyi face un casting pentru „Inimă de câine”. Acesta a durat trei minute. M-a întrebat: „Ai casă?”. Am zis: Nu! „Ai familie?” Nu. „Ce ai?” N-am nimic. A simţit că sunt un câine comunitar. Lucrul cu el a fost minunat. Am avut un mare noroc cu Iura. Îmi spunea: „E bine, dar hai să mai încercăm şi asta”, lucru care m-a ajutat să-mi păstrez încrederea în mine. Mi-a mărturisit la lectură că el nu ştie cum se face personajul acesta. Nu l-a mai făcut niciodată şi e bine să mergem împreună, mână în mână, şi să lucrăm într-un fel de laborator. Drept pentru care, timp de o lună, de fapt, n-am repetat decât eu, cu domnul Rebengiuc şi cu Mircea Rusu. Ceilalţi actori au venit la repetiţii după o lună. Timp în care noi făceam experimente. Mă trimitea acasă, eu stăteam cu câinii din faţa blocului, notam tot ce făceau căţeii, le dădeam de mâncare, vedeam cum reacţionează, vedeam când sunt speriaţi, ce ticuri, ce reacţii au… Am început să-i înţeleg şi să vorbesc „limba câinească”. Am ajuns într-o zi să latru la o haită de câini. A doua zi veneam la teatru şi făceam la fel. Mă gândeam că trebuie să conving spectatorii că sunt un câine. Alegeam care dintre reacţii sunt, uman, posibil de făcut pe scenă, ca să fie nu spectaculoase, dar foarte adevărate. N-am simţit rolul ca pe o povară, ci ca pe un lucru foarte frumos care mi s-a întâmplat, pentru că nu mi-a spus nimeni nu se face aşa, nu trebuie să faci asta… pentru că nu ştia nimeni. Am fost destul de relaxat, ba chiar ne-am şi amuzat foarte tare în timpul repetiţiilor şi, avându-l şi pe domnul Victor Rebengiuc acolo, mi-a fost foarte uşor. Mi-era frică. Eu aveam un rol principal într-un spectacol în care juca El, genialul artist. A avut răbdare cu mine, m-a ajutat să-mi construiesc monologul. De fapt, dacă mă gândesc, acesta a fost cel mai uşor rol al meu. Deşi la sfârşit, când revin în viaţa normală, mă doare spatele, mâinile îmi rămân strânse, cu unghiile în carne.

Cred că există mulţi oameni care pot fi în viaţa lor Lopahin

În Oscar şi Tanti Roz

– Un rol care te-a marcat este şi Lopahin din „Livada de vişini”, în care Felix îţi adaugă un carat în plus, de o frumuseţe diamantină. Faci un alt Lopahin decât eram obişnuiţi, un rol interpretat de-a lungul timpului de mari personalităţi ale scenei româneşti, cum a fost George Constantin. Lopahin este un învingător, sufleteşte, însă, este, într-un fel, un învins. Cum este acest Lopahin al tău?

– A fost un pariu foarte mare şi mi-a fost foarte teamă. L-am simţit ca pe un om care este realmente îndrăgostit de Libov Andreevna, ca şi de pământ, şi ca pe un om care a acumulat foarte multe tristeţi. Cred că există mulţi oameni care pot fi în viaţa lor Lopahin. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să trăiesc într-un cerc la care să nu am acces deloc. Voiam să înţeleg, îmi doream, dar diferenţa dintre mine şi grupul în care mă aflam era atât de mare încât nu reuşeam. Am fost, de exemplu, la o lansare de carte, la care erau mulţi filosofi şi critici care vorbeau într-un limbaj pe care eu nu-l înţelegeam. Şi atunci m-am simţit ca omul de la ţară. Chiar dacă vrea să înţeleagă, nu poate, n-are acces, nu are instrumentele. Asta îţi trezeşte un sentiment de vinovăţie. Şi de ruşine faţă de propria persoană şi îţi ridică întrebări: de ce nu reuşesc să fac asta? Aşa l-am privit pe Lopahin, ca pe un om foarte drăguţ, de altfel, şi foarte binevoitor, dar care n-avea acces în lumea lor elitistă, ca să înţeleagă ce este atât de miraculos în livada asta. Totul este palpabil, totul este real. Ce-i aia inefabil? El nu ştie ce înseamnă inefabil. Şi asta îl punea într-o postură foarte proastă. Eu aşa l-am gândit pe Lopahin. N-a vrut să fie un om rău. Tot ce face, face din dragoste. Lopahin îşi dă seama cât de mici suntem: „Doamne, ne-ai dat pământuri nesfârşite, câmpii întinse, orizonturi largi şi, trăind aici, ar trebui să fim uriaşi”. Sedus, el se lasă mângâiat de Liubov, îi simte parfumul, se lasă amăgit de stăpâna care nu-l refuză, dar nici nu-l acceptă. Personajul, în concepţia lui Felix Alexa, are această dualitate.

– Sufleteşte, el este la fel de lipsit de iubire ca şi Varia. Relaţia Varia-Lopahin este relaţia dintre doi oameni care într-un fel seamănă, dar, ironic, nu se întâlnesc niciodată emoţional. Care este paradoxul lui Lopahin?

– Din acest motiv, personajele gândite de Felix nu dansează unele cu altele, ci un dans al însingurării fiecăruia. În finalul actului, dansul lui Lopahin este în acelaşi ritm ca al celorlalţi, numai că impactul este diferit. El nu intră normal pe uşă, ca în piesă, ci intră în acest dans al Livezii. El vine ca un învingător în actul III, dar, undeva, pe dinăuntru, este distrus. A cumpărat şi va sacrifica ceea ce şi-a dorit să salveze. Paradoxul lui, cel al unei victorii pierdute.

Fiecare om are adevărul lui

În Sinucigaşul

– Valea, din „Rolul victimei”, un rol seducător, creat parcă mănuşă pentru tine de Felix Alexa, după o scriitură a lui Vladimir şi Oleg Presniakov, pe scena Teatrului Metropolis, a fost o altă provocare.

– E un Hamlet modern. Am încercat un Hamlet „je m’enfiche-ist”. Generaţia asta a depăşit rolul. Eu sunt mult sub ea. E o formă artistică. Dacă mă întrebaţi cum e rolul acela nu ştiu. E un rol pe care l-am făcut cum am simţit, dar nu ştiu să explic ce-am făcut în el.

– Cum e acest personaj pentru tine, cum ţi l-ai apropiat?

– Mi-a fost foarte teamă de el, pentru că eu semănam foarte mult cu Valea, care trăieşte pe muchie de cuţit, care joacă invariabil rolul victimei. Victima unui cerc vicios. E ca şi cum cineva ţi-ar pune o oglindă şi te-ar obliga să priveşti în ea, chiar dacă te doare. Şi eu trăiesc problemele mele de familie, diferenţele de generaţie, prăpastia asta care e numai în capul nostru, şi neregăsirea în societate… Eu tot timpul m-am integrat greu între oameni, am fost un inadaptat, nu înţelegeam de ce trebuie să trăiesc aici, de ce să trăiesc aşa cum vor unii, de ce trebuie să accept toate regulile pe care le face societatea, cine poate să-mi dea o definiţie a normalităţii. Ce e normal pentru dumneavoastră poate nu e normal pentru noi, ce e normal pentru noi nu e şi pentru un al treilea şi atunci de unde ştim care e adevărul? De fapt, povestea textului ăsta e că fiecare om are adevărul lui şi că pe lume nu există un singur adevăr. Numai că noi nu suntem pregătiţi să acceptăm şi adevărul celui de lângă noi. De aici se nasc multe conflicte, se rup lucruri, se rup prietenii, se strică iubiri. Stai acasă şi-ţi rumegi frustrările. Te închizi într-un zid. Am luptat mult cu mine şi-mi spuneam: n-ai voie să cedezi. Dacă eşti boem, se zice că eşti nebun, iar oamenii nu se gândesc că un asemenea personaj poate să fie mai bogat în interior, cu un univers mult mai frumos decât al lor.

Uităm de moarte pentru că suntem bolnavi de orgoliu

  – Un alt personaj, Oscar, a fost creat parcă de Eric-Emmanuel Schmitt, în piesa „Oscar şi Tanti Roz”, pentru oamenii care caută răspunsuri. Cum ai privit moartea prin ochii lui Oscar? E un rol iarăşi foarte dificil, cel al unui copil care suferă de leucemie şi care poate să şi surâdă, să se şi bucure…

– Există o replică: „Priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru prima oară”. N-am privit moartea prin ochii copilului, ci am privit viaţa prin ochii lui. Nu m-am gândit nici o clipă că moare, ci că trece în altă parte, într-o altă lume, în care poate o să fie mai bine şi unde o să aibă un foarte bun prieten şi anume pe Dumnezeu. Şi eu m-am gândit: doamne, ce tragedie, ce dramă! Să joci asta este aproape indecent… Oana Pellea, care-mi este parteneră şi pe care o iubesc, face teatru pentru oameni, nu de dragul aplauzelor. Ea este un om care încearcă să trăiască frumos, în armonie, în prietenie, cu puţini oameni în jurul ei, dar de mare calitate. Asta este de furat şi de împăcat. De la ea am înţeles că personajul principal e Dumnezeu. Textul mi-a dat nişte răspunsuri. Toţi o să murim. Cine ştie ce e dincolo? Dumnezeu îţi dă nişte lucruri care tu crezi că sunt reale, de fapt sunt nişte daruri, dar tu nu le înţelegi. Uităm de moarte pentru că suntem bolnavi de orgoliu, avizi să fim cât mai mari, să avem glorie. În starea asta de beţie, ţi se spune: „Ai Cancer”. Şi atunci nimic nu mai are valoare. Aşa că mi-am zis: trebuie găsită o altă variantă, partea frumoasă a poveştii, pentru că orice poveste tristă are şi partea ei senină şi oamenii aceştia, pe care i-am cunoscut, nu văd cum vedem noi tragedia şi chiar dacă o văd, înfrumuseţează totul. Am cunoscut, pregătindu-mă pentru acest rol, mulţi tineri care luptă împotriva acestei maladii, cancerul, şi o fac cu bucurie de viaţă! Spectatorii care ne-au scris după spectacol au spus: „Ce frumos că am plecat de acolo plângând, dar fericiţi întrucâtva pentru că până la urmă am înţeles că această trecere către «dincolo» o trăim cu toţii şi s-ar putea să nici nu fie atât de rău, atâta timp cât există această legătură cu Dumnezeu şi atâta timp cât eşti pregătit spiritual”.

În Visul unei nopţi de vară  

– Cum trăieşti această relaţie cu Dumnezeu?

– Cred că relaţia cu Dumnezeu a lui Oscar este şi relaţia mea. Şi eu am început prin a-l nega, însă, cu cât trece timpul şi îmbătrânesc, mă apropii din ce în ce mai tare de El şi certurile mele cu El se răresc şi începem să ne înţelegem şi să ne acceptăm reciproc. Până la urmă probabil că vom deveni şi foarte buni prieteni.

– Crezi în destin?

– Destinul înseamnă o coastă care ţi-e pusă când te naşti şi pentru care nu faci nimic s-o meriţi, doar îţi baţi joc de ea. Dar dacă simţi că o ai, şi eu întotdeauna am simţit, acela e destinul. Dar Dumnezeu e mai presus decât destinul, pentru mine.

– După ce ai făcut un rol, trăieşti senzaţia că trebuie să-l schimbi, îl vezi altfel?

– Nu, dar el se schimbă singur, pentru că noi lucrăm cu sufletul, cu mintea noastră şi ne schimbăm de la o zi la alta. Şi atunci, personajele noastre, chiar dacă au nişte date şi coordonate foarte clare şi coerente, se schimbă odată cu noi. Sunt nişte nuanţe care apar în funcţie de experienţa de viaţă, de ceea ce ţi se întâmplă. Mie, de exemplu, mi-a murit căţelul pe care l-am iubit foarte tare. În ziua aia, când am jucat, sigur că s-a schimbat ceva în personaj. Mă durea totul.

– Desigur, în spectacolele în care ai jucat ţi-ai pus întrebări. Cum ai găsit răspunsurile?

– În primul rând prin foarte multă muncă. Sunt zile în care nu dovedeşti cu rolul şi trebuie să munceşti de două ori mai mult, pentru că atunci lucrurile se pot rezolva mult mai uşor. Apoi, de multe ori, mie mi se dau, nu ştiu cum, lucrurile pe tavă, se întâmplă… De exemplu, la „Inimă de câine”, nu-mi ieşea o scenă deloc şi am deschis cartea lui Stanislavski la capitolul „În orice om rău caută-i partea bună, pentru că atunci partea rea se va vedea mult mai bine”. Eu vedeam numai răutatea şi nu-mi ieşea. Apoi m-am dus la repetiţie şi am spus, omul ăsta, cât de rău e, trebuie să aibă o parte frumoasă, asta e cheia. Şi am reuşit. Răspunsurile mi le iau de peste tot. Şi de pe stradă, şi de la prieteni, şi din metrou… Pentru asta trebuie însă să fii tot timpul atent la ce se întâmplă în jurul tău. Un rol pe care l-am iubit este şi Egoruşka, din „Sinucigaşul” lui Nikolai Erdman Am încercat să fac faţă distribuţiei de mare clasă, concepută de Felix Alexa. E un rol care mi-e foarte drag, un băieţel, pe care îmi face mare plăcere să-l joc. Piesa este un rechizitoriu tragicomic la adresa egoismului feroce, o farsă în care viaţa nu face nici două parale, iar moartea este speculată în interesul propriu.

– Cum apreciezi şcoala regizorală de astăzi?

– Avem câţiva regizori buni, ca Felix Alexa, Silviu Purcărete, Radu Afrim, Radu Apostol, Tompa Gabor, Bocsardi Laszlo, Victor Ioan Frunză, dar şcoala nu mai e aceeaşi. Ne lipsesc Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Lucian Pintilie…

– Nici în privinţa dicţiei, din păcate, actorii tineri nu stau prea bine. Am fost la câteva spectacole în care se simţea acut acest defect.

– Nu se mai pune accent pe asta. Noi vorbim toţi acum ca la film: încet, în barbă. Chiar aseară, de exemplu, în „Iubiri interzise”, spuneam încet: „Ce linişte e. E atât de linişte”, dându-i o replică partenerei mele, Carmen Ungureanu. Şi o doamnă din sală a zis: „Ei, să-mi spuneţi mie acum, cine l-a auzit pe băiatul ăsta?”. Şi avea dreptate. Omul a plătit un bilet şi vrea să audă povestea şi să înţeleagă.

Ne îmbătăm cu iluzia că trăim poveşti

În inimă de câine

– Cum reuşeşti să-ţi păstrezi personalitatea interpretând roluri atât de diferite?

– Mă lupt să mi-o păstrez, pentru că tentaţia de a o lua razna e foarte mare. Te duci acasă şi te întrebi cine eşti tu într-adevăr. Teatrul e în haos ca şi lumea în care trăim. Cu meseria asta înveţi până la 80 de ani. Teatrul este un fel de terapie, iar oamenii vin la teatru ca la un psiholog, dându-şi seama că nu sunt singurii care iubesc şi nu sunt iubiţi. Totul este să nu te amăgeşti cu laudele. De obicei când greşeşti dai vina pe alţii. Eu vreau să mă păstrez un om foarte normal, să fac lucruri normale, ca în cafeneaua asta, Art Concept Café, unde, în fiecare luni după-amiază, când nu am spectacole la teatru, gătesc. Astăzi am făcut sărmăluţe, colţunaşi de casă. După spectacol stau de vorbă cu oamenii. Se intră numai cu rezervări şi deja avem foarte multe solicitări. Vorbim despre artă şi viaţă, ne dezvăluim dorinţele, visele, speranţele, intrăm în lumea poveştilor. E minunat faptul că lumea se întoarce la teatru poate şi pentru faptul că este dezamăgită de programele de televiziune, de falsele vedete, de politicianism. În sală se întâmplă miracole şi asta pentru că teatrul este o artă vie. Dacă nu ne-am îmbăta cu iluzia că trăim poveşti, poate că nu am putea trăi.

– Numai în ultimul timp ai apărut în câteva pelicule: „Luna verde” a lui Alexa Visarion, în „Bibliotheque Pascal”, regizat de Szabolcs Hajdu, dar şi în „Undeva la Palilula” al lui Silviu Purcărete. Şi cu toate acestea am înţeles că nu te pasionează filmul. De ce?

– N-am descoperit încă nimic şi nici nu m-am obişnuit cu lipsa imediată a schimbului de energie din cinema. N-ai ce primi înapoi imediat de la film. Oamenii îl văd, dar pe tine momentul acela nu te încarcă cu energie, nu te duci acasă fericit că s-a întâmplat acest schimb, aşa cum se întâmplă când eşti pe scenă. În teatru simţi căldura din ochii oamenilor şi vezi că te ascultă şi că sunt acolo cu tine, la fel cum simţi şi când nu sunt. Simţi toată energia care vine din sală.

– Ai avut eşecuri?

– Da. Din eşecuri înveţi. La un workshop de la Horezu, organizat de Andrei Şerban, cineva spunea: „Nouă ne iese bine bucata noastră şi colegilor le iese mai puţin”… Le-am explicat că sunt mai câştigaţi ceilalţi, pentru că ei au ce să înveţe mai departe.

– Ce te dezamăgeşte în ziua de azi?

– Faptul că trăiesc într-o ţară în care n-am reuşit niciodată să fim uniţi, mă deranjează că nu am timp să mă bucur de lucrurile pe care le fac pentru că muncesc în continuu, că sunt copii bolnavi care n-au loc în spital şi n-au medicamente. Multe mă deranjează, dar nu vreau să mă gândesc la ele, pentru că îmi fac rău. Prefer să visez la ce rol excepţional aş putea să fac.

Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai împărtăşit marele Tău secret

În Livada de vişini

– La ce visezi? Mi-ai spus odată că dacă ai avea bani ţi-ai face un teatru personal.

– Da. Dar mi-aş face şi un restaurant în care eu şi colegii mei să putem găti pentru oameni, să facem un fel de hrană pentru suflet şi un fel de hrană pentru corp şi să trăim frumos şi liniştiţi. Să nu ne mai bârfim…

– Ce pasiuni ai dincolo de scenă?

– Animalele şi călătoriile.

– Unde îţi place să călătoreşti?

– Oriunde. Şi cum nu pot călători, o fac mai mult în vis, în gând. Sunt lucruri minunate în lumea asta şi îţi pare rău că nu poţi să ajungi la ele pentru că n-ai nici timp, nu-ţi permiţi nici financiar, dar poate că odată… cine ştie?

– Spune-mi o replică care-ţi este mai aproape de suflet.

– „Şi-ţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai împărtăşit marele Tău secret”…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.