JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

2.c6 – rivalitatea

Raţiunea declarată a jocului – a oricărui joc – este câştigul (chiar dacă jocul are şi alte motive, pe care le vom arăta la momentul potrivit). Aşadar, cineva vrea să câştige în faţa altcuiva. (Sau măcar în faţa sa însuşi pentru a-şi dovedi de ce este în stare[1].) De unde se naşte concurenţa, concurenţa dintre două sau mai multe persoane care aspiră la acelaşi lucru. Aşa se ajunge la definiţia rivalităţii. Şi la veşnicul truism, „viaţa este o luptă”.

Rivalitatea apare odată cu conştiinţa de sine. La început nu se manifestă încă prin gelozie: copilul mic, convins că este centrul universului, simte un sentiment chinuitor şi obsedant provocat de bănuiala sau certitudinea că este trădat, că nu este considerat drept ceea ce este convins că este – unicul punct fix de pe pământ. Încă nu este vorba despre un rival, ci doar de faptul că LUI nu i se dă importanţa cuvenită. Deocamdată, altcineva important încă nici nu există. Decât cel mult pentru a-i întări convingerea că da, el reprezintă cel mai important lucru din lume.

Gelozia, precum şi rivalitatea, apar abia când copilul conştientizează că sunt şi alte fiinţe ce abia aşteaptă să-i fure din atenţia exclusivă pe care o pretinde. Acesta este un şoc, un lucru extrem de agasant şi copilul caută arme pentru a-şi recâştiga exclusivitatea. Ierarhiile încă nu funcţionează. Pentru ele este necesar cel puţin jocul imitativ. (Câtă vreme copilul sănătos se bucură cu jocul biologic, nimeni şi nimic nu-l stânjeneşte.) Astfel, rivalitatea apare doar odată cu un rol asumat în relaţia cu ceilalţi: abia atunci apar şi ceilalţi, ceilalţi care-l presează din poziţia centrală spre marginile cercului.

Doamna Victoria vorbeşte la telefon. Bubu (4 ani şi 5 luni) o trage de mânecă şi o întreabă ceva. Cât vorbeşte la telefon, doamna Victoria – ca orice femeie – nu vede şi nu aude nimic din jurul ei. Bubu continuă să o tragă de mânecă şi s-o întrebe ceva. Dar doamna Victoria vorbeşte la telefon. Bubu o trage de mânecă. În sfârşit, doamna Victoria a terminat convorbirea. „Ei, ce ai vrut să mă întrebi?” Bubu o trage de mânecă, dar a uitat şi el ce a vrut să ştie. De fapt, el n-a dorit decât să i se dea atenţia pe care este convins că în primul rând el o merită.

Bubu (4 ani şi 5 luni) „nu mai este copilul cuminte de multă vreme. Mai ţineţi minte cât de drăguţ se juca în pătuţ şi cât zâmbea de fericit? Acum se smiorcăie mereu, vrea tot timpul să-i acorzi atenţie, dacă vine cineva la mine se bagă în vorbele adulţilor, mă trage de mânecă şi, dacă încerc să-l ignor, devine tot mai furios!” Profesoara Victoria, şefa de catedră şi mama lui Bubu, deşi ştie să impună o disciplină desăvârşită la clasă, unde are de a face cu adolescenţi, nu-şi mai poate stăpâni decât cu greutate propriul fiu.

Profesoara Victoria, şefa de catedră şi mama lui Bibi (un an), nu ştie că băiatul nu se mai poate mulţumi doar cu propria-i fiinţă, că a crescut şi „a evoluat”, aşa că vede neputincios cum toată lumea atentează la poziţia sa de „buric al universului”. Motiv pentru care nu se mai înţelege cu fraţii săi, dar, în primul rând cu mama. Profesoara Victoria, şefa de catedră şi mama lui Bibi, trebuie să aştepte ca băiatul să crească şi să „evolueze” şi mai mult, să se integreze în jocul cu reguli şi roluri, să înţeleagă ierarhiile şi să nu se mai tânguie, ci să lupte cu ceilalţi pentru teritoriul său de atenţie. În felul acesta, Bibi va deveni adult, va înţelege că „viaţa e o luptă şi, deci, te luptă!”, aşa cum şi părinţii săi îşi impun ţinte, fac alianţe şi sunt îndârjiţi în competiţia lor de zi cu zi.

Rivalitatea este prezentă în viaţa fiecărui om pe măsură ce se maturizează. Nu vă lăsaţi induşi în eroare de aparenţe: chiar şi bietul Dan Alexandru Muş, ajuns simplu magazioner la filiala din Abac, chiar şi Dan Alexandru Muş, care face parte dintr-o categorie specială şi extrem de rară a celor ce nu-şi doresc un loc mai important în vreo schemă administrativă, chiar şi el simte din plin rivalitatea. E drept, însă, că mai puţin la locul de muncă, ci pe „tărâmul lui”, la competiţiile internaţionale de şah prin corespondenţă. De pildă, pe estonianul Vinicius a ajuns să-l urască după ce acesta l-a învins în partida decisivă într-o fază înaintată a campionatului european. Şi cum să nu-l urască după ce l-a bătut – tot estonianul Vinicius! – într-o partidă la fel de decisivă dintr-o grupă semifinală a campionatului mondial? Şi asta după o gafă incredibilă într-o partidă aproape câştigată! Da, chiar şi Dan Alexandru Muş, ajuns simplu magazioner la filiala din Abac, simte din plin rivalitatea, chiar dacă nu faţă de colegii de serviciu: „Ăia vin, fac pe deştepţii, pleacă. Cine a auzit de ei?”

Doamna Victoria, şefa de catedră, vede un rival în toate cadrele didactice care ar putea aspira să ajungă director după ce şeful se va pensiona. Aşa că doamna Victoria este tot timpul în gardă.

Soţul dânsei, domnul inginer doctor Gheorghe Romaşanu pare că-şi elimină orice rival fără prea multă trudă. „În primul rând, trebuie să-ţi antrenezi capacitatea de a descoperi în cei din jur pe cel ce-ţi ameninţă ţelurile. Nu e voie să-i ignori nici pe cei abia sosiţi în scenă! Abia când ştii cu cine ai de-a face, poţi să te comporţi adecvat, conform strategiei pe care ţi-ai impus-o.” Aşa că Ghiţă, „Domn’ Ministru”, cum i se mai spune, îşi poate permite să fie extrem de degajat în public, conştient că nu toată lumea încearcă să pătrundă în ţelurile sale.

Spre deosebire de Gheorghe Romaşanu, domnul Valeri Kotov, cel ce i-a luat locul lui Marc Zilber la RABAL, devenind marele boss, nu face o selecţie între cei ce atentează la fotoliul său, ci are o altă strategie, o „strategie preventivă” şi sancţionează din start pe oricine dă semne că ar vrea să ridice capul. Şi, mă rog, cine nu vrea să ajungă cu un scaun mai în faţă? Şi, pe urmă, cu încă un scaun… Nu, domnul Kotov previne orice asemenea tentativă.

Cu totul altfel se comportă înfricoşătorul critic muzical Jochann Grosnasse, cel ce stabileşte cine e bun, dar, mai ales, cine nu e bun printre compozitorii şi interpreţii de astăzi. Grosnasse este autoritatea supremă în specialitatea sa şi nimeni nu poate să-i ignore verdictele. Fiind considerat astfel de toată lumea din domeniu, crede şi el însuşi că se află pe culmea competenţei. Aşa că nu vede în jur nici un rival. Când un tânăr redactor a scris o cronică la concertul din 24 februarie de la Ateneu şi nu numai că nu l-a citat pe marele Jochann Grosnasse, ci chiar a emis judecăţi de valoare cu totul altele decât marele critic, criticul absolut, Grosnasse a rămas uluit şi abia după ce i-a trecut uluiala a făcut tot posibilul ca „bietul imberb” să nu mai aibă spaţiu de exprimare. În rest, Jochann Grosnasse este convins că n-are cine să-i ia locul şi chiar şi repetă acest lucru ori de câte ori are ocazia. (Şi o are de suficient de multe ori!)

Am amintit, deocamdată, doar cazurile cele mai puţin complicate, când omul, ieşind treptat din rai, crescând, „evoluând”, pierde fericirea iniţială. Dar am pomenit şi cuvântul „gelozie”, care desemnează un sentiment ce stă la originea intrigilor în marile tragedii de pe scenă şi din viaţă. Păi, în Raiul mitic, Adam n-avea pe cine să fie gelos, la fel cum şi în Raiul din burta mamei, fătul se află singur, gelozia neavând nici acolo obiect de interes.

Dacă rivalitatea este firesc să se nască din jocurile vieţii, fiind îndreptată doar spre cei implicaţi în confruntarea directă, ieşit din pântecul mamei, omul constată treptat că nu este singur pe pământ, că universul nu este numai al lui şi vede peste tot pericolul de a i se lua ceva (pe cineva) ce mai continuă să se încăpăţâneze că creadă că-i aparţine doar lui. Suferinţă cu atât mai mare cu cât se amăgeşte că îşi găseşte liniştea doar în mijlocul grupului său, tocmai acelaşi grup ce-i alimentează şi gelozia. Dacă acceptăm cum defineşte Descartes gelozia drept „o specie de teamă care se raportează la dorinţa de a păstra un bun oarecare[2]”, vom vedea că această teamă, atât de evidentă la copilul mic, nu numai că nu scade odată cu vârsta, ci introduce în comportamentul uman strategii pentru „păstrarea” subiectului declanşator al geloziei, strategii ce înlocuiesc treptat simpla spaimă a pierderii.

„Timpul trece inexorabil”: este ziua de naştere a lui Bubu, (care, iată, nici el nu mai are doar 4 ani şi 5 luni, ci a ajuns chiar la fix 5 ani!). Familia îi creează un eveniment: sunt invitaţi copiii din vecini şi cei ai prietenilor părinţilor. S-a pregătit mâncarea, sucurile şi bineînţeles tortul cu cele cinci lumânări. Pe care le stinge Bubu în aplauzele tuturor celor de faţă. Da, este momentul lui Bubu!

Momentul, dar nu toată seara! Momentul, nici măcar ora! Surescitat, sărbătoritul vorbeşte continuu, însă nu-l ascultă toată lumea, adulţii sporovăiesc între ei (lucruri total lipsite de interes pentru Bubu), copiii îşi cer şi fiecare dintre ei porţia de atenţie. Iar când jocul care i-a antrenat este câştigat de un alt copil – devenit acela protagonistul momentului, acela care nici măcar nu este sărbătoritul zilei! -, Bubu îl urăşte din inimă şi e gata să se bată. Dar, nu! Se abţine şi se refugiază într-un colţ, de unde nu mai vrea să iasă. Până ce nu descoperă unul dintre cadourile primite şi începe să se joace cu el. Atunci vin şi alţi băieţi şi alte fetiţe să se joace cu el, iar Bubu redevine – în doar câteva minute – lider.

Toată lumea a luat parte la sărbătorirea lui Bubu. Doar Augusta, sora cea mare (13 ani), onorează invitaţia colegei ei de bancă, Augusta, fiind lăsată să meargă până la ora zece la mica petrecere din casa familiei Brod, prietenii cei mai buni ai părinţilor. Augusta nu mai este un copil asemenea lui Bibi. (Mezinul este răsfăţat de toţi ai casei, prea răsfăţat, lucru ce o plictiseşte pe sora cea mare. În cel mai bun caz, doar o plictiseşte. Dar ea a mai trecut prin această stare şi când a apărut Bubu. Augusta îşi iubeşte cei doi fraţi, însă câteodată simte că ei primesc mai mult decât primeşte ea.) Augusta nu mai este un copil asemenea lui Bubu, Augusta a crescut şi a evoluat. („A evoluat”, aşa se spune despre cei ce au parcurs drumul de la naştere până la deces.) Augusta e fericită că poate merge la mica petrecere dată de fiica familiei Brod, că nu trebuie să stea acasă, că nu trebuie să se plictisească la adunătura de pitici de la ziua lui Bubu.

Dacă în cazul copiilor, rivalitatea faţă de cei din jur este dată de teama de a pierde locul central din univers, ceea ce se rezumă doar la atragerea atenţiei la propria persoană, rivalitatea în jocul adulţilor poate fi activă sau pasivă.

Pentru rivalitatea pasivă, cel mai bun exemplu pare a fi Samuel F. Polak.

Acesta percepe dureros orice succes – oricât de mărunt – al oricui se nimereşte să-l întâlnească, întrucât simte că în felul acesta este el văduvit de ceea ce i se cuvine. Dar cui să-i spună, cui să i se plângă, cine să-l asculte? După ce a văzut nu o dată că lamentaţiile sale nu numai că nu sunt recepţionate la justa lor valoare, dar sunt privite chiar cu dispreţ, Samuel F. Polak suferă în tăcere, însă aproape permanent. Nici măcar eşecurile celorlalţi nu-i sunt suficiente să se simtă răzbunat, întotdeauna mai există un ceva ce i s-a luat pe nedrept. Samuel F. Polak târăşte după el porecla „Ariciul” şi oboseşte prin simpla-i prezenţă. „Ariciul este o fiinţă drăguţă şi-l jigniţi numindu-l aşa pe Sami!” a spus odată Sebastian şi, deşi nimeni, dar abolut nimeni, nu l-a contrazis, Samuel F. Polak tot „Ariciul” este numit.

La rândul ei, rivalitatea activă poate urma căi în spiritul unei competiţii corecte sau poate degenera în lovituri sub centură. Este prea cunoscut exemplul ambiţiosului care nu precupeţeşte nici un efort pentru a fi mai bun decât semenul considerat rival. Şi în cine nu vede ambiţiosul nostru un rival? (Un rival numai în jocul său, pentru că jocurile celorlalţi nu-l interesează.)

Domnul doctor inginer Gheorghe Romaşanu nu economiseşte nimic pentru a-şi susţine punctul de vedere, fie că este vorba despre o chestiune ce ţine de mersul fabricii, fie că este vorba despre situaţia politică sau chiar doar despre nurii unei femei ce trece prin faţa geamului cafenelei. Ghiţă trebuie să aibă întotdeauna dreptate şi nu lasă pe nimeni să-şi exprime punctele de vedere. „Domnul Ministru”, domnul doctor inginer vorbeşte mult şi poate perora minute lungi asupra oricărui subiect. Şi astfel termină orice dispută, chiar înainte ca aceasta să aibă vreme să înceapă.

Tedy Dumberdum, care nu are talentul oratoric al lui Ghiţă, spune ceea ce are de spus, se încrâncenează când este contrazis – şi cum să nu-l contrazici pe Tedy Dumberdum?! -, mai aruncă două vorbe şi se închide într-o tăcere îmbufnată, simţind că întregul univers s-a organizat împotriva sa. Tedy Dumberdum, neavând talentul oratoric al doctorului inginer Gheorghe Romaşanu, se închide în obişnuita sa tăcere îmbufnată şi-şi jură că n-o să lase lucrurile aşa. Doar că nu prea i se iveşte prilejul de a-şi răzbuna înfrângerea. Până la urmă, Tedy Dumberdum nu este decât un Samuel F. Polak mai vocal.

În schimb, Julius Zimberlan Junior, Marele Julius Zimberlan Junior, nu se mulţumeşte cu speranţe niciodată transformate în realitate. Dacă nu poate să-şi dovedească dreptatea pe loc, nu aşteaptă un nou prilej de dispută, ci provoacă situaţii în care să-l poată pedepsi pe cel ce a crezut că jocurile cu Julius se termină atât de uşor într-o apreciere diferită. Marele Zimberlan Junior, fiul cel mare al aproape la fel de celebrului Acad. Prof. Dr. Dr.h.C. Julius Zimberlan Senior şi tatăl extraordinarei violonceliste Julia Zimberlan, n-a avut nici concurenţă şi nici rivali în celula sa de patru metri pe doi decât pe cei din jocurile sale imaginare. Păi, fără concurenţi, jocul n-are nici un sens. Aşa că şi-a creat, de dragul intrigii, concurenţi virtuali. Doar când a fost pus în libertate a dat la tot pasul de rivali extrem de concreţi în jocuri extrem de concrete: concurenţi pentru miză, pentru menţinerea în atenţia chibiţilor, pentru o viaţă aşa cum şi-o doreşte fiecare. De data asta, un joc real, o viaţă reală. Sfidând orice regulă, orice lege, Julius Zimberlan Junior îşi îndepărtează din jur toţi concurenţii, iar uneori chiar îi anihilează definitiv. Acum nu prea are nimeni curajul să se pună cu el, să-i devină rival. Totuşi, Julius găseşte mereu cu cine să se lupte, pe cine să răzbune cei patruzeci de ani de detenţie. („Ehei, eu am avut tot timpul din lume să-mi perfecţionez stilul, să-mi construiesc o strategie eficientă acolo, în cămăruţa mea! Aici, în spaţiul nelimitat, timpul zboară şi oamenii nu-şi iau răgazul să se lămurească asupra modului cum trebuie să-şi atingă scopurile şi acţionează la întâmplare ori doar în funcţie de împrejurările atât de întâmplătoare şi ele”, i-a spus lui Rex, câinele său nedespărţit de când a ieşit din închisoare. Rex îi este credincios şi-l ascultă atent.)

Când Ghiţă Romaşanu le-a explicat celor de la „masa lor” din cafeneaua PAX că lovitura de stat din Insulele Guru Guru este consecinţa firească a situaţiei economice de acolo şi că n-are nici un suport ideologic, Tedy Dumberdum a insistat – şi iar nu l-a luat nimeni în seamă! – că alungarea de la putere a generalului Iulius Cezar G’ben nu poate fi considerată decât un act de suprimare a libertăţilor democratice instituite de fostul preşedinte. În aceeaşi chestiune, Academicianul profesor doctor Julius Zimberlan Senior a spus că „Tragedia provocată în sărmanele Insule Guru Guru este o nouă dovadă a imperialismului marilor puteri”. Ca să fie mai convingător, profesorul a încercat să invoce şi părerile unor somităţi ale analizei politice, dar degeaba! Cu admirabila sa voce, Ghiţă i-a adus la tăcere, ca de obicei, pe toţi cei de faţă. Aşa ceva Julius Zimberlan Senior putea suporta o dată, de două ori, dar nu mereu! Când se reîntorcea la facultate după o asemenea întâmplare, umplea cataloagele cu note mici, apoi venea acasă şi se plângea la nevastă-sa. Aceasta ştia că trebuie să-i dea dreptate, însă îl sfătuia să evite pe viitor „încăierările verbale” de la cafeneaua PAX. „Asta ar însemna să-mi recunosc înfrângerea!” ţipa Julius Senior. Aşa că s-a pregătit vreme de două săptămâni pe subiectul „specificul erupţiilor vulcanice ale Muntelui Rababumbu din Insulele Guru Guru”. Pentru aceasta n-a folosit doar informaţiile de pe Google, ci chiar şi marele tratat de vulcanologie al Academicianului Robert Rombo, cel mai renumit fiu al locului, savantul numit şi „Perla Insulelor Guru Guru”. Aducând „întâmplător” vorba despre Rababumbu, l-a lăsat pe Ghiţă să-şi înşire „prostiile”, după care era pregătit să vină cu „adevărul indubitabil despre specificului erupţiilor vulcanice ale Muntelui Rababumbu”. Doar că Ghiţă a deturnat discuţia la „ceva mult mai important, la ceva de o actualitate arzătoare, am putea spune”, adică la noua situaţie politică din Insulele Guru Guru unde, sprijinit de misterioase forţe străine, generalul Iulius Cezar G’ben a recucerit puterea şi s-a proclamat împărat sub numele Iulius Cezar al II-lea. Cum a fost şi firesc, în continuare nu s-a mai vorbit decât despre misterioasele forţe străine care au sprijinit revenirea generalului Iulius Cezar G’ben şi întronarea sa drept Împăratul Iulius Cezar al Doilea. Despre „specificul erupţiilor vulcanice ale Muntelui Rababumbu din Insulele Guru Guru” nu s-a mai scos nici un cuvânt. Până şi „imposibilul” acela de Tedy Dumberdum a intrat în jocul inginerului doctor Gheorghe Romaşanu şi s-a apucat să vorbească despre aspectele etice ale celor ce tocmai se petreceau în noul imperiu, unde triburile L’ibamba, de la est de vulcanul Rababumbu, au iniţiat o amplă mişcare de secesiune. Când Ghiţă i-a acoperit spusele perorând despre aspectele pro şi contra privind legitimitatea susţinerii împăratului de către misterioasele forţe străine, Tedy, acest Samuel F. Polak ceva mai vocal, s-a închis din nou în tăcerea sa posacă, iar Academicianul profesor s-a sculat de la masă, a lăsat corigenţi şase studenţi şi s-a dus glonţ la Sam Chiorul (care i-a fost pe vremuri elev) şi l-a rugat să-i spargă parbrizul limuzinei doctorului inginer Gheorghe Romaşanu. Ceea ce fostul elev a executat cu mult profesionalism şi fără nici o greşeală.

Academicianul profesor Dr. Dr. h. C. Julius Zimberlan Senior s-a simţit răzbunat şi, drept urmare, le-a mai dat o şansă la doi dintre corigenţi. (Nu la fel de răzbunat s-a simţit Tedy Dumberdum, neconsolat nici măcar după isprava lui Sam Chiorul: „Păi, Ghiţă a rămas şi aşa cu ultimul cuvânt la <masa lor de la PAX!>. Cu ce m-am ales eu, Tedy Dumberdum, din răzbunarea secretă a profesorului? Cu nimic!”

Da, rivalităţile din jocurile adulţilor sunt mult mai costisitoare decât cele din jocurile copiilor, iar noi, pentru început, n-am amintit decât un caz mai blând. Dar să vedeţi ce va urma!

Spre deosebire de Julius Zimberlan Junior, fiica acestuia, celebra violoncelistă Julia Zimberlan, „seraficul copil minune”, cum a numit-o cu ani în urmă severul critic Luis Ramon de Espinacas, când intră în starea sublimă dată de instrumentul dintre picioarele ei, nu simte rivalitatea. (Dar, e drept, în rest, are grijă ca nici un nume să nu apară pe afiş înaintea numelui ei.)

Domnul judecător pensionar Basil B. Romaşanu, bunicul lui Bibi, Bubu şi al Augustei şi tatăl inginerului doctor Gheorghe Romoşanu, după ce a luptat cu toate forţele pentru şefia Tribunalului Districtual, şefie pe care a şi exercitat-o până cu două luni înainte de pensionare, se pomeneşte că raţiunea vieţii i se scurge printre degete. Dar domnul judecător Basil B. Romaşanu a fost şi a mai rămas un luptător, un lucru ce nu se poate pierde cu una cu două. Aşa că acum singura problemă este să-l găsească pe cel cu care să mai lupte. Bine, dar după ce o să-l identifice, or să lupte pentru ce? Fără să raţioneze chiar aşa, domnul Basil intuieşte că nici măcar la vârsta sa nu rivalii sunt dificil de găsit, ci potul pentru care să te confrunţi e tot mai puţin acceptabil: cât a fost în funcţie – Preşedinte de Tribunal! – vedea zilnic cartea sa de vizită aurită pe eleganta uşă capitonată a cabinetului în faţa căreia trona nu una, ci tronau chiar două secretare cerber. Aşa că atâta vreme cât a fost în funcţie – Preşedinte de Tribunal! – a avut mereu în faţa ochilor obiectul concret pe care să şi-l apere zi şi noapte împotriva unor rivali dovediţi ori doar închipuiţi. Pe atunci n-a fost nevoie să-şi caute rivalii, aceia îl atacau fără încetare pe faţă ori mai ales doar pe la spate. Dar el, „Don Bazilio”, cum era poreclit, s-a dovedit o vulpe bătrână, o nucă greu de spart. Ehei! Cu el nu le-a mers! A ştiut pentru ce luptă şi a rezistat până la capăt cu victorii remarcabile! (Adică până aproape de capăt, fiindcă n-a fost de loc fair că l-au schimbat cu doar două luni înainte de pensie. Dar asta e altă poveste…) Da, pe vremea aceea avea un scop pentru care să-şi cheltuiască energia şi, tot fără să raţioneze chiar aşa, domnul Basil intuieşte că fără un scop pentru care să-ţi cheltui energia, viaţa n-are nici un sens. Aşa că îşi descoperă rivalii unde nici nu s-ar fi aşteptat: pe de o parte, în foştii săi colegi, mai bine spus în foştii săi subordonaţi, iar, pe de altă parte, chiar în mijlocul familiei. Dacă faţă de foştii săi colegi, adică faţă de foştii săi subordonaţi, rivalitatea se manifestă doar în mormăitul neputincios, faţă de cei ai casei poate să-şi dea frâu liber pretenţiilor. Şi nemulţumirilor! Un exemplu dintre cele multe: păi, măcar acum, la pensie, îşi doreşte şi el puţină linişte, iar soţia face pe babysitter şi-i răpeşte până şi orele de siestă! De ce nu pot ceilalţi bunici ai celor doi nepoţi să se ocupe de copii? De ce trebuie el să renunţe la tabieturile sale? De ce?! Don Bazilio este într-o veşnică rivalitate mocnită cu cei din casă. Mocnită cât e mocnită, însă câteodată mai şi răbufneşte. „Pentru că se plictiseşte şi n-are cu cine se certa!” concluzionează nora şi soţul ei, propriul fiu al bătrânului, îi dă dreptate. Însă adevărul este că domnul judecător pensionar Basil B. Romaşanu a intuit corect: fără un scop pentru care să-ţi cheltui energia viaţa n-are nici un sens.

Păi, Don Bazilio a trăit multe în calitatea sa de şef al tribunalului, iar cazurile de rivalitate activă se perindau necontenit prin sălile de judecată: crime din gelozie, crime pentru o moştenire, bătăi pentru te miri ce. Tot felul de jocuri ilicite ale unor adulţi pedepsibili. (De infractori minori judecătorului Moraşanu nu i-a plăcut niciodată se se ocupe şi i-a delegat pe alţii s-o facă.) Don Bazilio este chiar omul care poate, după o lungă carieră de judecător, să dea cele mai semnificative exemple de rivalitate activă. Care pentru el au ajuns aproape fapt divers.

Însă sunt şi personaje, cum ar fi Tedy Dumberdum, ajuns inevitabil şi el la vârsta a treia, personaje cum ar fi Tedy Dumberdum, care îşi găsesc rivalii chiar în ei înşişi. În tinereţe, când a fost îndrăgostit în taină de Marylou, a lăsat să-i pătrundă pasiunea profund, însă doar în adâncul sufletului, iar când Marylou s-a căsătorit cu Jo a suferit la fel de profund. Pe urmă, la o petrecere de revelion, Marylou i-a mărturisit, în treacăt, că şi ei i-a plăcut de Tedy, dar dacă acesta s-a purtat atât de rece cu ea… (Căsnicia cu Jo scârţâia din toate încheieturile.) Tedy a ascultat-o „la fel de rece”, însă în adâncul sufletului a suferit la fel de cumplit şi chiar în acele clipe a jurat să fie mult mai sever cu sine, să nu-i mai permită individului din el „să-i ruineze viaţa”. Din ziua aceea a început lupta sa continuă cu el însuşi, luptă ce l-a făcut să nu mai poată dormi decât cu somniferele cele mai puternice. Acum, „la vârsta senectuţii”, nu prea mai are „motive cruciale” pentru care să lupte cu „celălalt Tedy”, aşa că se mulţumeşte să poarte cu el confruntări nu mai puţin aprige privind şansele ratate din trecut. Fără să o mărturisească vreodată cuiva, Tedy Dumberdum este convins că luptele cu rivalul din el „i-au ruinat viaţa” pentru că de câte ori a luat o hotărâre, „celălalt” a găsit „o altă cale de urmat” în vederea atingerii aceluiaşi scop[3]. Ajuns la vârsta a treia, Tedy Dumberdum se reîntoarce tot mai des la nenumăratele ocazii ratate din pricina „celuilalt Tedy”, reia şi iarăşi reia acele ocazii şi lupta – mereu nedecisă – continuă. Jocul în trecut nu este mai puţin crâncen ca jocul în prezent şi rezultatul, în cazul lui Tedy fiind continuu nedecis, încordarea rămâne pe măsură. Or, o asemenea stare nu are darul de a aduce după sine fericirea. Chiar dimpotrivă!

   [1] De cele mai multe ori, comparativ: cu alţii, cu altcineva, sau măcar cu sine însuşi.

[2] După Théodule Ribot, Logica sentimentelor, IRI, 1996, p. 91

[3] Parcă văd că se va găsi cineva să reproşeze acestui exemplu că n-ar fi vorba aici de nici o rivalitate, ci „doar” de timiditate, complexe, fire sucită etc. Parcă văd! Însă îi voi spune acelui chiţibuşar că la fel cum doamna Victoria luptă cu rivalii ei pentru acelaşi scop, fotoliul de director, la fel cum Don Bazilio a luptat vreme de atâţi ani cu rivalii săi pentru acelaşi scop, fotoliul de preşedinte de tribunal, la fel cum Ionică s-a luptat cu Petrică pentru acelaşi scop, inima Mariei, la fel şi Tedy a fost toată viaţa în competiţie cu „celălalt Tedy” doar pentru aceleaşi scopuri –Tedy şi Tedy nici măcar nu şi-au propus ţinte diferite. Niciodată!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.