Justiţie pentru nimeni

Tot ce se întâmplă în România are accentele originalităţii ca deviere de la normele lumii normale, ca replică propagandistic revoluţionară la ordinea curentă. Deşi suntem de ceva timp în UE, ceea ce prespune o legislaţie armonizată şi funcţională, lucrurile sunt foarte departe de obligaţiile asumate. Drept consecinţă, românii din toate categoriile sociale migrează în căutarea unui loc de muncă, sau ambiental, pe tot mapamondul, şi dosarele, exagerat de numeroase, ajunse spre rejudecare la CEDO. În toată povestea asta, de fapt acest infern marca România, problema-cheie este nerezolvarea în amănunt a statutului juridic al proprietăţii cu toate implicaţiile sale. Legislaţie scrisă după ureche, după cum convine unor cercuri aflate la putere.

Cu un Parlament plin ochi de infractori de toate culorile, legalizaţi ca oameni cinstiţi sau cu imunitate, adăugând zeci de instituţii inutile, gen CNA, DNA, ANI şi multe, multe altele, Justiţia devine inevitabil o sucursală a jurnalismului bulevardier. Cu judecători îngropaţi în dosare, în cauze în care vinovat este deseori însuşi sistemul, cu o mentalitate care paralizează iniţiativa, transparenţa, recursul, România se tot caută pe sine la tot felul de doctori impostori care îi complică diagnosticul.

Fără transparenţă totală în societatea românească nu poate exista justiţie. Aşa-zisul act de justiţie, adică abuzul prin justiţie, pe de altă parte, e un fapt de o gravitate care nu poate fi trecută cu vederea. Că nimeni nu este deasupra legii e limpede. În egală măsură, ar trebui precizat apăsat că slujitorii legii se află în aceeaşi situaţie. În aceşti ani, prea puţini oameni ai legii, de la poliţiştii de pe stradă la magistraţi, importanţi sau nu, au fost sancţionaţi pentru abuzuri. Sub coviltirul anticorupţiei s-au înghesuit mulţi oportunişti, mediocri, persoane abuzive prin datele lor native sau educaţionale.

Cu această liotă depistabilă după maxilarele încleştate şi lipsa corectitudinii venind din însăşi rigiditatea lor, justiţia e o mascaradă. Nu oricine poate accede la un post impotant în magistratură. Ca de altfel în orice domeniu.

Mentalitatea miliţienească, înclinaţia spre abuzuri, autoritarism fac ravagii încă în viaţa intelectuală românească, sub platoşa legii. Procesul cuplului dictatorial, din 1989, este chiar tabloul exact al nivelului de aplicare al acestei justiţii, avocatul devenind un acuzator turbulent. Prin această prestaţie s-a dovedit lipsa de profesionalism, de umanitate, de incultură crasă a exercitării unei profesii. Cum se ştie, unul dintre membrii completului de judecată, Gică Popa, s-ar fi sinucis… Aşa România a intrat într-o fundătură din care nu a ieşit nici astăzi. Cu toate că de atunci s-au schimbat nişte generaţii, actul de justiţie, în esenţa sa, a rămas în faza sa sovietică prin care justiţia este deasupra legii. Nu întâmplător, după cum se plâng sute de mii de români, conceperea legilor lasă tot felul de portiţe, în fapt spre a le anula. De la judecători, procurori, instituţii ale statului, activităţi private, toţi dau dovadă că legile sunt pentru necunoscători.

Un asemenea sistem juridic este mai mult un fel de regulament de ordine interioară decât o forţă de intervenţie superioară în susţinerea şi evoluţia societăţii, a interesului particular şi general. Prefigurarea unui profil social sănătos, stabil şi prosper se poate întemeia numai pe fundamentele unei justiţii , aşa cum este ea în societatea occidentală.

Cazuri grave de suspiciune de terorism, trafic, evaziune fiscală de maxim risc s-au aflat foarte aproape de masa de taină prezidenţială. Că preşedintele s-a dezis de aceste persoane nu spune absolut nimic. Faptul de-a fi avut în jur aceste feţe e de-a dreptul impardonabil, ofensator la adresa întregii societăţi. Pe cine, şi unde, mai poate reprezenta un asemenea preşedinte?

Justiţia înseamnă, în ultimă instanţă, legi produse de un Parlament, de un legiuitor. Dublul standard al legilor permite un act de justiţie incorect, o hărţuire. Dacă justiţia mai funcţionează în România, cât de cât, este evident că acest lucru se datorează unor persoane cu adevărat integre. Deşi sunt foarte rare, ele sunt unica şansă a României în acest moment.

România nu poate funcţiona decât printr-o justiţie corectă şi în timp real. Corectitudine înseamnă depolitizare totală. Suspiciunea de partizanat politic ar trebui să figureze drept o agravantă. Sunt în România mulţi care au produs pagube enorme societăţii, concetăţenilor şi care ajung după gratii, în timp ce imensele averi rămân aceluiaşi proprietar. O adevărată justiţie s-ar ocupa de confiscarea acestor averi, în primul rând. Asta cu atât mai mult cu cât aceasta este însăşi problema incriminatorie.

Până atunci, avem o justiţie politică, în care oricine se află la putere poate sugera un anume verdict. După cum oricine nu se va mai afla la putere poate suporta acelaşi tratament. Cineva trebuie să întrerupă această ambiguitate prin care se sugerează însuşi spectrul morţii. Acei jurişti care să fie în stare să scrie legile în limba latină şi să fie în stare ei înşişi să se sacrifice pentru viaţa unui om nevinovat, oricine ar fi acesta.