Liviu Antonesei – Patriotismul unui Ficus

Discursul de ieri al Ficusului național deschide o epocă nouă în istoria recentă a patriei – instalarea pe cele mai înalte culmi, ba chiar cea mai înaltă, a demagogiei naționaliste, cu ieșiri limpede extremiste față de minorități, mai precis pentru una dintre ele, cea maghiară. Că Ficusul a urmărit una, diabolizarea PSD pentru a ajuta electoral partidul său, și a nimerit alta, imaginea de popor intolerant a românilor, ține de talentul său politic deja prea bine cunoscut. Pe cînd ne dădea deja tîrcoale molima, el tot cu gîndul la anticipate și „guvernul mieu” era, că așa e el, inadecvat. Dacă n-ar fi tragic prin efectele sale asupra țării, aș putea spune că discursul de ieri a fost de-a dreptul comic – nu se întîmplă așa de des să vezi un minoritar înfruntîndu-i pe alți minoritari. Nu știu ce consilier imbecil l-a sfătuit, dar totul a fost ca naiba în organizarea diversiunii de ieri – de la schimbarea orei vorbăriilor sale cotidiene de la 6 p.m. la prînz, să nu apuce Senatul să respingă legea, la textul și tonul discursului. Mi se pare destul de limpede că acel mod de a pronunța cu dispreț și ură – am urmărit o captură și asta îți sare în ochi – salutul unguresc îi va asigura o dușmănie eternă între maghiarii de pe ambele maluri ale Tisei. Maghiarii de pe partea asta a răului sînt cei care l-au și votat în toate rîndurile de alegeri la care a fost candidat, după cum îi reamintește, diplomatic dar ferm, ministrul de externe al țării vecine. Acum, stau și mă gîndesc la ochii cît cepele cu care au citit deja prorectorii și stăpînii săi oropeni discursul de ieri și mi se face părul măciucă. Iată-ne reintrați între barbarii și extremiștii europeni, acum nu prin alde Vadim, Funar și tot neamul lor, ci prin reprezentantul nostru de top, ca să spun așa.

Dacă ar fi posibil să-l suspectez pe Ciolacu de inteligență, sau măcar de inteligență politică, ceea ce e cu totul exclus, aș spune că i-a organizat Ficusului o abilă și perversă capcană, iar acesta a căzut glorios în ea. Dar o astfel de ipoteză este cu totul aiurea, așa că rămîne să constat, purtat de vîrtejul grijii față de partidul său aflat în cădere, că și-a instalat singur capcana și a căzut cuminte în ea. Încă o dată, aș rîde în hohote, dacă ar fi vorba despre faptul că ne-a băgat iarăși în peșteră. Sigur, e o scenă de un umor nebun, din păcate involuntar, să ți-l imaginezi pe Ciolacu negociind cu Viktoraș Orban, nu cedarea Ardealului sau altă fantasmă naționalistă, ci negociind în general. Dacă avea umor, Ficusul putea să pocnească PSD-ul chiar pe linia aceasta, să semnaleze somnolența președintelui său interimar, pe cea a șefului de grup parlamentar și a parlamentarilor în genere, neavînd umor, de bună seamă că a apăsat pe pedala inflamării naționalismului, relativ adormit în vremea din urmă, a urii etnice și a extremismului.

De ieri încoace, am tot navigat pe internet, survolînd site-urile naționaliste și ortodoxiste și citind cîteva texte ale liderilor de opinie de acolo. Ceea ce presupuneam s-a împlinit, discursul Ficusului este primit cu toate onorurile de către cei care de șapte-opt ani nu încetează să îl înjure că e „neamț și reformat”, nu „român și ortodox”, precum majoritatea populației. Iar „trădătorul de neam” a devenit brusc patriot. Mă îndoiesc că a urmărit acest lucru premeditat, dar nici nu i-a trecut prin cap efectul, fiind cunoscută abilitatea sa proverbială în politichie. Ironia sorții este că acești demagogi care îl laudă azi, nu doar că îl vor înjura din nou mîine, dar nici nu vor vărsa vreun vot în pușculița PNL, pentru simplul motiv că una e una și alta e alta, iar ultrașii sînt acum doar aliați conjuncturali. În schimb, partidul său de suflet va ieși în pierdere cu un număr important de voturi care i-ar fi venit dinspre partea mai puțin delirantă a electoratului.

Sigur că politica lui Viktor Orban, acel liberal din tinerețe!, este una naționalistă, etnocentristă și revizionistă, dar este și una antieuropeană, loc în care se întîlnește nu doar cu liderii PiS din Polonia, ci și cu ultranaționaliștii și fundamentaliștii noștri de rit ortodox. Nimic de mirare, există deja o internațională a extremei drepte și un grup în PE. Ceea ce nu observă naționaliștii noștri, nici nu au interes de altfel, că dispare unul din obiectele muncii, cel mai dodoloț, este că acea politică are drept țintă publicul din Ungaria, care e atît de anesteziat, că îl va vota pe Viktoraș ori de cîte ori va mai avea el chef să candideze! Am mai spus-o, noi românii nu avem monopolul prostiei, ba chiar mi se pare că uneori sîntem ceva mai deștepți decît alții. De pildă, noi nu alegem extremiști în posturile cheie, dar reușim să-i transformăm după ce-i alegem! Pe plan extern, discursul radical al lui Orban, în afara ostracizării Ungariei, are efectul – scuzați expresia – unei labe triste. El nu poate modifica frontiere, nu smulge Transilvania de la sînul patriei și nici măcar sudul Slovaciei, unde concentrația populației maghiare e foarte mare… Asta s-ar putea face numai pe cale militară, dar e destul de greu să-ți imaginezi un război între două țări NATO situate în mijlocul Europei. Iar dacă presupunem prin absurd că așa ceva se poate petrece, istoria ne amintește că, după primul război mondial armata maghiară nu a intrat vreodată în România, pe cînd a noastră a intrat de trei ori în Budapesta, prima oară ca forță de ordine după destrămarea Imperiului, a doua oară ca să-i scape de Bela Kun, iar a treia oară să-i elibereze de Horty și de aliații săi. De bună seamă că între timp l-au reabilitat oficial pe Horty, dar am mai spus că nu avem monopolul prostiei, asta pe de o parte, pe de alta și la noi, chiar dacă nu oficial, umblă unii cu Auto-Mareșalul sau cu Căpitanul în cioc. Am amintit aceste detalii nu pentru publicul normal, ci pentru exaltații noștri patrioți.

Într-o carte din tinerețea sa exaltată, Cioran are o vorbă extrem de dură și nedreaptă față de unguri. Nu am răbdare să caut cartea, dar în esență acesta spune așa: „Ce-au adus ungurii în Europa? Ceardașul și femeile.” Sau poate „Ceardașul și gulașul”. Nu contează, ați prins sensul, ungurii n-ar fi adus mare lucru. Sigur că toți patrioții își amintesc cu mare plăcere aceste vorbe nedrepte ale, totuși, unui june autor exaltat, nu ale unui președinte de țară. E simptomatic, chiar psihanalizabil, că patrioții noștri de serviciu uită ultima parte a frazei lui Cioran, pentru că acesta mai numește o contribuție ungurească la moștenirea europeană – „Românii care se tem de unguri”. Or acest fragment este cel mai important din toată fraza lui Cioran, pentru că pune un diagnostic impecabil unui fenomen ciudat – teama românilor de unguri. Adică teama a ceva mai bine de 20 de milioane de români de vreo 10 milioane de unguri! Or, această teamă mi se pare un omagiu, involuntar, dar sincer, adus de patrioții profesioniști români dușmanului lor istoric…

Și cum umorul nu este umor dacă nu merge pînă la capăt, reamintesc că singurul președinte al României care a primit în dar, ba chiar l-a și pupat în bot, steagul „ținutului secuiesc” este, da este chiar el, patriotul cu bulbuci de ieri la prînz…