Magia Carnavalului veneţian

De cum te-ai îmbarcat pe vaporetto de pe Canal Grande, „cea mai frumoasă stradă din lume”, cum o numea Byron, cu o lungime de 3.800 de metri, Veneţia te surprinde. Carnavalul ce avea să dureze din 6 în 16 februarie a început cu Martedi Grasso, aducându-te într-o lume de basm. Toată lumea fotografia, toată lumea era mascată, dar, mai ales, toată lumea se bucura.La Veneţia, considerată perla Italiei, peisajul pare că se armonizează cu soarele, cu norii, cu ploaia, cu marea agitată, creând o atmosferă ireală şi sugestivă, aşa cum nici un alt oraş al lumii nu este în stare să o exprime. Costume fabuloase de epocă – regi şi regine, prinţi şi prinţese, arlechini, urşi – aurii, argintii -, îmbrăcaţi în mătase şi dantele, cu pene, strasuri şi pietre preţioase, dar şi măşti caraghioase îţi trezesc fantezia. Oameni de toate vârstele se sărută pe furiş. Pe apa ca o broderie lichidă, ca într-un cortegiu, curg gondolele liniştite, antice ambarcaţiuni. Apa bate în zidul caselor, pictate ca pe o pânză în roşu, verde, galben. De o parte şi de alta a Grand Canale străjuiesc palate somptuoase, în arabescuri şi dantelării: Palazzo Foscari, cu arhitectura sa gotică veneţiană, Palazzo Grassi, în linia clasică din secolul al XVIII-lea, semnat Giuseppe Massari, Ca’ Pesaro, un fastuos palat în stil baroc, Vendramin, Pisani Moretta, Ca d’Oro cu arcadele aurite ce-i marchează faţada, cu magnificele ferestre, candelabre somptuoase de Murano ce îţi dau impresia că ai în faţă un decor de teatru. La Veneţia, Carnavalul s-a conjugat întotdeauna cu teatrul, oferind cetăţii o demnitate a scenei, care ne aminteşte că este oraşul lui Goldoni, Tiepolo, Guardi, Longhi şi al altor scriitori, scenarişti, regizori, pictori, care au ilustrat prin cuvinte, muzică sau culoare magia lui.

Nobila Doamnă de o mare frumuseţe îşi dezvăluie unicitatea de oraş-navă, fără a-şi arăta deodată toate splendorile. Le poţi descoperi printr-o plimbare pe străzile de apă, printre „calli” sau nenumăratele „campi”, dar şi pe insulele majore Murano, Burano, San Giorgio, Torcello, Giudecca. În oraşul de tip clasic, fiecare edificiu este de sine stătător şi pare o operă de artă închisă în ea însăşi. Este, paradoxal, un oraş inaccesibil, dar deschis. Totul este reflectat, dizolvat, multiplicat, amplificat de oglinda lagunei. La Veneţia nu se aude zgomotul maşinilor, ci doar clipocitul apei, dangătul clopotelor şi muzica inundând oraşul. Nicăieri nu vezi panouri publicitare sau vreun zgârie-nori. În oraşul lagunelor se află peste 120 de biserici, fiecare dintre ele constituind un muzeu prin prezenţa nenumăratelor opere de artă. Încercând să descoperi Veneţia secretă, nu trebuie uitate Cartierul evreiesc, creat în 1516, cu numeroasele sale sinagogi, Cartierul Squero di San Treviso, cu şantierele sale navale, ce datează din secolul al XVI-lea. Fiecare dintre locuri are istoria sa. Marea piaţă de formă trapezoidală, San Marco, inima Veneţiei, un punct de atracţie pentru turişti, cu nenumăratele cafenele şi magazine, a fost construită de Andrea Tirotti la 1723.

Acum, tradiţia s-a îmbinat cu noul, aici ridicându-se o impozantă scenă care a adăpostit zi şi noapte spectacolele prezentate. În Piaţa San Marco, unde a fost construită o grădină fantastică, inspirată din basme celebre, cu un parcurs verde cu jocuri de oglinzi, cu un imens portal având în faţă un maiestuos leu inspirat de picturile lui Arcimboldo, a fost prezentat, în deschiderea Carnavalului, spectacolul „Arlechino, slugă la doi stăpâni”, în interpretarea trupei Piccolo Teatro di Milano, avându-l în rolul principal pe marele Ferruccio Soleri, în regia lui Giorgio Strehler. Miercuri, 10 februarie, la Teatrul Fenice, s-a desfăşurat un recital de arii de operă, sub titulatura „Masca şi travestiul”, cu soliştii Teatrului de Operă din Roma. Elegantele hoteluri din Veneţia, precum Hotel Baglioni, Dandolo Palace ori Danieli, palate precum Pesaro, Vendraim (o clădire cu o istorie agitată, aici a murit Richard Wagner, fiind o sursă de inspiraţie şi pentru „Moarte la Veneţia” de Thomas Mann), Corner au găzduit, seară de seară, evenimente menite să reînvie fastuoasele scene de carnaval din secolul al XVIII-lea, legenda lui Mozart, cu câteva dintre operele sale („Cosi fan tutte”, „Flautul fermecat”, „Don Giovanni”, „Nunta lui Figaro”) sau Balul Serenissimei. La Canal Grande, cu preţioasele fresce ale lui Tiepolo, iluminate de candelabre, s-a celebrat închiderea Carnavalului cu o călătorie fantastică pe „Drumul mătăsii”, unde personaje înveşmântate în ţesături preţioase, învăluite în lumini, culori şi parfumuri orientale au trăit o noapte de neuitat, dând frâu liber fanteziei.

Deşi în plină recesiune, peste 700.000 de turişti au ocupat până la refuz străzile, într-o chermeză care a ajutat la relansarea economică a oraşului. „Un Carnaval care a consolidat cu succes structura Sensation: 6 sensuri x 6 simţuri”, explica directorul artistic Marco Balich. După părerea primarului Veneţiei, Massimo Cacciari, a fost un Carnaval cu spectacole de bună calitate, care a strâns numai într-un singur weekend peste 200.000 de oameni. „Calculând o cheltuială medie de minimum 50 de euro pentru un turist, această manifestare a strâns cel puţin 40 de milioane de euro. În cele 11 zile de Carnaval au avut loc 340 de spectacole de stradă, instalaţii, expoziţii, iniţiative dedicate atât culturii, cât şi artei culinare”, a precizat primarul Veneţiei. Pentru că aici peisajul există prin culoare, prin lumină, aerul pare transparent, arhitectura e muzicală, fluxul se îmbină cu refluxul, mirosurile lagunei se îmbină cu cele ale mării, gustul pastelor cu gustul vinului, plastica e sonoră. Departe de a fi o simplă metaforă, această lume dintre ape absoarbe toate reveriile mediului. Am putea spune că Piaţa San Marco a devenit, pentru câteva zile, centrul senzorial al lumii. Ca de obicei, Carnavalul a început aici, într-o spectaculoasă coregrafie, cu „Zborul Îngerului”. Zile de sărbătoare pentru toate buzunarele şi pentru toate măştile. Tineri cu rucsacurile în spate dansează alături de o trupă din Elveţia, care cântă un potpuri rock, într-un alt colţ, la San Geremia, se aud ritmurile Indiilor de Vest sau şansonete, ritmuri de discotecă şi la Librăriile Mondadori. Mai peste tot te îmbie şi muzica lui Vivaldi, iar muzicieni îmbrăcaţi în costume veneţiene te invită la Opera în concert de la Scuola Grande di San Teodoro ori în Biserica San Vidal. La Palazzo Barbarigo poţi asculta arii din „Bărbierul din Sevilla”, „Traviata” ori duete de dragoste, iar Teatrul Fenice are o bogată stagiune de muzică de cameră.

Ca şi la alte ediţii, Teatrul La Fenice a găzduit Marele Bal al Cavalcadei, cu „Frumoasa şi bestia”, spectacol realizat cu ajutorul creatorilor de vitralii de la Murano, cu participarea Ornellei Vanoni, a lui Grace Jones şi a DJ-ului parizian Alexandre Toesca.

Mitul Veneţiei în măşti şi costume

Carnavalul, ca şi masca au făcut parte din istoria acestui oraş misterios. Rădăcinile lui coboară în ritualurile ancestrale de trecere de la iarnă la primăvară, de celebrare a lui Bachus şi în onoarea lui Dionysos. Două sunt interpretările legate de acest fenomen. Prima derivă din latinul „carus navalis”, cu care se identificau carele procesuale în formă de navă în timpul ritualurilor de purificare din luna februarie, iar cel de-al doilea, „carnem levare”, ceea ce însemna interdicţia cărnii înaintea Miercurii Cenuşii, când începea postul Paştelui. Vechii veneţieni se abandonau saturnalelor, când timp de şapte zile totul era permis. Să ne amintim că, la sfârşitul secolului al XVII-lea, Veneţia era o republică aristocratică, unde democraţia era valabilă numai în interiorul nobilimii, poporul nu avea nici o voce, dar i se oferea „panem et circenses”. Riscul şi aventura erau modul lor de a exista. Sunt atestate Carnavalurile din 1571, cu ocazia unei victorii maritime, dar şi cel din 1679, când Ducele de Mantova a defilat, urmat de turci, indieni şi africani. Încetul cu încetul, Veneţia devenea şcoala europeană a plăcerilor, o lume galantă şi decorativă, aşa cum o numea filosoful Eugenio d’Ors, o lume în care avea loc o ambiguizare sexuală, dar şi identificarea cu „demnitatea plăcerilor”. La început, curtezanele erau obligate să locuiască într-un anumit cartier, Castelletto, lângă Podul Rialto, iar după apusul soarelui erau obligate să intre în casă. Existau curtezane de rang inferior, cât şi cele de grad superior, aşa cum era celebra poetă Veronica Franco, ale cărei versuri sunt pătrunse de o democraţie a erosului, devenită prim personaj al filmului „Frumoasa veneţiană”, a cărei casă era frecventată de pictori, muzicieni şi cei mai importanţi oameni politici. Se spune că la o masă oficială, în prezenţa regelui Franţei, Henric al III-lea, a apărut goală pe un platou de argint. Liberalismul Veneţiei reprezintă o avangardă în context european, în timp ce imaginarul feminin guverna spectrul vieţii politice, sociale şi culturale, iar istoria continua să fie concepută şi administrată exclusiv de bărbaţi. Libertinajul femeii veneţiene este şi replica dată unei misoginii generalizate în acel timp. Veneţia, împreună cu enigmele sale, rămâne apărată de umbra acestei discrete fantasme a arhetipului feminin. Oraşul devine lumea lui Giacomo Casanova, a lui Tizian, Boucher, Fragonard, Tiepolo, dar şi patria lui Goldoni. În secolul al XIX-lea, Carnavalul atrăgea nume precum Sissi de Austria, Byron, Wagner, George Sand, Ugo Fuscolo.

Încă de la 1671 exista o şcoală de măşti, realizate din argilă, hârtie presată şi făină, care apoi erau pictate. În Evul Mediu, masca era folosită în locurile rău famate, pe străzi şi în taverne, de curtezane şi jucători ai hazardului. Oamenii se salutau cu apelativul Seniora Maschera. Dintre măştile fabuloase, care îţi taie respiraţia, să amintim Bautta, o mască ce semnifica teama, ce ascundea complet identitatea, realizată dintr-un fel de capişon de mătase sau dantelă care acoperea total faţa şi era susţinută de o pălărie în formă de tricorn. La Moretta era o mică mască îmbrăcată în catifea neagră, reprezentând un joc al seducţiei. Femeile veneţiene erau renumite pentru decolteurile extrem de deocheate. Această mască avea în interior un buton care se sprijinea pe dinţi, de aceea era denumită şi Muta. Gnaga era denumirea altei măşti prin care bărbaţii se deghizau în femei şi nimeni nu avea dreptul să aresteze o persoană mascată. În 1500, la Veneţia erau peste 15.000 de prostituate şi pentru că înflorise extrem de mult homosexualitatea, guvernatorul a aprobat o lege prin care femeile puteau să-şi arate nurii atât pe Podul Sânilor, cât şi de la ferestre. Il Mattaccino derivă din cuvântul Matto, echivalent cu nebun, şi era format dintr-un costum colorat asemănător clovnului. Mai târziu au apărut măştile din commedia dell’arte. Şi azi, pe străzile Veneţiei te întâlneşti cu aceste măşti, dar şi cu cea al lui Pantalone, ce reprezintă pe vechiul comerciant, cu Pulcinella, cu Doctorul, cu Căpitanul, cu Brighella, un om care se pretează la tot felul de intrigi, cu Arlechino. Şi azi are loc Balul Moresca, un romantic dans de război, cu spade şi măşti.

Demnitatea plăcerilor

În ultima zi, în Piaţa San Marco a avut loc şi Parada costumelor şi a măştilor, care a dovedit o fantezie încântătoare, ce a depăşit imaginaţia.

Aşa cum aminteam, Carnavalul de la Veneţia oferă multiple posibilităţi de amuzament, unele foarte elitiste, cum ar fi Balul Dogelui, considerat unul dintre cele mai exclusiviste, clasat între „cele zece minuni ale lumii mondene”, de la Palatul Pisani Moretta, transformat într-o „Grădină a plăcerilor”, ce-i drept suprarealistă, cu participarea a peste 80 de artişti în 8 ore de spectacole fanteziste şi de acrobaţie – balerine, fauni, costume de rafinată eleganţă, în lumina a peste 1.500 de lumânări, cu participarea unor somităţi. La Palazzo Ca’Zanardi, cu elegante fresce, se putea asculta „Nunta lui Figaro” de Mozart, iar în acompaniamentul intrumentelor antice se putea dansa un menuet sau o gavotă, bineînţeles în costume şi cu măşti de nobili veneţieni. La Palatul Albrizzi, Baletul Academiei din Veneţia a adus Baletul de la Theriaca, cât şi un spectacol de Goldoni, iar la intrarea în Palazzo Zenobio, păsări de foc, muzicieni şi Regele Soare invitau participanţii la o noapte romantică de la care nu a lipsit nici Casanova.

Carnavalul şi-a tras cortina

Europa joacă în acest moment rolul unei intermediare între naţional şi global. Fireşte că tradiţiile ei o obligă să-şi gândească strategiile nu numai în funcţie de unele rigori financiare, dar şi de anumite valori şi de o anumită identitate culturală. Fără această preocupare ea tinde să devină un mecanism bine uns, dar lipsit de prestigiu spiritual. Presa italiană consemna audienţa mult mai mică decât anul trecut, cauzată atât de vremea nefavorabilă, cât şi de recesiune.

Masca a devenit un nou „dress code”. Şi azi, la începutul secolului al XXI-lea, ca şi ieri, sub mulţimea penelor, a cristalelor Swarovski se ascunde ceva ce nu e relevant. Vieţile noastre se mişcă în această „onorabilitate socială”, pe care nu avem curajul să o mărturisim. Spaima de a zbura, de a părea altceva decât eşti domină nu numai Veneţia, ci şi lumea noastră, în care suntem înconjuraţi de personaje cu măşti. La noi, Carnavalul durează tot anul. Şi îţi vine să spui: Seniora Maschera, jos masca!
 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.