Mai poate fi Bucureştiul „Micul Paris”?

Cu ediţia de astăzi, cotidianul.ro începe publicarea unor dosare de presă dedicate marilor subiecte şi cauze ale Românei. Dosarele noastre îşi propun un istoric al problemei, un inventar al punctelor-cheie, o sumă de date şi un şir de portrete ale celor implicaţi, inclusiv responsabili. Dosarele cotidianul.ro nu ambiţionează o epuizare a subiectului abordat. În schimb ne dorim să punem la dispoziţia autorităţilor şi a cititorilor un minimum de informaţii necesare unei schimbări. Sau chiar unui alt început.Pentru a răspunde unei astfel de întrebări ar trebui să vedem când şi de ce Bucureştiul a fost asemuit cu un Paris al Orientului; dacă cei din trecut ştiau acest lucru şi care era opinia lor. Aşadar, de ce s-a numit capitala noastră „Micul Paris” şi cine a numit-o astfel?

Punctul de plecare a fost importul de europenitate, adus în Valahia şi în Bucureşti, începând cu 1806-1812 de către ofiţerii armatei ruse, în mare parte de origine etnică scandinavă sau germană. Realitatea a prins contur în perioada următoare, îndeosebi după 1830, când Bucureştiul, precum şi Valahia s-au aflat câţiva ani sub administraţie rusească. Modul de viaţă european a fost introdus în mai puţin de o generaţie atât de tinerii valahi, care veneau de la studii de la Paris, Viena, Berlin etc., dar mai ales datorită imigranţilor din Europa Centrală şi de Vest, care au venit la Bucureşti în cursul secolului al XIX-lea. Au venit zeci de mii de colonişti ai Europei urbane, de la servitori şi muncitori cu braţele la prosperi oameni de afaceri sau diplomaţi. Mulţi intelectuali francezi au dat un tonus cultural foarte dinamic societăţii bucureştene precum Frédéric Dammé sau Ulysse de Marsillac.

Peste numai 50 de ani, o parte consistentă a populaţiei Bucureştilor era formată din cetăţeni români de variate origini etnice. Putem da ca exemplu două străzi: una centrală precum Şepcari şi o stradă din periferia anului 1900, şi anume strada Mântuleasa. Pentru 1899, pentru strada Şepcari erau menţionaţi 100 de locuitori în 14 case. Aceştia erau de etnii variate: 32 de români (un precupeţ, doi cofetari, un băcan, un antreprenor în construcţii, un lucrător la fabricile statului, un servitor şi alte trei servitoare, o bucătăreasă şi 10 băieţi de prăvălie); albanezi 14 locuitori dintre care: doi băcani şi cârciumari, un servitor şi o servitoare, patru băieţi de prăvălie; greci, 6 persoane (un bucătar şi cinci băieţi de prăvălie); austro-ungari erau 13 locuitori dintre care: cinci servitori şi şapte servitoare, două bucătărese, trei băieţi de prăvălie şi apoi un număr de 35 de mozaici (trei funcţionari particulari, un blănar cojocar iar, în rest, diferiţi comercianţi).

Potrivit aceluiaşi Anuar Statistic al anilor 1898 şi 1899, pe strada Mântuleasa locuiau 33 de români, 2 albanezi, un grec, 2 italieni, 4 elveţieni, 32 austro-ungari şi 18 evrei. Aşadar, 59 de alogeni şi 33 de români apar ca şi proprietari. Împreună cu familiile lor locuiau în 31 de case, un total de 136 de locuitori.

Având aportul unor variate demografii venite din Europa urbană, Bucureştiul se schimbă în cele mai detaliate repere urbanistice iar vestimentaţia, gesturile, accesoriile cotidiene ajung să fie aidoma celor de la Paris. Limba franceză era vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale, includem aici şi o mare parte din middle class.

Ei bine, această schimbare spectaculoasă de imagine şi mentalitate, limbile felurite care se auzeau pe străzile Bucureştilor secolului al XIX-lea au reprezentat o Europă în miniatură pentru un bulgar, sârb, albanez, grec sau croat, în comparaţie cu ţările lor din Balcani, aflate încă în componenţa spaţiului oriental al imperiului turcesc. Această inevitabilă comparaţie a dus la apariţia sintagmei „Micul Paris” pentru Bucureşti. Pentru majoritatea negustorilor şi liber-profesioniştilor balcanici, adevăratul Paris era prea îndepărtat şi prea costisitor şi de aceea, în Bucureştiul europenizat, au descoperit un Paris în miniatură. De aici vine denumirea de „Micul Paris”, din uimirea smulsă călătorilor balcanici de un Bucureşti care s-a schimbat cu repeziciune, eliminând punţile care-l legau de Orient şi Balcani, pentru a se lega de Europa prin modelul cultural francez, de la vestimentaţie şi limbă la arhitectură şi preocupări cotidiene.

Sintagma de „Micul Paris” pentru Bucureşti apare treptat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi se impune în jurul anilor 1900. Bucureştiul se diferenţia foarte mult de oraşele balcanice, precum Sofia, Atena sau Belgrad, prin eleganţa, delicateţea şi impetuozitatea cu care se schimbase într-un oraş european, şi care preluase aproape chirurgical părţi ale Parisului contemporan. Pentru bucureştenii de atunci, sintagma „Micul Paris” valora mai puţin, ei cunoscând foarte bine faliile sociale dintre centru şi periferia încă oriental-balcanică. Având un centru exclusiv european, exista o reală şansă de schimbare pentru toate periferiile insalubre, fapt început cu greu şi timid la începutul anilor ’30.

„Micul Paris” şi-a trăit clipele de glorie iar ceea ce a dat consistenţă acelei epoci şi poreclei care a renumit-o se mai păstrează astăzi parţial în inelul central al oraşului: case, magazine, palate, edificii publice etc., multe dintre ele proiectate de arhitecţi francezi precum Albert Galleron, Cassian Bernard, Xavier Villacrosse sau Paul Gottereau.

Ce spuneau bucureştenii?

Bucureştiul a preluat la scară redusă modelul unor palate publice impozante din lumea francofonă. Astfel a fost construit Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie al României), copie fidelă a palatului similar din Geneva; Palatul Cercului Militar, care a preluat faţada Operei din Paris. Apoi nu departe de Bucureşti se află „Micul Trianon”, copie fidelă a palatului omonim din Franţa. La fel au fost şi Galeriile „La Fayette” de la parterul dispărutului Hotel de France, botezat Hotel Victoria după naţionalizare. Şi tot aşa au fost şi cabaretele interbelice bucureştene (dispărute azi) „Moulin Rouge” şi „Chat Noir”, imitaţii reduse ale surorilor mai mari de la Paris. Pe de altă parte, şi sovietizarea s-a manifestat la început prin astfel de proiecţii urbanistice: după 1950 au fost finalizate Casa Scânteii, copie redusă a Universităţii Lomonosov din Moscova, şi noua clădire a Operei Române, copie redusă ca dimensiuni a Operei de Stat din Taşkent, astăzi Uzbekistan.

Revenind la întrebarea legată de ce spuneau bucureştenii despre „Micul Paris”, descoperim că bunicii noştri aveau propria lor opinie în legătură cu asocierea dintre oraşul lor şi capitala Franţei. Din anii ’20 avem opinia ziaristului Mihai Socianu, care ne povesteşte printre altele: „Capitala noastră, care a fost adesea comparată cu Parisul, din cauza vieţii luxoase şi uşuratice, trece acum după răsboiu printr’o fază foarte precară datorită în primul rând viţiului care roade toate straturile societăţii.

E drept că şi odinioară petrecerile se ţineau lanţ – ceea ce a făcut pe multă lume, în special pe străinii cari ne vizitau, să compare Bucureştii cu un Paris în miniatură – petrecerile îşi aveau însă rostul lor şi se făceau cu mai multă rezervă şi numai de o anumită clasă a societăţii.
Pentru persoanele deprinse să judece lucrurile doar la suprafaţă fără a cercetà miezul lor, Bucureştii puteau păreà un mic Paris – minus neîngrijirea bine înţeles – totuşi pentru un cunoscător rutinat, vieaţa pe care o duceau Bucureştenii se deosebià mult de cea de azi.

În schimb, dacă şi pe atunci, anumite cercuri ale oraşului se complăceau într’o vieaţă dezordonată, nu trebuie să uităm că majoritatea populaţiei duceà o vieaţă casnică şi sedentară, o vieaţă morală şi că procentul chefliilor erà infinit mai mic ca acela de azi, procent care a crescut acum într’o proporţie înspăimântătoare.

Bucureşteanul nu e ca parisianul bunăoară, care de îndată ce se iveşte primăvara pleacă la ţară pentru a respirà în voie aerul curat şi neviţiat de fumul fabricilor. Până şi modestul funcţionar parisian, care nu-şi poate permite luxul acesta decât o dată pe săptămână, are grijă să părăsească Parisul Dumineca înapoindu-se deabià seara târziu.

E drept însă că Parisul are împrejurimi pe care nu le au Bucureştii şi tot altfel de mijloace de locomoţiune de care cetatea lui Bucur nu dispune din nefericire.

Singurul colţ mai agreat, însă, de un anumit public – ale cărui intenţii sunt dealtfel bine definite – sunt grădinile publice şi boschetele dela Şosea unde perechile amoroase strâns înlănţuite brodează eterna simfonie a dragostei. Poate că pe aceştia îi mai încântă poezia refugiului; restul însă rămân nepăsători la farmecile naturii. De aceea în serile de primăvară când încep în Capitală să îmmugurească copacii şi când puţinele grădini îşi revarsă miresmele lor îmbătătoarea asupra oraşului – bucureşteanul rămâne aproape impasibil. Ce-i pasă lui de serile înstelate, de farmecul Cişmigiului, în mijlocul căruia apa e de un albastru palid, asemenea safirului, de şoseaua cu copacii înfrunziţi, de efluviile de parfumuri care plutesc în aer, de nopţile pline de vrajă şi de poezie, de clarurile îmbătătoare de lună, de adierile îmbălsămate ale, zefirului când cabareturile şi toate tavernele, cu dansurile lor excentrice, cu artistele lor fardate şi cu băuturile lor otrăvitoare îl îmbie la petreceri cu un avânt irezistibil…

Iată acum o biată franţuzoaică, adevărată artistă de export, care cântă pe un ton plângător: C’est mon homme şi J’en ai marre.

După ce şi-a executat cântecelul, am poftit-o la masa noastră şi ea mi-a spus că singurul ei bagaj artistic sunt aceste două şansonete pe care le debitează de nu ştiu câţi ani prin toate capitalele din Orient. La Paris repertoriul acesta ar păreà foarte anemic; în schimb la Bucureşti este aplaudat încă, fiindcă, afirmă prietenul meu, aduce ceva din Paris, din Parisul acesta pe care Românii îl iubesc atâta şi care, din pricina valutei, nu mai este pentru ei decât un miraj foarte îndepărtat”.

Avem bunăoară o dublă proiecţie legată de „Bucureşti-Micul Paris”. Exista o proiecţie autohtonă, care imita, prelua, copia, transplanta, trăia după cum putea sau înţelegea, fie şi fragmentar, un ceva din Parisul autentic. Desigur exista şi o realitate care nu trebuie ignorată sau minimalizată. Hachette avea reprezentanţă la Bucureşti şi nu era singura editură franceză care-şi exporta produsele în România. Încă de prin 1830 un librar pe nume Thierry îşi transporta cu o căruţă de la Braşov cărţile comandate la Paris pentru a le vinde la Bucureşti.

Dincolo de mimetism a existat şi o vie realitate culturală. Populaţia urbană, a oraşelor noastre din micul regat, elite economice, culturale sau şi politice vorbeau limba franceză dincolo de atracţia turistică. A doua proiecţie care s-a suprapus aproape simultan peste aceea autohtonă a fost renumele de „Micul Paris” conferit de emigranţii balcanici, pentru care Bucureştiul arăta cu mult mai european decât oricare alt oraş din Balcani, chiar şi dincolo de anii Primului Război Mondial. Nu întâmplător a fost şi succesul politic cu prelungiri morganatice dintre Casa Regală a României şi Casele Regale ale Iugoslaviei şi Greciei, pe de altă parte. România avea o întâietate culturală cel puţin, dar şi cea mai puternică monedă din Balcani până în anii primului război.

Cum au pierdut Bucureştii “Micul Paris”?

În ultima sută de ani, Bucureştiul a cunoscut schimbări pe care istoria le înregistrează doar printr-o bizară comprimare a timpului, unde respiri simultan pe mai multe paliere istorice.

Europenii – în măsura în care împrejurările i-au apropiat de România şi Bucureşti – au descoperit un pământ în parte exotic, în parte necartografiat. Este de fapt vorba de o ruptură istorică iar harta europeană a Bucureştiului creionată cu greu timp de un secol între 1848-1948 – deşi între timp a suferit modificări în simbolurile sale urbane – trebuie readusă la lumină. Bastion cultural răsăritean al Europei, Bucureştiul a cunoscut întreaga suită de distrugeri, devastări sufleteşti, neajunsuri şi neputinţe, specifice oricărui bastion înaintat, care la un moment dat în istorie a fost abandonat, pentru a ne exprima elegant.

Geografia urbană europeană cuprinsese şi spaţiul românesc la finalul secolului al XIX-lea şi când spunem acest lucru ne referim cu precădere la geografia vestimentară, a comportamentelor şi preocupărilor, a fizionomiilor şi a modului de viaţă. Faţă de 1850, în mai puţin de cincizeci de ani, Bucureştiul şi-a modificat geografia umană, stăpânind fiecare detaliu şi controlând fiecare schimbare atât în structura urbanistică, cât şi în privinţa modelării sociale, în osmoză cu Occidentul. Pe străzile sale se vorbea fluent franceza, iar pe alocuri se făceau auzite italiana, germana, maghiara, greaca, sârbo-croata etc., oraşul având comunităţi etnice variate şi foarte dinamice cultural şi economic. Zeci de mii de germani, evrei, italieni, albanezi, bulgari, armeni, sârbi, greci, maghiari, francezi, austrieci, turci trăiau în Bucureştiul anului 1900, şi nu exista stradă, secundară chiar, pe care să nu locuiască câţiva neromâni.

Viaţa cosmopolită a fost decapitată începând cu anii 1947-1948; îmbrăcămintea elegantă a devenit „trădare împotriva ordinii sociale”, la fel cărţile lui Balzac, Immanuel Kant, Cervantes, Shakespeare sau muzica lui Johann Sebastian Bach, Mozart sau Beethoven etc; femeilor li s-a interzis să mai poarte pălării de orice fel în afara basmalelor orientale; mulţi bărbaţi iubitori ai eleganţei citadine au fost forţaţi să se camufleze vestimentar în salopete staliniste şi sandale proletare pentru a nu fi arestaţi; locuinţe şi bunuri rechiziţionate sau naţionalizate fără motiv; furturi, jafuri, violuri… frica a devenit politică de stat şi a impregnat Bucureştiului o mască mortuară, care a durat în timp peste 50 de ani. Dezgheţul este dureros iar pentru aceia care doresc să respire altfel este necesar să se arate că vremurile au fost altele cândva iar saltul în istorie a fost posibil şi altădată, însă doar prin osmoză cu Occidentul.

Cum a devenit oraşul românesc – deoarece vorbim aici şi de un sens generic – un spaţiu al cadavrelor însufleţite, cultural şi spiritual vorbind, rămâne o întrebare la care istoricii nu se prea grăbesc să transpire. Mai uşoare sunt deputăţia şi câştigul uşor, sigur şi superficial.
Procesul de neantizare culturală este astăzi pe deplin ancorat în imediatul citadin, fapt probat de modelele sociale consacrate cu ajutorul televiziunii. Mai puţin prin cuvântul scris, căci acolo este mai greu. Trebuie să ai curaj pentru a te aşeza în faţa colii albe, deşi renumitul fotbalist Adrian Mutu s-a autodeclarat fan dostoievskian, şi apoi a trecut să scrie editoriale.

Dar cum a fost începutul acestei prăbuşiri din mit? Mai sunt în viaţă aceia care au suferit în deceniul „cincisutist” 1945-1955 şi dincolo de el. De ce păstrează tăcerea asupra îmtâmplărilor de atunci? Este o mare pierdere faptul că nu se mai continuă publicarea operei scriitorului Radu Tudoran. El reuşise să descrie falii ale unor timpuri istorice, pornind de la compoziţii geologice flexibile, întâlnite în magma fluctuantă a mentalităţilor, unde trebuie să ai o îndemânare chirurgicală pentru a le descoperi, atipică cronicarilor de cursă lungă sau specialiştilor evazionişti de istorie.

Constantin Olariu a fost student în perioada amintită iar spre finalul vieţii a descris peisaje pasagere, care nu sunt încă surprinse în cărţile de istorie. Astfel putem încadra şi frescele psihologice agresive, aruncate în plină stradă, cum au fost cântecele patriotice, de o rară vulgaritate, strigate prin megafoane: „Foaie verde de mohor/ Să arătăm chiaburilor/ că poporul muncitor/ Îşi bagă pula în curul lor”! (sic). Olariu a resimţit această vulgaritate ca pe o profeţie culturală, iar rezultatul ei în ani se vede cu uşurinţă în vieţile multora dintre noi. Şi să nu mire declaraţia preşedintelui Băsescu legată de manelizarea a 99% din populaţia României. Nu este încă o realitate, dar să presupunem că ar putea fi o proiecţie prezidenţială?

Evacuarea din istorie a părţii cultivate sau angajante social a fost făcută sistematic şi fără remuşcări după 1945. În România postbelică s-a desfăşurat un paradox istoric: cu cât erai mai cultivat şi elegant, cu atât mai mult creşteau şansele să fii arestat şi ulterior marginalizat. Astăzi, cu cât eşti mai grobian şi analfabet, cu atât eşti mai miliardar. Nu este aceasta o continuitate istorică a anilor ’50? Nu este aceasta o extensie anticulturală a vestitului cântec patriotic strigat la megafon?

Mondenitatea ar trebui să fie un foarte sensibil barometru cultural al societăţii moderne. Ea absoarbe cele mai proaspete forţe creative şi ar trebui să le sprijine să urce pe scala valorilor. Mondenitatea creează prototipuri sociale, modele vestimentare, proiecţii ale viitorului în imediat. Ea manevrează simboluri fecunde, care au puterea să schimbe, să modeleze caractere, preocupări, idealuri în masa variată de aspiranţi. Când nivelul de cultură şi educaţie a ceea numim mondenitate scade, este neutralizat de grosier, schimbările de macaz sunt resimţite dureros în tot mecanismul social.

Or, acest lucru s-a întâmplat cu România după 1945. Un corp social oarecum aşezat pe eşafodajul civilizaţiei europene a fost evacuat din istorie şi înlocuit cu unul rural, anarhic, arbitrar, cu gusturi mărunte şi idealuri în imediat: vila cu multe camere, limuzină, cont sau pensie „parlamentară”, privilegii sociale etc. Rezultatul este foarte subţirea mondenitate cu pretenţii de azi, formatoare în mică măsură de valori reale. Acestea din urmă sunt reprezentate de aceia care au urcat prin forţa proiectelor şi a planurilor de viitor îndepărtat. Dar aceştia însumează un procent îngrijorător de mic în spaţiul privilegiat al deciziilor finale şi irevocabile.

Bucureştiul de azi încearcă să recupereze simboluri şi peisaje, chipuri şi gesturi, prezente în trecut şi existente încă, într-o latenţă istorică pe care tinerele generaţii au început să le caute, să le cunoască, să le cultive. Deoarece tinerele generaţii europene şi române deopotrivă respiră în interiorul aceleiaşi geografii culturale. Acesta poate fi începutul recuperării decalajului de mentalitate impus după 1945 şi conservat persuasiv de actuala clasă politică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.