Mâna albă (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Asemenea legende au avut darul de a-l feri pe Al Patruzeci și cincilea de timpuriu de o mulțime de necazuri: un tabu îi înconjura ființa și renumele că ar fi fost un membru marcant al Mâinii Albe oferea tot felul de adăugiri faimei sale. (Astfel, se zvonea că poartă sub cămașă un talisman dintr-un material necunoscut, pe care nu puteai pune mâna pentru că frigea și pe care doar el îl suporta pe pieptul gol. Poate că din pricina acestei povești, unii pretindeau că Husein poartă în dreptul inimii un fragment din soare. De aici, cineva a tras concluzia că amuleta ar fi indicat un heliodromus, un „curier al soarelui”, ceea ce în ierarhia lui Mithra reprezenta nu mai puțin decât al doilea grad. Acesta a fost și momentul când Mâna Albă a devenit Mâna de Aur și a fost asimilată – poate pentru prima oară – mithraismului, mai ales că sanctuarele subpământene ale acestuia puteau constitui locuri de ascunziș pentru comorile subpământene deținute de temuta confrerie. Și celebrele semne conspirative de recunoaștere ale adoratorilor lui Mithra, precum și ierarhia riguroasă puteau fi niște indicii.)

Însă în toată această vreme, tânărul cutreiera lumea, făcând mereu noi și noi observații și fiind tot mai nemulțumit de cât de primitive erau căile de comunicație, preocupat, în primul rând, de drumurile sigure și de vadurile tradiționale și abia în ultimul rând de situarea exactă a punctelor de pe itinerar și a reperelor. Orice încercare de a-i convinge pe căpitanii navelor sau conducătorii caravanelor să modifice un traseu, pe motiv că ar putea câștiga timp, era refuzată cu un conservatorism înspăimântat. Și asta abia după ce Al Patruzeci și cincilea reușea să-i facă să creadă până și în posibilitatea că acel drum mai scurt ar exista cu adevărat. După ce l-au cunoscut mai bine, oamenii nu s-au mai îndoit de afirmațiile lui, însă, deși le era frică să-I contrazică, s-au ferit, și pe mai departe, să meargă pe alte căi decât cele tradiționale.

Tânărul nu se mulțumea să facă afirmații în van: el trasa hărți, calcula unghiuri, emitea teorii. în toată această primă perioadă, nici el nu se îndepărta prea mult de la traseele obișnuite, întrucât scopul lui fiind să-și caute tatăl (asemenea atâtor strămoși pierduți ai săi), era nevoit să parcurgă drumurile cele mai populate, în speranța de a obține cât mai multe indicații utile. După fiecare încercare, revenea la Constantinopol, unde îi rămăsese o casă de pe urma mamei, și compara datele noi cu însemnările și hărțile pe care le avea, precum și cu observațiile mentorilor săi de la Mănăstirea Studion.

„Băiatul are numeroase resurse intelectuale”, afirmau călugării, însă cele două științe părând să-l fi cucerit de atunci erau geografia Cerului și geografia Pământului, considerate de el în strânsă și indestructibilă dependență. De ele nu se va mai despărți niciodată.

După patru ani de căutări și schimburi de informații, Al Patruzeci și cincilea și-a găsit într-adevăr tatăl. Băiatul nu putea decât să-i mulțumească Iui Dumnezeu că Apollonissimus nu s-a îndepărtat prea mult în lumea cea mare și că l-a aflat atât de aproape, pe Insula Cipru.

AI Patruzeci și patrulea venea încet, de ani de zile, din Extremul Occident și înainta agale, mereu pe jos, deja aproape complet orb și surd. El era întovărășit de un grup – nu foarte numeros – de ucenici, care îl urmau, fără a-i putea influența în vreun fel direcția și ritmul de deplasare. Messia Purgatoriului își avea regulile lui și, deoarece nu mai vorbea cu nimeni din jur, acestea au rămas secrete. Cert este că acele reguli îl orientau în mod sigur spre ținta marșului său, Ierusalimul, cel ce „părea să-l atragă asemenea unui magnet”.

Deși, așa cum a mai arătat scribul, Messia Purgatoriului nu era însoțit de un alai prea numeros, Al Patruzeci și cincilea trebui să constate, de la început, că tatăl său era urmat și de la distanță – de la o distanță constantă – de admiratori, la fel cum câțiva antemergători pregăteau pretutindeni sosirea sfântului. Astea toate presupuneau organizare și ierarhie. O ierarhie căreia Geographul i s-a supus cu ușurință. N-a făcut nici o clipă caz că Apollonissimus i-ar fi fost tată (deși, după o vreme, acest lucru totuși s-a aflat) și și-a ocupat cuminte locul ce i-a fost indicat, dorind doar să-l aibă mereu pe părintele său la un interval care să-i permită să-l păstreze în câmpu-i vizual.

Ritmul deplasării cortegiului era atât de lent încât întreg drumul părea planificat pentru o viață. în ceva mai mult de trei luni, alaiul n-a avansat decât atât cât un călător obișnuit putea parcurge în două-trei zile. Ajungând, în sfârșit, pe coastă, ante- mergătorii îl așteptau cu o corabie.¹ Și îmbarcarea a durat mai multe zile, iar atunci când au ridicat ancora, n-au pornit direct spre Iudeea, pe unde traseul ar fi fost cel mai scurt, ci au urcat din nou spre Europa, urmând să facă un lung ocol prin Grecia și Bizanț, însă fără a mai intra în Constantinopol.

Husein nu putea pricepe aceste meandre, dar singurul care hotăra itinerarul era Apollonissimus, iar tatăl nu mai vorbea cu nimeni, deci de la el nu mai puteai primi nici o lămurire. Totuși, în câteva popasuri, apropiindu-se de el, sfântul dădu semne că l-ar fi simțit și-l chemă alături. Cu asemenea ocazii îl apuca de braț și-l ținea multă vreme astfel. Nu încăpea nici o îndoială că Messia Purgatoriului își recunoscuse fiul.

Neputând avea dispute cu Al Patruzeci și patrulea, ci, mult mai degrabă, lungi împăcări cu acesta, Husein se ciondănea cu însoțitorii. însă oamenii credeau orbește în conducătorul lor, pe care liber și l-au ales, așa că nu acceptau nici o sugestie. O întâmplare a vrut să le întărească dovada dreptății comportamentului lor: fiul lui Apollonissimus insistase să coboare cu corabia direct spre țărmul Asiei Mici, cât mai aproape de Ierusalim, însă sfântul nedând nici un semn că ar fi dorit să-și schimbe direcția de deplasare, s-a hotărât să se păstreze – spre zgomotoasa nemulțumire a tânărului – vechiul traseu. Pe urmă, după puțină vreme, s-a aflat că, abia ce au părăsit ei insula, aceasta a fost atacată de arabi. Ceea ce păruse multă vreme imposibil se întâmplase: arabii au reușit prima lor cucerire pe mare, ivindu-se pentru întâia oară cu o flotă și supunând cu ușurință Ciprul. Dacă alaiul sfântului ar fi urmat traseul indicat de Apollonius, s-ar fi pomenit față în față cu arabii pe mare și – mai mult ca sigur – călătoria lor s-ar fi terminat acolo. Era, deci, firesc să nu se abată nici o clipă de la drumul indicat de Messia Purgatoriului sau de la ceea ce se pricepeau ei să înțeleagă din voința lui.

Acesta a fost tâlcul întâmplării, așa cum l-au înțeles mai vechii însoțitori ai lui Apollonissimus. Al Patruzeci și cincilea a tras o cu totul altă concluzie din aceeași experiență: geografia Pământului este desenată după drumurile comerciale ale oamenilor. Atunci când apare o nouă putere, așa cum s-au ivit de data aceea arabii, căile tradiționale se schimbă, chit că Terra își păstrează aceleași coordonate. O hartă corectă din punctul de vedere al celor conținute de teritoriul desenat este o hartă naturală. Aceasta, însă, trebuie prelucrată pentru a putea fi folositoare oamenilor. Cele două imagini necesită să fie suprapuse. Iată una dintre primele reguli stabilite și impuse de viitorul cartograf și urmate, de atunci, cu strictețe.

Călătoria, de peste un an, pe uscat prin Balcani și Asia Mică, cu o singură scurtă traversare, Al Patruzeci și cincilea a folosit-o pentru a trasa hărțile teritoriale parcurse. Desenele lui nu semănau cu cele tradiționale: la el, Pământul se oglindea mereu în bolta înstelată și apărea când la nord, când la est, după caz, față de corpurile cerești. Aproape tot ce a rămas din Imperiul Roman de Răsărit a fost, astfel, strâns în câteva zeci de planșe minuțios realizate.

Apollonissimus muri înainte de a apuca să pună piciorul în Ierusalim, deși antemergătorii ajunseseră de acum acolo. Mai era o cale de câteva ore, cel mult de câteva zile, în ritmul încet al sfântului. însă ascetul nu reuși să mai parcurgă și ultima etapă. Căzut pe o rână, nu i-a dat voie nici unui ucenic să-l ajute să se scoale. Doar Al Patruzeci și cincilea primi permisiunea să se apropie, iar tatăl îl ținu de braț, mișcându-și neîncetat buzele. în mod sigur că se ruga, dar fiul nu reuși să-i înțeleagă spusele, percepând doar rudimente de cuvinte disparate și stâlcite.

Asemenea lui Moise, lui Messia Purgatoriului nu i-a fost îngăduit să intre în Ierusalim. Ucenicii îl îngropară acolo unde a murit. Apoi căutară, descumpăniți, un nou învățător pe care să-l urmeze. Faptul că tatăl își petrecu ultimele ceasuri doar în preajma fiului său îi determină să creadă că Apollonissimus îi transmisese Mesajul celui care pe vremea aceea încă se mai numea Apollonius din Roma. însă Al Patruzeci și cincilea nu i-a încurajat, ci, dimpotrivă, le-a cerut tuturor să se întoarcă în localitățile lor de baștină.

Apoi, singur, intră în Ierusalim. Acela este un loc sfânt, indiferent de cetatea ce îl străjuiește, împrumutându-i numele.

A fost Al Patruzeci și cincilea un om credincios? în mod sigur a preluat ceva din convingerile tatălui său, pe care l-a urmat până la capăt, dar scribul înclină să creadă că, mai degrabă asemenea gnosticilor, Apollonius din Roma era convins de „preponderența cunoașterii asupra credinței și a faptelor pentru asigurarea mântuirii omului”. După clasificarea lui Valentin, în hylici, psihici și pneumatici, fiul lui Apollonissimus se plasează el însuși printre psihici, sperând să se salveze prin faptele sale bune, lăsându-i printre pneumatici pe cei de calibrul sfântului său părinte. O afirmă textual în prima (?) sa carte, „Geographia naturală și geographia umană”, volum ce-i aparține cu siguranță, deși el nu este cuprins în OPERE COMPLETE, fiind însă semnat Apollonius din Roma.²

Activitatea sa de după 650, adică de după moartea tatălui său, este o activitate strict științifică (?). Tânărul de 20 de ani își făcuse un oarecare renume din cunoștințele sale cartografice și, întors la Constantinopol, a realizat câteva comenzi în acest sens. Apoi a fost trimis de către bazileu într-o expediție de-a lungul coastei de est a Africii, cu misiunea de a adnota zona cu hărți cât mai precise pentru a se putea lămuri, în sfârșit, misterul ținuturilor fabuloase, atât de bogate în metale prețioase și animale ciudate, despre care de secole povesteau cărțile anticilor. Un an mai târziu, Al Patruzeci și cincilea va lua parte la o expediție asemănătoare de-a lungul Nilului, iar în 653 va reface drumul pe coasta de est a Africii, coborând mai la sud. însă, pe măsură ce arabii s-au dovedit tot mai de temut, mai ales după ce au devastat și Rhodosul, aceste explorări au devenit prea periculoase și a trebuit să fie amânate până la vremuri mai liniștite, iar fiul lui Apollonissimus, un mult prea devreme născut explorator, a fost necesar să fie folosit pentru alte însărcinări.

Dar cele trei călătorii africane îi vor oferi tânărului specialist nenumărate observații, iar împăraților Bizanțului primele hărți surprinzător de corecte ale zonelor cercetate. Sursele rămase sunt pomenita „Geographia naturală și geographia umană”, apoi hărțile propriu-zise (atâtea câte ni s-au păstrat în copii relativ mai puțin corupte) și „Curiozități africane”, ultimele semnate ABRAXAS și fiind incluse în colecția lui Hildebrandt. întrucât Abraxas sau Abrasax apare pe numeroase geme și a fost folosit curent în’mistica gnosticilor, după ce cuvântul și-a părăsit sensul ce i-a fost atribuit de popoarele vechi, texte și hărți ale lui Husein au fost distruse, fiind socotite ofense aduse dreptei credințe. Așa se explică multe: și tăcerea în jurul acestui pionier al explorărilor bizantine (pionierat ce nu a mai fost continuat de nimic notabil), și tăcerea în jurul hărților sale, care au fost totuși folosite încă multe secole, până ce, de atâta copiere, au devenit atât de corupte încât nu mai puteau fi utilizate în scopuri practice; așa se explică sporirea faimei de membru al unei confrerii secrete a autorului lor, întrucât termenul însuși trimitea la așa ceva³, iar nu în ultimul rând, accesul Celui de Al Patruzeci și cincilea la realitățile fantastice amintite ca fiind întâlnite în călătorii. Această din urmă concluzie este la îndemână și datorită nenumăratelor geme ce se mai păstrau pe vremea lui Constans Pogonatul, o mulțime dintre ele putând fi admirate și azi în colecții și muzee. Gemele erau ornate cu ființe ciudate, cu atribute fabuloase, „oameni” cu cap de pasăre, labe de leu și coadă de șopârlă și numeroase altele în cele mai sofisticate combinații. Era, deci, mai puțin extraordinar ca Abraxas să fi întâlnit asemenea vietăți în ținuturile necunoscute pe unde a cutreierat, decât dacă altcineva ar fi făcut asemenea afirmații. (Deși, trebuie să recunoască scribul, timpurile erau tocmai bune pentru descrieri fantastice, o bibliotecă întreagă circula în acea vreme, străbătută de fantasmagorii și mai năstrușnice. Toate erau date ca fiind reale și unele grozăvii s-au bucurat de girul anumitor autorități științifice sau religioase infinit mai solide decât faima la acea oră a lui Apollo- nius din Roma-Abraxas-Husein.)

Încă înainte de a vorbi despre amintita valoare practică a hărților Celui de Al Patruzeci și cincilea, ar fi indispensabil să se lămurească o problemă: cum au putut fi utilizate în orientarea concretă niște înscrisuri ce nu erau nici ele lipsite de monștrii bizari din notele de călătorie ale aceluiași autor? Răspunsul este la îndemână, însă nu-l poate pricepe în întregime decât cineva care a avut în față măcar una dintre hărțile originale desenate de Apollonius din Roma. Fantasticul, ținând de imaginația autorului, era desenat sau descris în trei-patru cuvinte pe un schelet riguros exact. Cine ar fi trecut printr-un anumit ținut și n-ar fi întâlnit ciudatele ființe desenate pe hartă n-avea decât să considere că, în momentele respective, acele făpturi erau plecate ori s-au ascuns. Locul era, însă, bine fixat și drumul putea să continue cu încredere după aceeași sursă.

Nu este prea clar dacă aceste prime hărți au mai fost folosite de bizantini – care în nici un caz nu au avut vocația explorărilor –, deși scribul are motive să creadă că măcar câteva încercări de cunoaștere a Africii de Est au mai pornit de la Constantinopol, dar că ele s-au făcut în cel mai mare secret, bazileii sperând încă și patru-cinci secole mai târziu că de acolo ar putea să-și refacă vistieriile secătuite. Dar este sigur că arabii au profitat cu atât mai mult (și) de hărțile timpurii ale lui Husein; ei, o dată ce au devenit și o teribilă forță maritimă, și-au trimis oamenii pe toate meridianele la care au putut ajunge.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.