Mâna albă (77)

Mâna albă (77) În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Cei trei dascăli au înțeles că sunt foarte bătrâni și că au devenit cu adevărat inutili. După ce Pamati a început să-și impună concepțiile asupra lor, iată că și un puști se străduiește, în mod autoritar, să inverseze rolurile, pretinzând să-i învețe elevul pe foștii dascăli. Finio continuă imperturbabil:

– Dacă acceptați toate astea – și nu văd cum ați putea să nu le acceptați – atunci v-ați pierdut, într-adevăr, timpul, în calitate de dascăli: Pentru eă nu știu cum să credeți că învățăturile voastre asupra unui spirit indus ar putea fi folosite, într-un alt univers, de un spirit primar în relațiile cu butaforia – fie și vie – ce-l înconjoară. Eliberat de indicațiile voastre restrictive, născute în atâtea locuri spre a împiedica gândul să rătăcească liber, am izbutit să-mi redescopăr adevărata memorie: memoria străbunilor care nu scriau pentru ca apoi să reactualizeze neapărat ceva ce au notat, ci care așterneau semnele doar ca niște piedici împotriva uitării. Uitându-se pe acele semne, ei nu le citeau, ci își aduceau aminte.

Era limpede, au înțeles dascălii: rolul lor s-a terminat.

– Nu drept învățători trebuia voi să-mi stați în preajmă. E necesar să aflăm care este locul vostru în universul meu.

Puțin după această ultimă întâlnire, Pafnutie, instigat (?) de Pamati (?), a plecat în călătoria ce-l va consacra între mucenici, în scurtă vreme se vor prăpădi și ceilalți doi dascăli.

Până una-alta, Finio n-a plecat nici în călătoria de inițiere, unde nu l-a trimis încă nimeni cu adevărat și, deocamdată, nici nu și-a constituit o familie proprie. în cei opt ani, de la ruperea relațiilor cu dascălii și până la acel fatidic decembrie 768, de Al Cincizecilea nu s-a mai ocupat, practic, nimeni. Infandus, preocupat doar de reorganizarea confreriei al cărei șef temut devenise și de fado și de jure, avea impresia că își face datoria interesându-se, din când în când, dacă nepotul său mai există și dacă nu-i lipsește nimic pentru a-și continua traiul. Convins că Finio este menit să-i ducă, peste ani, mai departe misiunea, Infandus îl considera pe Al Cincizecilea mai mult ca pe viitorul șef al Mâinii Albe, decât ca pe propriul său nepot și urmaș. Drept consecință, el a delegat doi „invizibili” să aibă grijă de băiat. Alături de cei trei dascăli. însă, fie că demnitarii desemnați ai

Mâinii Albe au lăsat tot greul pe învățători, chiar și atunci când primul dintre aceștia dispăruse, fie că nu au fost oamenii cei mai potriviți drept tutori, ei nu s-au amestecat niciodată prea mult în viața adolescentului, mulțumindu-se să se ocupe doar de securitatea sa fizică.

Și, totuși, bunicul a făcut măcar atât. Străbunicul murise cât copilul fusese prea mic pentru a-l fi putut influența decisiv, cu atât mai mult cu cât între Levantin și Finio nu a reușit să se lege o afecțiune statornică. Mai rămâneau părinții direcți. Mama naturală se prăpădise la naștere, iar mama vitregă, oricât a încercat s-o înlocuiască, era obligată să se împartă între prea mulți copii. Tatăl, la rândul lui, rătăcea prin propriu-i cosmos și, cel puțin în privința lui Pamati, teoria universului închis al lui Finio se potrivea de minune: Pamati și Finio au trăit tot timpul în lumi paralele, lipsite de canale reale de comunicație.

Dar aceeași teorie a universurilor personale avea să primească, treptat, noi și noi dimensiuni în gândirea Celui de Al Cincizecilea. Preluând din memoria colectivă fragmentele ce i se potriveau cel mai bine. Reținu din Plotin: „Acest univers este un animal unic ce conține în el toate animalele… Fără a fi în contact, lucrurile acționează și au cu necesitate o acțiune la distanță… Lumea este un animal unic, de aceea trebuie să fie în mod necesar în simpatie cu sine însăși; nu există hazard în viață, ci o armonie și o ordine unice”. Doar că „animalul unic” nu era pentru Finio decât un intermediar: el conține cu adevărat, însă este în aceeași măsură, la rândul său, conținut. Fiul lui Pamati cel nebun era el însuși nebun. Nebuniile paralele se anulează între ele, chiar de nu pot comunica unele cu altele.

Terra, indiferent de raporturile ei cu celelalte corpuri cerești, nu reprezintă decât un atom din Marele Animal (sau Marele Om sau „animalul unic”). Un atom intuit încă de Democrit. Timpul acestui atom este corespunzător mai scurt și, deci, mai rapid decât timpul Marelui Animal. Dacă, de pildă, Marele Animal stă întins la Marele Soare și doarme, atomul aflat îndreptat spre lumină va fi cald perioade infinite de timp, atâta vreme cât Marele Animal nu-și va schimba poziția. Marile drame de pe atom nu vor fi resimțite de Marele Animal, însă dramele acestuia, petrecute în câteva clipe, își vor găsi echivalentul în lungi ere agonice pe neînsemnatul atom constitutiv.

Pe un asemenea „atom” trăia Finio. El, la rându-i, nu era decât un Mare Animal pentru mulțimea nedefinită de atomi ce-i alcătuiau. Aceștia erau populați de alte ființe, și mai mici, constituite din atomii lor, conținuți și ei. în fond, totul se rezumă la experiența unui vis: oricât de complexă și de profundă, experiența își pierde consistența și dispare ca un abur, o dată ce ne-am trezit. Temerea ancestrală a visului din vis îl obseda și pe Al Cincizecilea și îi argumenta din plin gândirea.

La vârsta de cincisprezece ani, Finio, însoțit de doi tineri, părăsi pentru întâia oară necropola și, trecând de poarta mare a cimitirului, intră în Roma. Dădu de o altă lume, cu alte reguli, cu alți parametri valorici. Total descumpănit, băiatul fu fericit când se regăsi seara acasă, printre mormintele-i atât de familiare. Dar mărul fusese mușcat și dorul de ceva nedefinit simțit „afară” îl făcu, peste doar câteva zile, să plece iarăși. De data asta singur.

O dată cu dispariția Levantinului, Cea de a unsprezecea poruncă, aceea care interzicea membrilor familiei ieșirea din cimitir, fusese uitată. Infandus chiar încuraja penetrarea confreriei în lumea cea mare, întrucât, încă de la originile ei, aceasta lovise în cele mai neașteptate locuri. Așa că nimeni nu-l opri pe tânăr să mai plece o dată. Doar că, singur fiind și oferind oricărui ochi roman convingerea că este vorba de un străin, probabil un barbar prost, uluit de măreția (apusă) a marilor construcții și pierzând vremea în vechea metropolă, fu atacat pe o stradă pustie, târât într-o vilă părăsită și lovit până la pierderea cunoștinței. Finio își reveni doar seara, bandajat și cu dureri de cap. Dar acasă. N-a aflat de îndată cine l-a salvat, însă, găsind lângă patul său un lanț greu de aur – pe care-l văzuse la gâtul unuia dintre agresori – putu trage concluzia că banda de tâlhari fusese înfrântă. De cine? Asta o află abia când împlinise douăzeci de ani, când i s-a făcut cunoscut cine este el cu adevărat și ce responsabilități îl așteaptă. Până atunci, lanțul de aur n-a avut decât scopul de a-i dovedi că n-a trecut printr-un coșmar, ci că trăise aievea aventura.

Experiența a avut darul de a-l tulbura profund: dacă nu l-ar fi salvat cineva, bandiții aceia ar fi putut să-l omoare. Și, omorându-l pe el, ar fi distrus o infinitate de universuri. Responsabilitatea-! pentru propria viață devenise enormă. Pentru o vreme, cel puțin, din copilul capricios, violent, gata să lovească și să se lovească apăruse un adolescent fricos și ipohondru. El își recunoștea temerile, chiar dacă, adăuga în șoaptă, nu pentru el era îngrijorat, ci pentru „anumite animale mai mici”. Pe urmă, trecu și perioada aceea și personalitatea-i năvalnică învinse din nou. O personalitate ce nu-i îngăduia nici prudența, darămite frica. Și în afara cimitirului plecă din nou, însă de fiecare dată însoțit de un grup numeros de prieteni, o escortă suficientă spre a se simți în siguranță.

De aici o nouă enigmă: de fapt, el, un Animal Mare, a fost atacat de alte câteva Animale Mari. Dat fiind că evenimentul s-a terminat cu bine pentru el, găsind și dovada materială a amintirii agresorilor, era de bănuit că aceia n-au sfârșit la fel de mulțumitor; rezulta că, în confruntare, cineva a pierit; de foarte multe ori dispar Animale Mari în confruntări ce au loc permanent în diferite puncte ale Pământului, ale atomului; permanent dispar mulțimi nedefinite de animale mici; așadar, fiecare Animal Mare este obligat să lupte pentru a-și proteja universurile conținute, față de care este răspunzător; este sarcina fiecăruia dintre noi și testul pe care trebuie să-l dăm în această ipostază, mai ales că, să nu uităm, celălalt (sau ceilalți) nu reprezintă decât rezultatele însuflețite ale simțurilor noastre. Finio își luă sarcina în serios: nimănui nu-i era recomandat să-i mai stea în cale.

La mijlocul secolului al VlII-lea d. Chr., Roma se afla la răscruce de vânturi și nimeni nu ar fi putut să spună dacă vechea cetate a lui Remus și Romulus va supraviețui furtunii sau dacă, dimpotrivă, va dispărea, asemenea atâtor capitale apuse. Oamenii, la fel ca Finio, având încă altă memorie, își aminteau de civilizații pe care nu le mai puteau „citi”. Nimeni nu știa încotro se îndreaptă lumea și, în lipsa unei proiecții clare a viitorului, bărbații și femeile contemporane lui Infandus, Pamati și Finio nu-și puteau imagina drept continuare decât Apocalipsa amânată de atâtea ori. Bizanțul, suficient sieși, avea să mai supraviețuiască. Și avea să mai supraviețuiască tocmai pentru că a devenit suficient sieși. însă Roma, părăsită de împărații latini, înconjurată la sud și chiar și la vest de arabi, atacată – ca și în vechime – de alte și alte popoare, Roma nu mai avea decât o singură armă defensivă: să-și creștineze agresorii.

Printre aceștia au apărut niște mercenari călări, legați de șefii lor printr-un jurământ solemn de vasalitate. Nici ei nu se mai puteau desprinde de stăpâni, dar nici aceștia nu-i puteau abandona fără a deveni sperjuri. Prin 760 și-au găsit odihna veșnică în cimitirul Levantinului primii cavaleri veniți să lupte pentru interesele seniorilor lor și doborâți în preajma Romei de boli sau de răni. Infandus a înțeles că, oricât de bine organizată și oricât de secretă, confreria nu va mai putea să-și conserve succesele fără a-și apropia cât mai mulți dintre acești mercenari înstăriți. Doar că ei, cavalerii, prestaseră deja un jurământ, iar cel față de Mâna Albă nu trebuia să-l contrazică. Ceea ce nu era foarte simplu. Obișnuită să obțină ceea ce dorea prin teroare, confreria își înteți activitatea, căutând, în același timp, să trateze și cu mai-marii lumii. Dacă suveranii mărunți erau obișnuiți de generații să plătească taxe Mâinii Albe, cu acei ce credeau că se pot opune bandei de bagauzi, confreria se afla într-un permanent război. Unii regi au murit fără a ști vreodată cine i-a otrăvit, alții au pierit de sabie. Mâna Albă și-a revendicat câteodată crimele, altă dată nu. însă înfrângerile n-au putut fi dovedite, neexistând niciodată’ o mărturie sigură că un anumit prins ar fi făcut parte din temuta societate secretă.

La vârsta de douăzeci de ani, când i s-a spus cine este, Finio a primit însărcinarea de a înrola cât mai mulți cavaleri. Unii au fost deja aduși în confrerie prin faptul că nu au avut curajul să se opună ofertei: mai ales că au fost obligați, în prealabil, să săvârșească o serie de fapte incriminante pentru care ar fi putut fi oricând șantajați. Instituția cavalerilor feudali abia se năștea, iar cultul onoarei încă nu atinsese cotele cultivate de producțiile menestrelilor. Infandus încercă să realizeze un corp de elită călare, aripa la lumină a Mâinii Albe: văzându-ți dușmanul, îl poți recunoaște imediat și scapi de bănuielile legate de cel de lângă tine. Degeaba le explică Infandus demnitarilor săi că nici unul dintre cavaleri nu va putea pătrunde vreodată în sfera gradelor înalte, ideea displăcu atât de mult, încât va contribui și ea la tragicele evenimente din iama lui 768.

Ca și Levantinul, Infandus a condus confreria cu o mână forte. Pe fiul său a încercat să-l pregătească să-i ia locul, folosindu-l drept emisar la marile cancelarii ale timpului. Cum relațiile sale cu Pamati au fost întotdeauna proaste, Al Patruzeci și optulea era încredințat că nu riscă prea mult: succesiunea era asigurată prin Finio, iar cel ce trata – chiar indirect – cu mai-marii lumii trebuia să se bucure de o poziție aptă de a-i îngădui să reprezinte. Doar că Pamati nu respecta nici un mandat și nu dispunea de pic de tact diplomatic, astfel încât, chiar dacă n-a avut de pătimit personal, întorcându-se întotdeauna nevătămat din solii, nu a reușit să finalizeze niciodată vreo misiune, atunci când n-a stricat de tot relațiile dintre părți.¹

Dar nici nepotul nu se achită mai bine de misiunea ce i s-a încredințat imediat după ce a fost inițiat. Primul lucru ce i s-a cerut a fost să-și îndeplinească obligatoria călătorie de inițiere. Pe care el a realizat-o… în câteva ore. Explicația dată² n-a fost acceptată, însă lucrurile au rămas așa. (Precedentul a fost utilizat, în continuare, pe scară largă. Dacă s-a permis și până atunci ca întreaga „călătorie” să se desfășoare într-un spațiu limitat, în imediata apropiere a locului „de unde s-a plecat”, punându-se accentul pe „itinerarul spiritual” parcurs, itinerar lipsit de corespondențe geografice, începând cu Al Cincizecilea, și timpul a fost restrâns tot mai mult la o durată pur simbolică.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.