Maneaua iubirii împușcate în fund

Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, doi dintre marii noștri poeți cărora istoria culturii le-a păstrat numele la loc de mare cinste. Loc pe deplin meritat datorită versurilor superbe aduse, parcă, pe aripile unor fluturi coborâți printre noi din lumea sublimă a visului poetic. Pentru mulți dintre cei pasionați de literatură, poeții sunt un soi de îngeri dăruiți cu harul de a crea o lume mult mai frumoasă decât lumea noastră cea adevărată. Așa și este. Și e bine să fie așa. Căci, odată coborâți cu picioarele pe pământ, în lumea noastră materială, poeții, la fel ca orice alți artiști, sunt și ei doar niște oameni, cu o viață mai mult sau mai puțin banală. Iar în cazul celor doi poeți, viața lor, mai ales cea erotică, a fost pigmentată cu o serie de episoade tragicomice pe care, dacă ar fi auzit vreodată de ele, alde Guță, Salam ori Adi de la Vâlcea le-ar fi preschimbat, pe loc, într-o manea care s-ar fi bucurat de succes prin cârciumile de mahala. Și, cu siguranță că ar fi numit-o ,,Maneaua iubirii împușcate în c..r”.

Un cuplu poetic ciudat

Încă din copilăria lor, atât  Șt. O. Iosif cât și Dimitrie Anghel au spart  tiparele obișnuite ale vremii. Născut în Moldova, pe 16 iulie 1872, Dimitrie Anghel era urmașul unei familii greco-armânești care, la un moment dat, a reușit să pătrundă în lumea bună din Iașiul de la sfârșitul sec. XIX. Dar, la un moment dat, afacerile părinților săi au intrat în declin, iar familia Anghel a început să scapete. Cu toate acestea, chiar și după moartea ambilor părinți, el împreună cu ceilalți trei frați, crescuți de rudele apropiate, au beneficiat de condiții de viață îndeajuns de bune încât să-și poată desăvârși educația. Probabil că asta nu a fost însă de ajuns: Dimitrie, pe care apropiații îl alintau Mitif, a crescut marcat de lipsa afecțiunii materne și veșnic nemulțumit de autoritarismul afișat de tatăl lui. Elemente de psihologie primară care l-au preschimbat într-un rebel care, în toată viața lui, a încălcat cele mai multe dintre tiparele unei banale existențe mic-burgheze. Cel de al doilea membru al acestei complicate „ecuații” literare a fost Șt. O. Iosif , și el un poet atins de aripa geniului. S-a născut la Brașov, pe 23 octombrie 1875, în familia profesorului Ștefan Iosif. Printr-o decizie cel puțin ciudată a părinților săi, Octavian și-a petrecut primii ani de învățământ la școala de fete din oraș. Motivată de faptul că aceea era școala cea mai apropiată de casă, această decizie își va pune o amprentă, probabil deosebit de adâncă, asupra sufletului lui Șt. O. Iosif. Marcată de o gingășie aproape feminină, poezia lui pare a-și trage seva secretă exact din vremea petrecută nu printre colegi zburdalnici și puși pe șotii masculine, ci printre eleve-fetițe înclinate mai tot timpul la visare.

Ai noștri tineri la Paris învață…

Cei doi tineri poeți și-au început carierele literare separat, fiecare cu realizările lui artistice, care le aduseseră o oarecare notorietate. Marcat de pecetea genialului Eminescu, Dimitrie Anghel a debutat, încă din 1890, cu versuri publicate în „Contemporanul”. Apoi, a plecat în străinătate. Mai întâi în Italia, apoi în Franța după care a vizitat Spania, Elveția și, din nou, Italia. Tot timpul și peste tot a fost în contact cu boema artistică occidentală, dar și cu cea de acasă. La rândul său, Șt. O. Iosif  a avut, și el, parte de un debut literar fulminant. Primele poezii le-a publicat în 1892 în „Revista Școalelor”, din Craiova. După care a fost redactor la „Semănătorul”. Apoi a colaborat la „Adevărul” și ,,Adevărul ilustrat”, „Convorbiri literare” și „Cumpăna“ (al cărui fondator a fost, alături de M. Sadoveanu) , „Curierul literar”, „Epoca”, „Epoca literară”, plus „Familia” și multe alte reviste literare de succes ale vremii. Marea cotitură a vieții lui s-a petrecut în 1901 când, aflat la Paris, l-a cunoscut pe Dimitrie Anghel. Aparent, cei doi erau niște firi total diferite. Anghel, un soi aparte de aventurier, un extrovertit dominator, bun de gură, care avea tot timpul „vorbele cu el” și le folosea din plin, adeseori într-un mod vecin cu agresivitatea. În schimb, Șt. O. Iosif era un boem incurabil, de o subtilitate și sensibilitate aproape feminine. Pe de altă parte, ei aveau și o serie de calități comune: ambii erau, fiecare în felul său, niște visători îndrăgostiți de poezie, dăruiți cu har și dornici de învățătură. Mult mai târziu, criticii literari aveau să spună despre ei că „se completau în chip fericit”: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif „reperul literar și temperamental de care avea nevoie”. Începând cu acea perioadă, cei doi au devenit prieteni aproape nedespărțiți. Scriau împreună, iar la un moment dat au și semnat cu același nume: A. Mirea. Erau atât de apropiați încât, pe seama lor a circulat zvonul, niciodată confirmat, că prietenia lor ar fi fost și una „pidosnică”. Oricum ar fi, cea care a reușit să spargă cercul acestei intimități literare a fost, bineînțeles, o femeie. Natalia Negru, pe numele său de fată, a fost cel de al treilea membru al unui straniu triunghi amoros, eroină a unei povești de dragoste care, dacă nu s-ar fi  încheiat atât de tragic, ar fi putut foarte bine să devină subiectul unei comedii de succes. Ori măcar al unei parodii șugubețe, precum cele fredonate cu har de Nicolae Mărgineanu.

Dragoste la prima vedere

Într-o perioadă a vieții sale, Șt. O. Iosif a fost custodele Bibliotecii „Fundației Carol I”. Acolo, într-una dintre cele mai nenorocite zile ale vieții lui, a cunoscut-o pe Natalia Negru, studentă frumoasă, fascinată atât de harul, cât și de celebritatea de care el se bucura deja. Cei doi s-au văzut, s-au îndrăgostit și, după doar un an, s-au și căsătorit. A fost căsătoria a doi visători, o fantasmă pornită, ea însăși, dintr-un vis fără nicio legătură cu viața reală. Peste mulți ani, Natalia a scris „Helianta”, o carte în care a povestit, cu subiectivismul specific unui demers autobiografic, toată această  „tărășenie” care i-a răscolit tinerețea. Acolo ea recunoaște că, la fel cum se întâmplă de multe ori în viață, s-a îndrăgostit nu de Șt.O. Iosif, ci mai curând de fantasma unui visător. Un visător pe care ea l-ar fi dorit preschimbat, imediat după căsătorie, într-un soț pragmatic care să lase dracu`viața boemă cu tot cu visătoria ei păguboasă și să se apuce de o muncă serioasă, care să aducă  familiei stabilitatea pretinsă de orice cuconiță ajunsă la casa ei. Din păcate, el nu a vrut, sau nu a putut, să se metamorfozeze în bărbatul „de casă” pe care ea și-l dorea. Sau, poate că nu a fost vorba nici măcar de atât. Ci pur și simplu, de la un moment dat încolo, ea s-a cam săturat de lumea din vis în care el o chema să trăiască. O lume himerică ce dansa, precum o fata morgana, pe muchia unei prăpăstii de nebunie poetică. Povestind despre acest eșec sentimental, Natalia Negru avea să scrie în cartea ei: ”Pândisem un moment și-i mărturisisem lui Iosif că nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lăsa de dorit începând de la conduita lui față de mine până la aceea față de el însuși: se neglija complet de sănătate, de higienă, de toate. El era bolnav, săracul, dar eu nu știam… Eu îl iubeam ca o soră. Pare-se ca nici el n-ar fi voit mai mult“. Poate că așa o fi. Sau poate că nu. Aproape de ei se afla sclipitorul Dimitrie Anghel. Cel pe care, la început, tot ea l-a descris într-un mod absolut laudativ: „Anghel era volubil și picant. Acidulat ca o șampanie. Pe urmă nu mai știu cum s-au petrecut lucrurile. Fapt e că pe mine morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet, încet, ajunsesem să-i las lui sentimentalismul, iar lui Anghel, erotismul..“. Cuvinte frumoase, în spatele cărora se ascunde doar dorința de a-și justifica, elegant, un banal amantlâc în care ea constituia cea de a treia „latură” a unui „triunghi” erotico-literar. Triunghi pe care tot ea l-a spart până la urmă: a divorțat de Șt.O.Iosif, și, după un timp relativ scurt, s-a căsătorit cu „șampania“ Dimitrie Anghel. Femeie fără de noroc, nici prin cap nu i-a trecut că a nimerit… din lac în puț. În scurt timp, viața i-a confirmat, în mod dramatic, ceea ce ea însăși bănuia: Șt. O. Iosif, primul ei soț, chiar era grav bolnav: pe 22 iunie 1913, a murit la Spitalul Colțea, răpus de atac cerebral. Avea doar 38 de ani.

Șampania preschimbată în „harap”

Nu a trecut mult timp până când Natalia și-a dat seama că a dat-o în bară și cu ,,șampania”. Bazată pe contrastul dintre personalitățile primului și a celui de al doilea soț, căsnicia ei cu Anghel s-a dovedit a fi la fel de păguboasă. Poftim de mai înțelege cum funcționează mintea unei muieri, fie ea frumoasă, poate chiar și deșteaptă. Mult mai târziu, Natalia avea să descrie cum „șampania“ s-a preschimbat, brusc, în ceva de-a dreptul hidos: „Nu-mi plăcea deloc capul lui de satir, cu bărbița spaniolă, cu fața de harap, cu ochii oblici și pătrunzători, de fachir. Avea o inteligență de rară cruzime. Mă tortura cu vorba. Zvârlea numai cuțite… Mai multe zile m-a ținut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâșietor despărțită de fetița mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simțeam pașii lui Anghel, căci venea din când în când acasă și asculta ca să știe ce fac, auzeam ușa încuindu-se după el, pașii pierzându-i-se în curte. Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador”. Na, poftim de mai înțelege mintea unei femei! Dar, de astă dată există și o „a doua opinie“. La rândul lui, „Satirul cu față de arap” s-a plâns  criticului literar Eugen Lovinescu, despre caracterul nevestei: „E rea, rea! Din primele zile a început prin a mă persecuta la prieteni, de care ținea să mă izoleze, de literatura mea făcută înainte, din care m-a obligat să scot părul blond și ochii albaștri, sub cuvânt că aș fi avut un mare amor pentru o damă blondă“.  Infernul acestei căsnicii din sublima lume a poeziei s-a încheiat brusc și grotesc, exact precum o manea de mahala. Într-o bună zi, aflați într-un conac din provincie, cei doi soți au reluat, și acolo, una dintre veșnicele lor certuri. Târziu, Natalia Negru avea să povestească: „Mi-a arătat că nu-l mai interesez, îmi povestea, ca să mă umilească, chiar și cele mai recente aventuri ale lui… I-am răspuns răspicat: «dacă mai continui cu povestea asta, eu plec imediat!» Mi-a răspuns: «Dacă faci un pas, te împușc!»”. Ei, de aici încolo, situația chiar că a luat-o razna și a scăpat complet de sub control. Sfidătoare, femeia s-a îndreptat către ușă. Marcat și el de isteria acelui moment tensionat, Anghel a scos, într-adevăr, un pistol și a tras în direcția nevestei, care s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Semnul fatalității! Convins că a ucis-o, Anghel a răsucit revolverul spre propriul piept și a tras pentru a doua oară. Probabil că o fi vrut să-și tragă în inimă, dar nu a reușit decât să-și ciuruiască grav un plămân. Alertați de cele două focuri de armă, ceilalți locatari ai conacului au venit rapid la fața locului și, în scurt timp, soții Anghel au ajuns la spital: el grav rănit în zona toracică, ea, împușcată în fund. Ulterior, criminaliștii au stabilit că Anghel nici măcar nu trăsese în ea. Încercând să o impresioneze, apăsase aiurea pe trăgaci. Dar, spre ghinionul lor, glonțul lovise rama unui geam și de acolo ricoșase în fesa distinsei doamne. Rănită superficial, ea s-a însănătoșit rapid. În schimb, soțul său, Dimitrie, fosta  „șampanie“ preschimbată în „satir cu față de harap“ a murit după două săptămâni de agonie chinuitoare. Astfel se face că, într-un an și jumătate, Natalia Negru i-a băgat în pământ pe doi dintre marii noștri poeți. Doi bărbați deosebiți care făcuseră marea prostie de a se însura cu ea. Se spune că la înmormântarea lui Anghel, o doamnă din cortegiul funerar i-ar fi strigat Nataliei: „Mizerabilo, care omori pe toți oamenii mari ai țării!“. Poate că aceste vorbe sunt, totuși, doar o legendă. Dar, oricum ar fi, viața Nataliei Negru pare să confirme glumița care spune că „nevasta este un animal domestic care trăiește pe lângă casa omului și se hrănește cu zilele bărbatului“. După ce și-a trimis ambii soți în mormânt, distinsa doamnă a trăit, nu se știe cât de fericită, până la adânci bătrâneți: a murit în 1962, la peste 80 de  ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.