Marc Levy: Cultura nu este doar o problemă a României

Este cel mai bine vândut autor francez contemporan, cărţile sale fiind traduse în 47 de limbi şi publicate în peste douăzeci de milioane de exemplare. „Şi dacă e adevăratˮ, „Unde eştiˮ, „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spusˮ, „Copiii libertăţiiˮ şi „Hoţul de umbreˮ sunt doar câteva dintre cele 18 titluri pe care le-a publicat. Dacă despre volumele sale vorbeşte uneori, despre ceea ce este dincolo de scris alege să povestească rar. Marc Levy, în pragul aniversării celor 53 de ani, în exclusivitate pentru cotidianul.ro.

Eveline Păuna: De cele mai multe ori, se pare că viitorul are o aripă în trecut. Cum era acasă, în vremea copilăriei tale, în perioada întrebărilor despre viaţă şi a răspunsurilor încă nedescoperite?

Marc Levy: Port în suflet amintiri cu adevărat frumoase, care-mi sunt limpezi în minte şi astăzi. Am crescut o bună bucată de vreme în sudul Franţei. A fost o perioadă în care eram fericit. Locuiam lângă mare şi cred că pofta mea pentru libertate şi călătorii se datorează faptului că am avut marea în faţa ochilor în fiecare dimineaţă, iar seara adormeam privind valurile. Părinţii mei erau atât de îndrăgostiţi unul de celălalt încât, uneori, eu şi sora mea ne întrebam dacă-şi mai amintesc de noi. Glumesc, desigur – să fiu crescut de părinţii care s-au iubit atât de mult a fost un privilegiu care mi-a dat putere. În egală măsură, acest lucru mi-a creat aşteptări măreţe de la viaţa mea de adult. şi n-a fost întotdeauna uşor…

Ai început să scrii la 17 ani, iar la 18 ai decis să te opreşti, după ce ai aruncat manuscrisul. Despre ce ai scris în acele pagini? Regreţi că le-ai aruncat? Crezi că ai fi fost într-un alt punct al carierei dacă n-ai fi făcut acel gest şi, în loc să renunţi, ai fi ales să continui?

Cartea era despre călătoria unui tânăr prin America. Sunt bucuros că am aruncat manuscrisul, nu era bun deloc. Aş fi fost mai bun în carieră dacă nu aş fi făcut-o?!… Probabil că nu. De-a lungul anilor descoperi emoţii noi, experimentezi multe situaţii, întâlneşti oameni din culturi diferite, vezi orizonturi diferite, descoperi perspective şi înveţi să plasezi lucrurile în context şi, dacă îţi place să observi şi să asculţi, viaţa te va învăţa multe. Să scrii la 40 de ani, cum am făcut eu, este, cumva, mai simplu de făcut decât la 20 de ani. Am avut mai mult material pe care să-l pun în vieţile personajelor mele, să le fac mai… cărnoase şi să le dăruiesc suflet.

Am învăţat lecţia umilinţei, pe care mi-o amintesc în fiecare zi

La 18 ani ai început să lucrezi pentru Crucea Roşie, în echipa de descarcerări. Atunci ai înţeles ce înseamnă moartea? Cum ai reuşit să treci peste perioada în care vedeai, în fiecare zi, oameni murind lângă tine şi care a fost cea mai importantă lecţie pe care ai înţeles-o atunci?

Da, atunci am înţeles ce înseamnă moartea. În fiecare zi primeam lecţia umilinţei, o lecţie pe care continui să mi-o amintesc aproape în fiecare zi. O lecţie care te învaţă, chiar şi în zilele posomorâte – când ţi se pare că viaţa nu mai valorează cine-ştie-cât, că nimic nu e mai de preţ decât viaţa însăşi. Am întâlnit foarte mulţi oameni curajoşi, am învăţat de la ei despre demnitate, generozitate, umilinţă şi curaj. O să fiu recunoscător Crucii Roşii toată viaţa pentru tot ce mi-a oferit. Încă îmi amintesc parcă fiecare moment din acea perioadă, fiecare chip, fiecare om pe care l-am îngrijit. Îmi amintesc de cei care au murit la fel de intens cum îmi amintesc de aceia care au supravieţuit.

Trei ani mai târziu deveneai omul din conducerea acelui departament. Te-a inspirat acest lucru în cariera de scriitor?

Nu. Crede-mă, în perioada aceea 24 de ore nu erau suficiente pentru a ne descura cu vâltoarea evenimentelor cărora trebuia să le facem faţă şi nu era timp de-ajuns nici pentru a ne însuşi pe deplin învăţămintele. Singurul lucru care părea aproape de inspiraţie, în vreme aceea, era încercarea de a prinde câteva ore de somn.

De ce ar vrea un tânăr de 18 ani să fie voluntar la Crucea Roşie? Te întreb din perspectiva vremurilor pe care le trăim astăzi, în care ne închinăm cu toţii banului…

Pentru că la 18 ani te întrebi cine eşti, care este locul tău în lumea asta mare. Iar un asemenea răspuns nu-i lesne de aflat. Şi atunci începi să îi ajuţi pe alţii, să îi îngrijeşti mai bine decât pe tine însuţi, astfel simţi că faci ceva care contează, că meriţi omenia de care ar trebui să fim responsabili cu toţii.

Voiam să fiu parte din viitor, să fac posibil imposibilul

În 1983 ai fondat prima companie, Logitec France. Ai reuşit să o ridici cu un credit bancar. De ce sumă era vorba?

Nu foarte mult, 10.000 de dolari. Dar era o sumă mult prea mare pentru un tânăr…

În 1990 deţineai deja mai multe companii. Care îţi era strategia de dezvoltare atunci?

Nu eram un om de afaceri. Eram un antreprenor. Motivaţia mea nu era să fac bani, îmi plăcea să creez locuri de muncă, să-i ajut pe alţii să inventeze noi tehnologii. Voiam să fiu parte din viitor, să fac posibil imposibilul.

În loc să dezvolţi grupul companiilor, te-ai confruntat cu un eşec. Ai pierdut totul, chiar şi prima soţie, de care te-ai despărţit din cauza vremurilor tulburi. Ai luat-o de la capăt, cu o nouă afacere, care combina informatica şi arhitectura. Aveai să devii din nou celebru. Şi bogat?

Nu a fost un eşec. Nu am fost bun în piaţa de capital şi am pierdut compania în faţa „îngerilorˮ care „vegheazăˮ asupra afacerilor, oameni mai versaţi decât mine. A trebuit să o iau de la început fiind un simplu angajat care lucra în construcţia site-urilor. Nu aveam bani, dar aveam un copil de hrănit. După doi ani în situaţia asta, împreună cu doi prieteni am creat o firmă de arhitectură, care a avut succes. Am avut mult de muncă, erau multe situaţii în care simţeai că-ţi pierzi minţile, dar era şi distracţie.

Sunt oameni care nu pot construi într-o viaţă ce ai reuşit tu să faci când aveai 20 de ani. Sau 30. Unde ai găsit resortul pentru a te inventa în atâtea moduri şi întotdeauna mai bine?

Nu m-am uitat niciodată la mine, ci la ceea ce aveam în jur. Nu am fost speriat, sau, oricum, uneori nu îndeajuns de speriat. Mi-a plăcut să lucrez, iar şi iar, construind locuri de muncă, lucruri, idei.

După toată această aventură antreprenorială ai ajuns la scris. Şi n-ai mai renunţat. Ce te-a făcut să fii sigur că acesta este Drumul?

Căutarea libertăţii absolute, bănuiesc.

E drum lung de la a fi om de afaceri la a fi scriitor. Nu ţi-a fost teamă că o să ajungi sărac?

Nu, am iubit dintotdeauna libertatea mult prea mult pentru a fi prizonierul dorinţei de a avea bani. Iar sărac mai fusesem odată. Ştiam că avuţia nu e pentru mine. Nu-ţi iei în mormânt nici maşina, nici ceasul de lux.

Dar ceea ce ai realizat, libertatea pe care o ai, gesturile pe care le-ai făcut pentru ceilalţi, ceea ce ai ridicat acolo unde nu era nimic… sunt lucruri care îţi transformă viaţa într-o călătorie minunată, chiar şi în anii cu ploaie şi nori apăsători.

În universul cultural din România s-a creat o adevărată problemă socială din cauză că se tot bate monedă pe faptul că scriitorii nu sunt remuneraţi la valoarea corectă a scriiturii lor. Mulţi spun că nu pot face din scris o profesie din care să se susţină financiar, ci doar o pasiune. Tu ai succes şi eşti scriitor cu normă întreagă. Este aceasta doar o problemă a României, din cauza realităţii şi a perspectivelor politice şi economice?

Cultura nu este preţuită de societate, iar aceasta nu este doar problema României. Foarte puţini scriitori din lume se pot susţine din scriitură. Cei mai mulţi trebuie să îşi găsească un alt job pentru a se întreţine. Iar slujbele acestea necesare, de cele mai multe ori, nu implică talentul de scriitor. Din acest punct de vedere, ştiu cât de norocos sunt şi muncesc mult pentru a merita măcar o mică parte din şansa pe care o am.

Eşti cel mai bine vândut autor francez contemporan, în întreaga lume. Te sperie succesul?

Nu, mă face fericit şi responsabil. Mă face să trag mai mult de mine, pentru a mă reinventa cu fiecare carte, pentru a-mi îmbunătăţi sciitura, an de an şi mă face să nu mă privesc decât prin prisma a ceea ce scriu. Să risc şi să încerc să merit încrederea pe care mi-o dau cititorii, cărora le sunt extrem de recunoscător. Ştiu că lor le datorez totul. Sunt ca oricare artizan care-şi trăieşte munca cu pasiune.

Copiii mei sunt singurele lucruri din viaţă de care sunt cu adevărat mândru

Ai spus cândva că viaţa este mai mult despre iubire pentru că, fără ea, nimic nu ar fi putut să fie creat. Te-ai căsătorit prima dată când aveai 26 de ani. Nu este o decizie întâlnită la mulţi bărbaţi. Cum îţi aminteşti de tine, la acea vreme?

Ca fiind la prima iubire. O poveste de dragoste din care s-a născut primul meu fiu. Copiii mei sunt singurele lucruri din viaţă de care sunt cu adevărat mândru.

Cea de a doua soţie este jurnalist. Cum e să îţi împarţi viaţa cu cineva care lucrează tot în slujba cuvântului?

E minunat. Soţia mea este reporter, dar şi dacă ar fi fost muzician, sau asistentă medicală, sau bucătăreasă sau… orice ar fi făcut-o fericită, eu aş fi spus acum că-i minunat.

Un bărbat poate iubi sfâşietor de mai multe ori într-o viaţă?

Şi o femeie poate. Până la urmă, dragostea adevărată are nevoie doar de sinceritate. Dar chiar şi dragostea poate dispărea deci, sincer ar fi să recunoaştem când ni se întâmplă, chiar dacă doare.

Cel de-al doilea băiat al tău are acum 4 ani. Cum sunt cei doi copii?

Fericiţi, generoşi şi cu simţul umorului.

Ce-i dragostea pentru tine?

Totul. Ştii… unii oameni cred că dragostea e pentru naivi. Eu cred că este cel mai curajos câştig pe care-l iei de la viaţă.

Călătoreşti mult. Unde e „acasăˮ pentru tine?

Acolo unde e familia mea, acolo unde-mi scriu cărţile.

Ce contează, pentru tine, în viaţă?

Familia, prietenii, scrisul, călătoriile pentru a descoperi lumea şi diferitele culturi, pentru a întâlni oameni şi pentru a-i înţelege.

Care a fost cel mai frumos lucru spus despre scriitura ta?

„Mă faci să râd şi să plâng, mă faci să redescopăr plăcerea lecturiiˮ.

Spui uneori că „iubirea e mai importantă decât un Goncourt. Mai crezi asta?

Da!!!

Multe dintre romanele tale au fost adaptate pentru cinema şi televiziune. Te-ai gândit să scrii pentru film, tv sau teatru?

Nu, acestea presupun un stil diferit, iar scriind un scenariu nu ai libertatea pe care ţi-o dă scrierea unui roman.

Ştiu că preferi să scrii din toamnă până în primăvară, mai mult noaptea. Acum ceva timp obişnuiai să spui că, pentru tine, scrisul e o şansă. Te temi vreodată că n-ai să mai poţi să scrii? Ai lua-o din nou de la capăt, făcând altceva, aşa cum ţi s-a mai întâmplat înainte?

Mă tem. Pianiştii se tem să nu-şi rupă degetele. Scrisul a devenit parte din viaţa mea. Dar da, dacă într-o zi n-o să mai am ce scrie, nu voi sta tolănit pe un scaun, privind cerul. Sau, poate, doar câteva zile, cu un vin bun şi-o carte pe măsură şi apoi…

Dacă ar izbucni un incendiu într-o bibliotecă ce cuprinde toate cărţile pe care le-ai scris, cărţi ce n-ar mai fi în altă parte, ce volum ai salva şi de ce?

Aş salva o carte de Hemingway, o carte de Hugo, una de Tolstoi şi una de Gary… multe cărţi ale multor scriitori, chiar dacă ar fi să le apăr înfruntând focul cu propriile-mi volume.

Împlineşti 53 de ani, în octombrie. Ţi-e frică de timp?

Nu, îmi place ideea de a ajunge foarte bătrân şi a muri într-o zi. Sper doar să nu fiu acolo când se va întâmpla.

Dacă ai putea spune „Clipă, eşti atât de frumoasă, opreşte-te!ˮ, pentru cine ai opri timpul în loc?

Îl ştii pe tipul care are-n grijă Timpul? Poţi să mi-l prezinţi? Spune-i din partea mea să stea mai încet!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.