Multitudinea evenimentelor din România, dar şi o experienţă personală legată de abuzurile unei „părţi” a justiţiei m-au convins să plec definitiv din ţară, împreună cu familia. Mă aflam într-o fază de… pre-împachetare. Ştirea care a anunţat candidatura lui Marian Munteanu m-a determinat să amân plecarea, măcar… „un bob zăbavă”.
Marian Munteanu poate fi nodul care leagă cele două lumi: lumea dintâi, în care aveam entuziasm, aveam responsabilitate civică, uneori se mergea până la sacrificiul suprem, cu lumea de acum.
În lumea dintâi, părea că ne eliberasem de sub puterea blestemului mioritic. Era suficient doar un semn să ieşim din stradă, mulţi, foarte mulţi. Atunci nu ne speriau nici numărul mare al securiştilor mineri şi nici acţiunile de intimidare ale minerilor securişti. Dimpotrivă, ajunsesem în unele momente să ducem o luptă… corp la corp. Îmi amintesc acţiunile pe care micul nostru guru le întreprindea la Craiova. În cele din urmă, după lungi peripeţii, am reuşit să-l prindem în flagrant pe şeful SRI. S-a iscat un scandal internaţional. Între noi atunci circula o glumă: „Dacă ar şti ăştia cât suntem de mulţi, ne-ar lua cu o singură maşină şi tot ar mai rămâne un loc gol”.
Toate acestea au fost cu putinţă pentru că existau simbolurile naţionale şi erau încă vii. Foştii deţinuţi politici emanau o forţă în preajma căreia nu cunoşteam sentimentul de spaimă. Au început să moară şi, odată cu moartea lor, am pierdut tot. Aşa s-a ajuns să ne cucerească până când şi… minţile. Dar toate acestea au fost cu putinţă nu pentru că noi ne-am fi schimbat, ci pentru că nu am mai avut repere morale.
Poate tocmai pentru că nu au fost ceea ce ar fi putut fi, Liiceanu, Pleşu şi alţii se fac vinovaţi de dezrădăcinarea neamului românesc. În lumea de acum, ne mişcăm, vorba lui Petre Ţuţea, „asimptomatic”, suntem inerţi, incapabili. Organul responsabil cu atitudinea este atrofiat. Suntem înspăimântaţi, parcă mai mult chiar decât eram în regimul comunist. Acum… transhumanţa politicii a schimbat paradigma. „Ungureanu” şi „Vâlceanu” nu trebuie să mai comploteze, pur şi simplu vin şi, cu aroganţă, ne smulg din mâini ce ne aparţine. Ne-au luat economia, resursele, pământul, mai nou ne smulg şi copiii de la sânul mamelor şi noi nu avem nici măcar curajul să-i privim în ochi pe toţi aceştia care ne scuipă. Stăm în genunchi, epuizaţi şi copleşiţi de spaimă.
Nu candidatura în sine şi nici câştigarea fotoliului de primar al Capitalei de către Marian Munteanu mă fac să sper, ci simbolul pe care acesta îl reprezintă. El poate fi, trebuie să fie, cel ce ne ridică din genunchi, pe fiecare în parte, cel ce ne şterge scuipatul din obraz, cel ce ne înlocuieşte frica cu demnitatea, cel ce ne ajută să înţelegem că totuşi nu suntem… apatrizi, aparţinem unui neam, alături de Ţuţea, Noica, Eliade, nu putem, nu avem cum fiziologic, să stăm în genunchi. Fără ei, însă, am devenit orfani, deci, vulnerabili.
Iată de ce avem nevoie de simboluri! Căci Eminescu spunea: nu vă jucaţi cu simboale! Visez, exaltez chiar, gândindu-mă cum ar arăta campania lui Marian Munteanu cu un Bucureşti plin de bannere cu citate din Petre Ţuţea.
Acum, Marian Munteanu este… doar flacăra firavă a unei lumânări spre care suflă guri demonice, amorsate de ură, pasiune şi obligaţii. Suntem condamnaţi să ne târâm în jurul ei şi să facem din mâinile noastre cercuri concentrice pentru a nu putea fi stinsă. Când va căpăta suficientă forţă, la lumina ei ne vom putea ridica şi noi.
Sigur, poate Marian Munteanu nu va fi ceea ce eu visez, însă altul nu avem. Prin urmare, suntem condamnaţi să învieţuim această speranţă. Poate ultima legătură organică a multora dintre noi cu această ţară. Din `96 nu am mai votat. Acum, după atâta timp, simt nevoia să-mi exercit acest drept. Ce miracol?! Am, în sfârşit, o motivaţie. O să-mi schimb domiciliul doar pentru a putea trăi plăcerea acestui moment.
Marian Munteanu împlineşte şi condiţiile „străzii”, căci de acolo vine. Ba chiar el a inventat-o. Pe de altă parte, sintagma „nu mai vrem oameni politici”, uşor corectată, ar suna: „nu-i mai vrem pe ACEŞTI oameni politici”, ceea ce-mi pare a fi o dorinţă naturală a societăţii. Dar, şi la aceasta, Marian Munteanu se încadrează. El este cel care, într-un fel, a crescut şi pe lângă ultimul mare om politic al României, Corneliu Coposu.
P.S.:
Un semn că Marian Munteanu poate fi simbolul în jurul căruia noi să reînviem este şi faptul că Rareş Bogdan şi Mihai Gâdea au o atitudine comună în raport cu acest subiect. Aş putea spune, dacă nu mi-ar fi teamă că exagerez, că este o minune. Mă limitez să spun doar că cei doi se bucură, pentru acest gest, de admiraţia mea.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.