„Sunt o persoană liberă, într-o lume liberă!”
Începând din 2 noiembrie, contratenorul de origine croată îl reînvie pe „Artaserse” al lui Leonardo Vinci, în versiune scenică, semnată de Silviu Purcărete. În rolul titular, Philippe Jaroussky. O operă pe care Cencic a înregistrat-o înainte la „Virgin Classics” şi care va fi lansată luna aceasta. Cencic l-a cunoscut pe Purcărete cu prilejul unei montări a acestuia cu „Castor şi Pollux” la Bonn şi declară că este încântat de felul în care regizorul amestecă elemente baroce şi moderne, de gustul şi de imaginaţia lui.
Opera a fost creată la Roma în 1730, într-o perioadă de mari răsturnări în lumea artei lirice, prin naşterea „operei seria”.
Înainte, operele apelau la o combinaţie de elemente bufe şi serioase, comedia se întâlnea cu tragedia ca în piesele lui Shakespeare, ca în „Ercole sul Termodonte” de Vivaldi, compusă în 1723.
Sosirea poetului Pietro Metastasio marchează sfârşitul acestor duble poveşti desfăşurate în paralel. Textele devin unitare, iar opera îşi adjudecă o atmosferă în întregime dramatică. Din acest punct de vedere, libretul operei „Artaserse” este deosebit de reuşit din punct de vedere teatral. După „Artaserse”, mulţi compozitori au optat pentru această manieră de a compune, cum ar fi Hasse, Gluck, Graun, Galuppi, Johann Christian Bach…
Întrebat de criticul muzica Michel Paroutry în ce constă singularitatea lui Leonardo Vinci, Cencic a explicat: „Muzica lui nu este foarte complicată; ea caută, înainte de toate, să creeze o expresie emoţionantă. Dar este un compozitor care are importanţa lui pentru că şi-a influenţat considerabil contemporanii. Vivaldi şi rivalul său, Nicola Porpora, i-au văzut şi i-au apreciat operele, iar Haendel a folosit unele arii ale lui, la Londra.
Ideea de a reînvia această operă i-a aparţinut lui Cencic, care i-a propus proiectul lui Jaroussky şi mai multor teatre. „Am fost intrigat de istoria operei romane, subiect asupra căruia s-au făcut puţine cercetări. Este prima oară că o producţie lirică va fi cântată de cinci contratenori şi un tenor.”
La pupitrul orchestrei „Concerto” din Köln se va afla dirijorul Diego Fasolis.
Contratenorul va cânta rolul Mandane, sora lui Artaserse. „Nu este un rol foarte important, dar are câteva arii magnifice.”
Ruxandra Donose şi Max Emanuel Cencic în Farnace
Împreună cu Valer Barna-Sabadus, Franco Fagioli, Yuriy Mynenko şi tenorul Juan Sancho, el a format o echipă de contratenori care, din punct de vedere vocal şi fizic, se simt foarte bine în personajele pe care le interpretează. „Nefiind foarte înalt, cred că voi fi credibil în travesti feminin”, mărturiseşte Cencic, care a cântat deja în „Il Sant’Alessio”, de Stefano Landi, rolul Sposa, soţia sfântului. E drept, era vorba despre o dramă sacră în care interpreţii încercau să recreeze estetica specifică secolului al XVII-lea. În „Artaserse” este însă vorba despre teatru liric, iar travestiul vizează un rol foarte serios, şi nu unul comic. „Tradiţia travestiului s-a pierdut, dar ea are rădăcini foarte vechi. Exista şi în teatrul vorbit, dacă ne gândim numai la epoca lui Shakespeare, şi s-a păstrat în Japonia. La Roma, din cauză că femeile nu aveau voie să cânte pe scenă, travestiul a fost răspândit şi a provocat succesul vestiţilor castrati”, explică contratenorul.
O distribuţie cu cinci contratenori nu este uşor de alcătuit, în primul rând pentru că numărul acestora este destul de mic. Apoi, culorile vocale sunt, prin natura lor, diferite şi ele trebuie să se acorde pe scenă.
În zilele noastre, interesul publicului pentru aceste voci pare să se datoreze timbrului lor foarte special, dar şi fascinaţiei exercitate de castrati, şi, în consecinţă, de repertoriul lor. Curiozitatea pentru o asemenea montare este determinată şi de dorinţa de ceva nou pe care o resimte publicul bun cunoscător al lui Mozart şi Puccini. De asemenea, există, de mai multe decenii, un sentiment puternic al tinerilor pentru muzica barocă, ducând la apariţia unor ansambluri ca „Les Arts Florissants”.
Cencic declară că, pe lângă faptul că îi place acest repertoriu, atunci când vrea să cânte şi altceva depinde de programările teatrelor. În asemenea situaţii, este solicitat mai ales pentru creaţii de Vivaldi şi Haendel, care au un succes garantat.
În rolul lui Heraut din Medea de Aribert Reimann
În 2006, Cencic a înregistrat pentru „Virgin Classics” un recital Rossini serio, care i-a adus o mare satisfacţie şi s-a bucurat de succes la critică şi la publicul meloman. Acest tip de compoziţii rossiniene sunt mult mai puţin cântate decât cele bufe. „Dacă cineva ar dori să monteze «Aureliano in Palmira», al cărui rol, Arsace, a fost scris pentru faimosul castrato Giambattista Velluti, evident nu voi spune nu, dar, în mod sigur, asta nu se va întâmpla în curând”, mărturisea Cencic.
În 2010, Cencic a participat la crearea mondială a spectacolului cu „Medeea”, de Aribert Reimann, la Opera din Viena, una dintre puţinele lui implicări în creaţia contemporană. Reimann a scris rolul Héraut special pentru el, dar artistul recunoaşte că a fost o excepţie în cariera lui.
La începutul carierei, Cencic a abordat des liedul, mai ales ceaţiile lui Poulenc, Ravel şi Schubert, pentru care are o pasiune deosebită. Acum, din păcate, programele de lieduri nu sunt foarte căutate. „La sfârşitul adolescenţei, când le interpetam, stârneam curiozitatea: oamenii se întrebau cum poate un tânăr de 16 ani să cânte aceste piese. Anul trecut, am făcut «Schwanengesang» de Schubert, un concert care a fost retransmis la televiziune; a fost o experienţă frumoasă, dar care, din nefericire, rămâne o excepţie.”
„Fiecare personaj mă aruncă într-o lume diferită”
În rolul Mandane din Artaserse
Cencic provine dintr-o familie de muzicieni din Croaţia. Tatăl lui era şef de orchestră, iar mama, cântăreaţă. Familia din partea mamei are o îndelungă tradiţie muzicală. Unii membri ai ei au făcut parte dintre apropiaţii lui Bela Bartok şi ai lui Zoltan Kodaly şi există chiar un muzeu de partituri al familiei. Pasiunea pentru muzică s-a dezvoltat în timpul petrecut lângă mama sa, care îl lua la repetiţii şi la concerte. A început să cânte din joacă, iar la 5 ani a apărut prima dată în public, într-o emisiune de televiziune. Apoi a participat la un turneu în Spania cu „Johannes Passion” de Bach, sub bagheta lui Jacques Grimbert. A făcut parte din „Wiener Sängerknaben”, timp de cinci ani, unde mărturiseşte că a învăţat foarte mult. „Era greu să nu fii acasă, lângă familie, dar a trebuit să mă obişnuiesc şi mi-a permis, mai târziu, să depăşesc o serie de crize pe care a trebuit să le traversez. La Viena învăţam dimineaţa şi făceam muzică după-amiaza. Călătoream adesea, cel puţin patru luni pe an le petreceam în turnee în străinătate. Am fost în Japonia, în Statele Unite, în Australia, în Noua Zeelandă….”
Disciplina din această şcoală nu l-a deranjat. De altfel, nu este adeptul unei educaţii prea liberale, chiar dacă acum aceasta este la modă. „Este necesar să-i învăţăm pe tineri să-şi dezvolte personalitatea în mod constructiv şi să le explicăm că viaţa nu este ideală: nu trebuie să privim tot timpul prin lentile roz. Este cu atât mai adevărat într-o profesie dificilă ca a noastră, în care trebuie să înveţi foarte repede, să-ţi domini stresul.”
Din 2001 este contratenor, cântând în registrul de mezzosoprană. În 2003 a apărut în rolul lui Nero, în „Încoronarea Poppeei”, apoi în 2006, în rolul Ottone din aceeaşi operă şi în „Liliacul” pe scena Operei de la Toulouse. În 2007, evoluează în „Sant’Alessio” de Landi, la Caen şi Paris, în 2009, în Calisto, la Bruxelles, şi în Tamerlan la München.
În Giulio Cesare
Întrebat dacă şi-a dorit vreodată să cânte cu vocea sa „normală”, Cencic a răspuns: „Ce înseamnă «normală»? O voce de operă este întotdeauna lucrată, nu este naturală; cea a unui cântăreţ pop este poate şi mai puţin! În ceea ce mă priveşte, nu mi-am dezvoltat niciodată registrele de tenor sau de bariton, n-am simţit nici dorinţa, nici nevoia de a o face”.
Unii şefi de orchestră nu angajează contratenori, preferându-le mezzosopranele sau altistele. Dar, după părea lui Cencic, nu sexul contează, ci calitatea. Dacă un rol masculin este interpretat bine de o femeie, este perfect. „În acelaşi rol un contratenor ar fi poate mai original, dar esenţial este rezultatul care depinde de frumuseţea timbrului, de carisma interpretului, de adevărul pe care reuşeşte să-l atingă în crearea personajului.”
Cântăreţul se simte mai legat de secolul al XVII-lea, mult mai permisiv în preceptele sale morale decât cel următor, influenţat de societatea victoriană a cărei rigoare se simte încă în zilele noastre, ceea ce, consideră el, a creat o societate ipocrită.
În rolul Rinaldo
Anul acesta, în luna martie, Cencic l-a încarnat pe Nerone în „Încoronarea Poppeei” de Monteverdi, la Opera din Lille. Un rol care cere nu numai voce, dar şi calităţi actoriceşti. Sentimentul dat de intrarea în rol este unul de eliberare de normele sociale sau morale. „Când joc, trebuie să găsesc suficientă energie pentru a recrea sentimente, pentru a depăşi frontierele, pentru a trece de cealaltă parte. Sunt obligat să mă gândesc cum aş acţiona dacă aş fi împăratul Romei. Fiecare personaj îl aruncă pe interpret într-o lume diferită. Astfel, Farnace al lui Vivaldi, pe care l-am interpretat la «Opera Rhinului», doreşte să se reinventeze, să lupte pentru un ideal. Nerone este altceva, el ar fi putut, cu mult timp înaintea lui Ludovic al XIV-lea, să spună: «Statul sunt eu». Dar Nerone era un dictator, un provocator, care nu ezita să omoare oameni atunci când cobora în stradă. Dar în viaţa mea cotidiană, din contră, sunt foarte calm şi discret. Sunt un om liber şi mă amuz să mă schimb după capriciile modei. Dar cea ce nu-mi place în mod deosebit este să provoc. Eu nu sunt Lady Gaga şi nu vreau să influenţez absolut nimic”.
„DECCA” va publica integrala „Alessandro” de Haendel în care acesta va interpreta rolul titular, întrucât Max Emanuel Cencic este considerat ca unul dintre celebrii interpreţi ai lui Haendel. Este o operă care nu a fost niciodată înregistrată după 1984. Ca parteneri îi are pe Karina Gauvin, Julia Lezhneva şi Javier Sabata, împreună cu orchestra „Armonia Atenea”, ansamblul grec format de Georges Petrou. Această operă este un adevărat foc de artificii vocale şi ar putea fi mult mai populară decât „Gulio Cesare”.
Max Emanuel Cencic în Farnace
În 2013, va întreprinde un turneu la Atena şi în Franţa, la Versailles. Contratenorul consideră că acum a venit momentul pentru a interpreta rolul titular din „Giulio Cesare”. Acesta explica: „Muzica lui Haendel este foarte structurată, foarte clară, în timp ce a lui Vivaldi este mai haotică, dar emoţiile pe care le suscită sunt mai directe şi mai puţin complexe”.
Din calendarul pe acest an figurează premiera cu „Artaserse” de Vinci, noua producţie a Operei Naţionale din Lorena, apoi un lung turneu de concerte la „Theater an der Wien” (în 20 noiembrie), la Opera din Lausanne, 23-25 noiembrie, la „Théâtre de Champs Elysées”, 11-13 decembrie, şi la Opera din Köln în 17,19 şi 27 decembrie.
Pentru 2013, un loc important îl ocupă turneul promoţional al albumului „Venezia”, cu arii de Vivaldi, dar şi cu compozitori mai puţin cunoscuţi, precum Ristori, Porta, Gasparini şi Lotti, susţinând concerte la Lyon, la „Théâtre de Champs-Elysées”, la Bodensee, la München, la „Victoria Hall” din Geneva. Un recital Mozart, Gluck la „Festivalul Portico” de la Zamora, din Spania. Cencic va fi Valetiniano în „Ezio” de Gluck, la Opera din Frankfurt. Apoi va deţine rolul titular în „Farnace”, de Vivaldi, la Opera Regală din Versailles. Să mai amintim că acelaşi rol l-a interpretat la Opera Naţională a Rhinului cu Ruxandra Donose în rolul Tamiri.
