Nici Vestul, nici inamicii săi nu pot să lupte cu adevărat

”Nici Vestul și nici inamicii săi nu sunt pregătiți să lupte. Acum 30 de ani, am lansat un concept – ”războiul post-eroic” – pentru a atrage atenția la un nou fenomen – reducerea toleranței față de pierderile cauzate de război. Am plecat de la decizia din 1993 a președintelui Bill Clinton de a abandona Somalia după ce 18 militari americani au fost uciși într-un raid. În realitate, atitudinile ”post-eroice” apăruseră deja, și nu doar în regimurile democratice. În 1989, URSS, ai cărei generali puteau, fără vreo tresărire, să piardă 15.000 de militari până să-și ia micul dejun, s-a retras din Afganistan după ce a înregistrat pierderea a 14.453 de militari în aproape zece ani de război”, scrie scrie istoricul și strategul american Edward Luttwak.

Apoi, Margaret Thatcher își petrecea nopțile scriind scrisori personale pentru familiile celor 255 de militari britanici care au murit în războiul din Insulele Falkland. Asta nu a ferit-o de criticile celor care spuneau că Marea Britanie nu ar fi trebuit să înceapă acest război, chiar dacă asta ar fi însemnat că Argentina ar fi ocupat insulele.

Patru decenii mai târziu, este și mai evident că trăim într-o epocă post-eroică, spre beneficiul Vestului – cel puțin pe moment. În 2022, Ucraina a început să lupte cu un inamic care și-ar fi putut mobiliza armata regulată – fiecare unitate cu o cota ei de recruți de 18 ani – și ar fi putut mobiliza și 2 milioane de rezerviști. Însă Putin nu a făcut nici una, nici alta, temându-se de furia mamelor din Rusia, care au reușit să facă presiuni pentru retragerea din Afganistan chiar și pe vremea URSS.

Pentru Kiev, regulile post-eroice nu sunt tocmai avantajoase și ar putea duce în cele din urmă la o înfrângere: regulile post-eroice au împiedicat Rusia să lanseze o invazie totală, însă tot ele limitează capacitatea NATO de a ajuta Ucraina.

Pe hârtie, NATO are armate destul de mari, însă când președintele Macron a cerut ca în Ucraina să fie trimise arme și trupe, aliații s-au făcut că nu-l aud. Miniștrii italieni de Externe și al Apărării au declarat public că nu ar trimite nici măcar un militar în Ucraina, în nicio circumstanță. La fel, în ciuda pagubelor economice cauzate europenilor în Marea Roșie de pirații hutiți din Yemen, doar US Navy și Royal Navy au reacționat cu adevărat, în timp ce marina italiană nu a trimis decât o singură navă, deși țara suferea cel mai mult de pe urma reducerii traficului în Mediterana. Același lucru se poate spune și despre aviația NATO: doar SUA și Marea Britanie au bombardat depozitele de muniție ale hutiților din Yemen, în vreme ce aviația celorlalți aliați europeni nu a făcut nimic, nici măcar aviația Franței, care are o baza în apropiere, in Djibouti.

Marea întrebare este de ce?  De ce, în condițiile în care avem o populație mai mare ca niciodată, toleranța noastră în ce privește victimele războiului este atât de mică?

În 1994, am propus o teorie simplă: de-a lungul istoriei, în războaie au luptat copiii „de rezervă” de sex masculin. Chiar și în secolul 20, familiile europene aveau, în medie, mai mulți copii. În mediul rural, un bărbat putea moșteni pământul, altul se putea căsători cu moștenitoarea unor terenuri, iar al treilea se putea călugari sau putea merge la război. Dacă nu se ma întorcea, supraviețuitorii i-ar fi simțit lipsa, însă familia nu rămânea fără urmași. Astăzi, când rata fertilității femeilor din Europa este sub doi și scade în continuare – media UE era 1,46, în 2022 – nu mai există copii de rezervă.

Cazul extrem se înregistrează în China, cu o rată a fertilității de 1,1. Președintele Xi este un individ belicos, fără îndoială, și îi place să amenințe Vietnamul. Însă, în 2020, i-au trebuit opt luni pentru a se hotărî să anunțe că un ofițer și trei soldați chinezi au fost uciși în ciocnirile cu India din Himalaya. În perioada de tăcere, familiile celor patru a primit case noi, beneficii sociale mari și slujbe mai bune: soția ofițerului, profesoară de pian la o școală dintr-o comună, a primit un post la conservator și o locuință noua. Fiecare dintre cele patru victime au fost subiectul unei campanii media care arăta cum defunctul ofițer se trezea cel mai devreme și le pregătea soldaților săi câte un ceai fierbinte. Mai multe poduri de pe autostrăzile din China  au primit numele celor patru militari.

De ce o astfel de aducere aminte? Răspunsul ține de demografie. Din cauza politicii ”un singur copil” impusă în China în anii 1980, moartea celor patru militari a însemnat că opt familii au rămas fără urmași.

Vestea bună este că, datorită sporului natural mic din China, sindromul post-eroic va face ca Beijingul să fie foarte prudent când se confruntă cu amenințări. Cum ar putea gestiona regimul moartea a 4.000 de militari într-o singura zi, dacă ar invada Taiwanul?

Și Iranul suferă o criză a fertilității: rata este de doar 1,7, mult sub rata de înlocuire a populației, iar multe nașteri se întâmplă în comunitățile minoritare, nu în cele persane. Teheranul pare să fi găsit un remediu: înarmează și antrenează miliții arabe, având mare grijă la viața miliarilor persani.

Cât privește Israelul, avem singura țară din lume unde până și în familiile cu studii superioare sunt doi sau mai mulți copii, în medie. Și sunt peste trei copii în familiile religioase. Această rată mare a fertilității este motivul fundamental pentru care Israelul nu este post-eroic și nu va fi obligat să-și abandoneze actualele planuri militare din cauza numărului victimelor. Este important pentru că războiul a început foarte rău, pentru că luptele în mediul urban duc la multe victime. Imediat după atacul Hamas de pe 7 octombrie, cei mai mulți israelieni au fost gata să plece la război, inclusiv rezerviștii care aveau familie și care au venit din Silicon Valley și New York pentru a se alătura fostelor lor unități. Acum, acest entuziasm inițial s-a redus: entuziaști mai sunt doar noii recruți care abia și-au încheiat perioada de instrucție. Restul sunt sătui de războiul din Gaza. În ce-i privește pe israelienii care au de-a face cu Hezbollah, în nord, înmulțirea acestor atacuri va crea presiune pentru o acțiune decisivă din partea Israelului. Însă numărul total al victimelor, cu tragediile individuale familii și în rândul prietenilor, nu va apăsa asupra întregii țări așa cum ar face-o în cazul Chinei sau Iranului, unde rata fertilității este mult mai mică.

Pentru Vest, aceste limite post-eroice conduc la o întrebare pe care nimeni nu vrea să o audă: de ce să mai ținem armate cărora nu li se va cere niciodată să lupte?

Faptul că în Afganistan și Irak au fost multe unități ale armatelor europene nu dovedește nimic, pentru că, în cele mai multe cazuri, guvernele s-au asigurat că militarii lor nu vor participa la raiduri sau asalturi și se vor limita la patrule prudente în apropierea bazelor lor fortificate. (Cel puțin un guvern din NATO a trimis agenți de informații care îi plăteau pe talibani pentru a nu ataca patrulele miliarilor din acea țară). Cât privește trupele europene din misiunea ONU pentru menținerea păcii în Liban (UNIFIL) – creată pentru a asigura că Hezbollah va sta departe de frontierele Israelului – sunt considerați veterani cu experiență când se întorc în țările lor. Însă nu se spune că UNIFIL nu a reușit să țină Hezbollah la distanță și că nu dorește să se opună nici celei mai mici infiltrări a Hezbollah.

Rezultatul este că, în întreaga Europa, toate instituțiile militare, de la comandanți până la soldați, vor să dea iluzia că sunt capabile de luptă. Dar acest lucru este adevărat în cazuri rare, precum cel al forțelor armate britanice, tot mai reduse, dar combative încă. Într-o oarecare măsură, același lucru se poate spune și despre adversarii din Rusia si China. În epoca noastră post-eroică, este mare nevoie să ne revizuim calculele privind adevăratul echilibru al puterii.”