„Nu mai putem face glume politice și asta mi se pare foarte trist. Românul era recunoscut că râde la umorul politic” – INTERVIU Andrei Garici, câștigător iUmor

Câștigător al sezonului 10 iUmor, cu un parcurs atipic în stand-up-ul românesc, vorbește lucid despre începuturi, despre un public greu de câștigat și despre fragilitatea unei industrii care, în ultimii ani, a început să resimtă presiunea economică și culturală.

Când erai copil, ce visai să devii și cât din acel vis se mai regăsește în ceea ce faci astăzi?

Sunt, într-un fel, un caz fericit, pentru că de mic copil am visat să devin actor. Cred că e și un talent moștenit de la tatăl meu, care era actor amator. Pe vremea aceea, fabricile aveau ansambluri artistice, iar tata repeta la Teatrul Bulandra sau la Centrul Național „Tinerimea Română”. Practic, toată copilăria mea, la începutul anilor ’80, s-a petrecut prin teatru. În trupa lui erau oameni care ulterior au devenit cunoscuți: George Ivașcu, Costin Mărculescu, Nuami Dinescu. Lumea asta m-a fascinat, dar nu am ajuns să fac actorie. Am urmat un liceu de muzică, apoi Filologie, iar drumul m-a dus spre televiziune și scris. Visul, însă, a rămas același: teatru, comedie, povești spuse oamenilor.

Citește și: INTERVIU. „Dansul începe acolo unde cuvintele se termină” – Daniel Dragomir, coregraf

Ai petrecut mai bine de 20 de ani în spatele camerelor. Când ai simțit că e momentul să ieși tu însuți pe scenă?

După pandemie. A fost un moment în care m-a împins mult Laura Luță, de la iUmor. Inițial am refuzat, pentru că eu făceam stand-up de plăcere, fără presiune. Mergeam la open mic, la Club 99, în fiecare marți, cu câte un număr nou. Scriam mult, uneori chiar în ziua spectacolului, doar ca să văd dacă lumea râde. Era un experiment personal. La un moment dat am acceptat și am mers la iUmor, iar lucrurile au luat o întorsătură neașteptată: am câștigat sezonul 10.

Ce a însemnat, dincolo de titlu, victoria de la iUmor?

Am câștigat într-o perioadă complicată, în plină pandemie. Purteam măști, nu se țineau spectacole, nu te recunoștea nimeni pe stradă. Nu a fost un avantaj imediat, dar a fost un declic. M-a ajutat să trec de la ideea de „scriu pentru alții” la ideea de „pot să fac și pentru mine”. Atunci am început să iau stand-up-ul în serios. A contat enorm și Dan Badea, care m-a luat în turnee să deschid spectacolele. A fost o școală intensă. Am sărit niște etape, poate prea repede, dar a fost o experiență pe care mulți o obțin foarte greu.

Spuneai că stand-up-ul a trecut recent printr-o perioadă dificilă. Ce s-a schimbat?

Sunt mai multe lucruri la mijloc. Apariția tinerilor comedianți e un semn bun, clar. Problema vine din zona economică. Taxe multe, TVA mărit, costuri mari, iar publicul are din ce în ce mai puțini bani. Tu, ca artist, după ce plătești toate dările, rămâi cu foarte puțin, spre nimic. Acum câțiva ani, biletul era 50 de lei dar  pe lângă bilet oamenii consumau serios la masă. Acum vezi cum trag de o bere sau de o apă toată seara. E un semn clar că românul vrea să iasă, dar nu-și mai permite.

Citește și: „Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă” – INTERVIU Ligia-Verkin Keșișian, poetă

Cât de greu e momentul în care tăcerea publicului cade direct pe tine?

Foarte greu. Am avut câteva seri în care am coborât de pe scenă și mi-am spus că e ultima oară când mai fac asta. Țin minte un spectacol la Pitești, într-o duminică, cu o sală plină. Era un show super testat, știam exact unde ar trebui să se râdă. Și totuși nu s-a întâmplat nimic. Nici eu, nici colegii mei, mult mai experimentați, nu am reușit să spargem gheața. A fost șocant. Dar atunci înveți că sunt seri și seri. Sunt publicuri diferite și nu vibrezi mereu pe aceeași frecvență cu sala.

La ce lucrezi acum?

Nu prea îmi place să vorbesc despre proiecte până nu sunt gata, dar pot vorbi despre o direcție care mă preocupă. Din experiența mea în televiziune și marketing, am observat că oamenii nu mai au capacitate de atenție pe termen lung. În Asia a apărut un curent numit vertical drama. Povești filmate pe verticală, pentru telefon, cu episoade foarte scurte. Există deja platforme dedicate acestui format. În Europa abia începe, dar cred că are potențial. Vara trecută am testat formatul ăsta cu un serial numit Terapie de cuplu, realizat cu Ana Maria Moldovan și mai mulți invitați. L-am lăsat să crească organic și a funcționat surprinzător de bine.

Ai trecut prin multe etape în televiziune. Ce a rămas din acea lume?

Am început cu MTV, apoi Realitatea TV, Național TV, Pro TV, Senso TV, iar prin iUmor am ajuns la Antena 1. Televiziunea m-a format, m-a învățat disciplină, dar nu m-a schimbat ca om. La noi nu există distanța aceea de Hollywood. Te întâlnești cu toată lumea în metrou sau la supermarket și asta e, într-un fel, sănătos.

Citește și: Povestea unei vindecări făcute cu ciocanul: meșterul Manole Nistor INTERVIU

Cât de importantă e validarea la început de drum?

Contează, te ajută să mergi mai departe, dar nu e decisivă. Eu personal am fost încurajat la început de Mihai Bendeac, Cheloo și Andreas Petrescu, dar cea mai importantă validare vine de la public. Când oamenii vin la final și îți spun că nu te știau, dar că au râs și s-au simțit bine, atunci știi că ești pe drumul bun.

Ce subiecte au devenit greu de atins în stand-up-ul de azi?

Din păcate glumele religioase rămân în faza de „glume complicate”, iar glumele politice aproape că au devenit riscante. Și asta mi se pare foarte trist. Românul era recunoscut pentru simțul umorului politic. Înainte puteai să faci glume despre partide fără să te gândești că cineva se va supăra real.

Care e publicul cel mai dificil, cel din studioul de televiziune sau cel din sală?

Publicul din studio e adus și plătit să aplaude, deci nu e neapărat publicul tău. Prefer publicul din sala de spectacol. E mai atent, mai respectuos. Îmi place și publicul din pub, dar îl prefer pe cel din săli pentru că în săli nu ai zgomot de tacâmuri și nu se strigă după bere.  Deci, e o altă energie.

Crezi că femeile au un drum mai greu în stand-up-ul românesc?

Da, clar. Trăim într-o societate care încă judecă femeile mai aspru. La început, publicul era sceptic, mai ales cel format din bărbați. Cu toate astea, avem comediante foarte bune, care au rezistat și continuă să fie pe scenă.

Dacă ai privi lumea de sus, ca o girafă, ce ți s-ar părea cel mai comic?

Când eram copil obișnuiam să merg pe stradă și să mă uit la ferestrele apartamentelor, mai ales de Crăciun. Unele erau luminate, altele nu. Se vedeau familiile, singurătățile, universurile diferite. Deși sună ciudat, mi-ar plăcea să mă uit pe geam în fiecare casă, pentru că fiecare casă are universul ei. Mă fascina și încă mă fascinează asta.

Citește și: Irina-Margareta Nistor: Fraza „a tradus pe ascuns” mă scoate din sărite. Care pe ascuns? Toată lumea îmi știa vocea INTERVIU

Ai vreo obsesie?

Am mai multe lucruri care mă deranjează, decât obsesii. Nu-mi plac oameni care comentează sau completează, din sala, ceea ce se întâmplă pe scenă. Nu îmi plac oamenii care vorbesc la telefon, pe speaker, în mijloacele de transport în comun. Mi se pare lipsă de bun simț. Nu îmi plac oamenii care își iau cuvântul înapoi. Un om care nu-și poate ține cuvântul poate fi iertat, pentru că poate n-a ținut de el. Dar un om care își ia cuvântul înapoi, nu are nicio scuză. Părerea mea.  Nu îmi plac oamenii care lasă comentarii răutăcioase despre lucruri pe care nici măcar nu le-au văzut sau pe care nu le înțeleg. Cât despre obsesii, îmi place lumina caldă. Chiar nu-i înțeleg pe cei care preferă lumina rece.