O figură absolută a lumii literare

Ion Cucu, celebrul foto-reporter al scriitorilor, s-a stins. L-am cunoscut cu multe zeci de ani în urmă într-un birou al unui cotidian central și din acel moment am devenit foarte buni prieteni. Mi-a făcut portretul fotografic pentru primele grupaje de versuri din fosta revistă “ Luceafărul”, plasându-mă cu mână de maestru în luminile și umbrele personajului care eram. Ion Cucu știa să povesteacă și reținuse cu precizie lucruri care cu adevărat însemnau ceva.

Avea întotdeauna o vorbă bună, inspirată asemenea unui halou  pe care îl  suprapunea chipului creatorului, asemenea unui înger păzitor. A trăit cu pasiune maximă o aventură reală printre scriitori, începând cu anii ’60. Fotograful fostei Uniuni a Scriitorilor păstorită de Zaharia Stancu, D.R. Popescu și Mircea Dinescu s-a lansat pe calea unui creator purtându-și riguros armele meseriei de observator. Ion Cucu a fost un om care nu a obosit niciodată între filmele sale din camera obscură. Nu a făcut zei din scriitori, i-a respectat cum nimeni nu a făcut-o, căutând să îi conducă undeva pe scena realului,  nu pentru a le cosmetiza  relieful.

Retras din lumea literară, distrusă în ultimii ani de o paranoia și arghirofilia unor autori care au preferat să întruchipeze dramatic eșecul, Ion Cucu își încheiase neclar,  ca un veritabil maestru ce a fost, relația cu mediul pe care îl slujise. Cedase arhiva, filmele, rămânând cu amintirile și interogațiile sale. M-a bucurat că unele publicații literare nu l-au uitat,  păstrându-l printre colaboratori ca pe un depozitar al memoriei unei colectivități bulversante. Pentru mine, cu dispariția lui Ion Cucu se întâmplă capitolul final a tot ce a fost miracol și chiar solidaritate literară. Pentru timpul său și modul de funcționare al lumii literare de atunci, Ion Cucu a fost mai mult decât un fotograf, ridicându-se drept un mare artist al imaginii. Scriitorul și chipul său în galeria tensiunilor timpului, a avut în Ion Cucu un ecou autentic.