O metodă aproape ocultă

Îl propulsezi pe Lenin. Apoi îl creezi pe Hitler contra lui Lenin.

Aceasta a fost opera celui mai puţin glorios general al secolului trecut, Erich Ludendorff, şeful armatelor germane în Primul Război Mondial.

Opera lui Ludendorff nu a urmărit un plan, ci a rezultat din necesităţi tactice succesive.

Mai târziu, metodologia aceasta de nevoie a devenit una cu voie. Aceeaşi sursă de putere sprijină financiar şi mişcări guvernamentale, şi mişcări antiguvernamentale, asigurându-şi spatele pentru orice eventualitate (eventual chiar producând noile eventualităţi).

Ne aflăm azi într-o asemenea strategie?

Dacă are a urma o oarecare deglobalizare, suveraniştii au a mulţumi puterii care eventual a plantat pandemia. Dacă are a urma o superglobalizare, globaliştii au a fi mulţumiţi de prilejul pandemiei. Pandemiatorii nu au ce să piardă. În caz că totul a fost un accident natural, cu atât mai bine: s-a născut, iată, mitul pandemiatorilor. Totul depinde de capacitatea de a vedea criza ca oportunitate.

La noi, aici, în România, pare să nu se fi născut încă nicio minte capabilă să elaboreze un plan de oportunităţi favorabil nevoilor noastre. Aici, la noi, şi după sfârşitul timpului vor fi, probabil, doar reflexele condiţionate. Un critic literar a numit asta ca fiind ceva pozitiv: sincronizarea cu creativitatea celor mai avansaţi ca noi. Cei care nu au ratat oportunităţile lor. Ceea ce ne face pe noi să luptăm azi în războiul de ieri. Întotdeauna.

Acum a dat Domnul să-l avem conducător pe cel mai beton-fixist preşedinte pe care l-am fi putut avea. Pentru el, noile oportunităţi sunt vechile cuie bătute în pământ: jos PSD, jos PSD… Dar pentru pesedişti? Ei îi cer fixistului de la Cotroceni să elaboreze planuri. Ca şi cum nici pentru ei nu s-ar fi deschis o fereastră de oportunitate. Asta e: nu ai pe cine imita în astfel de situaţii, iar încrederea în mintea ta cea de pe urmă e zero.