OM ŞI LEGE (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

AL TREILEA INTERLUDIU SAU PIAZA BUNĂ

1. Și totuși, oricât se străduia să lase lucrurile nu la voia întâmplării pure, ci la voia Ei, oricât încerca să-i fie doar recunoscător pentru apariții, atâtea câte erau, Pietraru nu era în stare să nu caute o relație mai rațională. Era și prea cerebral și prea lacom.

Faza următoare, “obsesia următoare“ prin care trecu în încercarea aceasta de conștientizare fu de fapt o “recădere.“ Din nou căuta dialogul. Căuta semne care să ateste apariția Ei, care să favorizeze scurtele clipe. Punea la pick-up-ul lui cu pâlnie discurile pe care apucase să le salveze și altele pe care reușise să și le procure după reîntoarcerea la Lugoj, doar muzică simfonică și de cameră. (Într-un rând, primise de la Lazăr o mapă cu toate simfoniile lui Brahms, cele patru simfonii în vreo treizeci de discuri. Altădată, același îi aduse câteva cvartete de Beethoven. Era evident că dăduse de o sursă bogată. Dar Lazăr era prea șmecher: n-o divulgă.) Muzica îl aducea într-o stare propice reveriilor, dar îi ascuțea și mintea. Citise și din Platon despre efectul straniu pe care-l poate da muzica. Fusese el însuși martor la scenele pe care le putea transmite un cântăreț sau o orchestră în rândurile ascultătorilor. O vreme, își caută muzica adecvată, pentru că, își spunea, Toscanini nu i-a ”zăpăcit“ pe aceeași oameni ca și un cântăreț de muzică ușoară sau ca o orchestră de jazz. Dacă publicul diferă, înseamnă ca el trebuie să-și aleagă muzica cea mai potrivită. În cazul lui, evident, muzica simfonică. Apoi căută compozitorul care îi venea cel mai la îndemână. Apoi lucrarea.

2. Nu, muzica era cu totul altceva, (Poate că n-a știut el s-o caute până la capăt.) Ea îi dădea indiscutabil satisfacții, dar erau satisfacțiile muzicii. N-aveau nicio legătură cu Ea. De vreo două ori, e adevărat, a apărut de undeva pentru o străfulgerare și chipul Ei, dar în clipa aceea muzica nu mai avea nicio importanță. Și nici aparițiile nu erau mai frecvente decât dacă n-ar fi folosit muzica drept nadă. Întins pe pat sau ghemuit în fotoliu, atunci când coloana nu-l durea prea tare, discurile îi puteau asigura o oarecare stare de confort. Dar altădată Ea îi apăruse atât în stări de confort cât și în altele de chin fizic și moral. Poate chiar și mai des acolo… De multe ori, Ladislau Pietraru era tentat să creadă, asemenea asceților, că suferința și privarea dau iluminarea, cu deosebirea că se trezea la timp pentru a-și spune că Ea nu reprezenta nici iluminare și nici har. Pentru că iluminații erau îndeobște cunoscuți ca niște oameni apți după aceea de a formula în cuvinte ceea ce au primit, delirul lor se organiza verbal. Ceea ce putea Pietraru desluși prin crăpătura prin care o putea vede pe Ea era imposibil de transpus în vorbe, asemenea amintirilor sale cumplit de concrete, pe care le regăsea, atunci când le regăsea, într-un semn atât de aparent secundar sau într-un fragment pe care nu ța putut percepe niciodată separat. Și, totuși, aceste cioburi, revenind pentru atât de puțin timp, erau în stare să reconstituie undeva în interiorul său acel tot pe care l-a pierdut și pe care-l regăsea din când în cânt cu atâta trudă. Dacă ascetismul îi repugna și (poate de aceea) îl considera neconvingător și lipsit de mari foloase, veni rândul Cunoașterii să fie examinată în relație cu Ea.

În fond, Cunoașterea însăși l-a învățat că multă vreme a fost considerată o stavilă în fața extazului. În fața credinței ce să mai vorbim… Dar viața fără cunoaștere era pentru Ladislau Pietraru pierderea cea mai de neconceput, era prețul pe care nu l-ar fi plăti pentru nimic. Nici măcar pentru Ea. Și, ajuns aici, veni, în sfârșit, și întrebarea firească la urma urmei ce era el dispus să plătească pentru prezența Femeii? Nimic. Nu era dispus nici s-o implore, nici să renunțe la ceva pentru Ea. I se părea inechitabil, o adevărată pângărire. O rupere cu bună-știință a vrăjii. El o aștepta întotdeauna, era ahtiat după clipele privilegiate, o ruga să vină (neputând să-i impună acest lucru), era convins că n-are niciun aport în acestei apariții întâmplătoare (trecătoare) în afara faptului că el există și că Ea există. Și dorea să comunice cu Ea. Să readucă la viață acest limbaj al iubirii.

3. Aservit întotdeauna explicațiilor raționale, Ladislau Pietraru se apropia, fără să știe, de înțelegerea mecanicistă a visului datorată lui Democrit, în legătură cu acea emanație sare se află mereu alături de noi. Dar se deosebea de acesta într-un aspect esențial pe lângă credința orgolioasă că era un privilegiat datorită Femeii, trebuia să-și recunoască și că acest privilegiu nu este exclusiv, că emanația în cazul lui nu este visul aflat în jurul său, ci că mult mai degrabă El este cel care gravitează în jurul Ei. Dacă ne amintim bine, existase o vreme în care Pietraru trăise adevărate crize de gelozie pentru faptul că nu se simțea singurul satelit care “gravitează“ în jurul Ei.
4. Analiza de fiecare dată cu lupa momentul revelației. Dar analiza nu era nici fidelă și nici capabilă de interpretări. Ea se rezuma la amintiri. Era vorba mai bine zis, de o încercare de amintire cât mai amănunțită a ceea ce apucase să vadă, tentativă de două ori sortită eșecului: în primul rând că după fiecare fragment îi apărea foarte repede în imaginație și amintirea și întregul și era foarte greu, dacă nu imposibil de verificat, cât i se oferise în clipa aceea și cât completase din imagine o amintire mai veche sau chiar întregul rechemat în memorie. Pe de altă parte, pentru că gândurile nu puteau nici ele să fie prea multă vreme ținute în frâu și, însoțite de dorințe, completau mai repede decât se putea aștepta fragmentul de fragment. În măsura în care la vechii grecii muzele erau cele care îi inspirau pe artiști, iar muzele erau purtătoarele amintirilor în calitatea lor de fiice ale memoriei, Femeia și iubirea pentru Ea deveniseră o simplă operă de artă. Raționament ou totul fals, deși Pietraru, analizându-l și reanalizându-l, nu-i găsea viciul în desfășurarea sa, ci doar în rezultatul care nu se potrivea nicicum Ea. Era atât de diferită de tot ceea ce îi putea oferi cea mai fidelă reproducere a unui album de artă sau acordurile care-l entuziasmau venind din pâlnia pick-up-ului. Ea era cu totul altceva, era o prezență.
5. De aceea încercă sa depășească stadiul de pură reactualizare a Amintirii. Dar totul se petrecea prea repede și de cele mai multe ori prea neașteptat, încă înainte de a se putea feri, imaginea întreagă revenea de undeva din adânc.

Totul, venirea Ei, momentul când putea s-o perceapă și orele de după, totul rămânea la stadiul creării își reactualizării unei stări anume și încercarea lui de a explica, sistematiza și modifica în vreun fel această stare nu era decât efortul inutil și fără odihnă la care se supunea. Ladislau Pietraru era îndeobște o fire atât de cerebrală, încât îi era imposibil să recunoască o stare atât de intensă ca neverbalizată. Degeaba își spunea că, în fond, orice relație între un bărbat și o femeie este adevărată până ce punerea ei în cuvinte devine inutilă, că mai există șt alte genuri de satisfacție care nu se cer descrise, că ajunge câteodată să vezi un fir de iarbă pentru a pătrunde în preajma unei asemenea stări. Dar relațiile sale cu Femeia deveniseră cu totul altele, nicio explicație nu li se potrivea, nicio analogie nu mai era posibilă.

“Poate, își spuse Ladislau Pietraru tocmai datorită refuzului zeității de a dialoga cu mine mi-am pierdut credința în sensul credinței, păstrând-o doar ca simbol. Poate că pe vremuri, nu-mi mai amintesc, i-am cerut și zeității cu aceeași ardoare să dialogheze cu mine. Poate că am obosit de cât i-am tot cerut și atunci am renunțat s-o mai cred zeitate. Nerăspunzându-mi într-un fel oarecare, poate că Femeia va deveni o amintire ca oricare alta.“ Mai sărac, dar nu și mai liber, ce altceva va căuta el atunci?

6. Ladislau Pietraru pierdea greu și renunța și mai greu “Bine, își spuse, daca verbalizarea este imposibilă, măcar o epică a celor simțite tot ar trebui să existe.“ Și încercă să-și amintească dragostea și toate ritualurile ei, poticnindu-se însă din nou de acel firide iarbă care el singur este în stare să ofere, anumite satisfacții. Orice narațiune în jurul acelei clipe nu era decât, o încercare de catalogare post festum.

Totuși încăpățânarea sa era mai mare: reuși să alcătuiască mici povestiri în jurul unor scurte secunde trăite. Povestiri perfect plauzibile, dar neesențiale. Pentru că și acelea care erau adevărate, își aveau existența în paralel și în niciun caz împreună, cu momentul respectiv.

7. Bun. Veni și vremea în care trebui să-și recunoască imposibilitatea de a așeza în sfera judecății tot ceea ce era în legătură cu Ea. O făcu nu foarte convins de evidență, ci mai degrabă pentru că își epuizase toate încercările de a conștientiza ceea ce nu se lăsa conștientizat. Recunoscu deci această situație nu ea pe un dat, ci ca pe o înfrângere. Iar într-un fel de tocmeală cu această înfrângere căută să afle cel puțin dialogul. Deși, își spunea, a ajuns într-un cerc vicios, dialogul în cazul lui era cu totul imposibil tocmai pentru că avea o structură care îi cerea să raționeze și atunci când nu era cazul. Lucrul acesta i-a fost reproșat de nenumărate ori, dar deveni conștient de el abia atunci când, în tinerețe, după un timp, femeile începură să nu-l mai vadă drept visător, ci să-i impute că-i o fire prea “cerebrală“. Și totuși… și totuși… Chiar așa fiind, a ajuns să trăiască și acele clipe care acum îl urmăreau și-i dădeau un sens vieții. Chiar atât de “cerebral“ fiind putuse recepta cele câteva imagini care i-au fost hărăzite. Deci măcar atunci un contact tot a existat. Pentru acest contact dorea o prelungire cât mai consistentă în timp. Și tocmai în acest punct descoperi uimit că “cerebralitatea“ sa se apropie de “iraționalismul“ visului. Pentru că, citind tot din cărți descoperi o mulțime de metode de veche tradiție pentru provocarea viselor. Nu le-a încercat niciodată pentru că i-au repugnat. Mirosurile sau suprafețele stimulatoare, provocate pentru a apropia visul, esențele, care îi aduceau pe antici în delir și care au fost recunoscute după câteva mii de ani, posibilitățile moderne despre care se va scrie peste alte două mii de ani, toate astea erau practici de constrângere a visului. Nu dorea acest lucru. El dorea s-O întâlnească din inițiativa Ei. Dorință cu atât mai mare, cu cât altfel apărea posibilitatea ca Ea să existe atât de independent de viața unui oarecare Ladislau Pietraru, încât pentru Ea acesta să nici nu existe.