– Ziuă frumoasă, doamnă! Cum o duceţi în orăşelul cel nou?
De obicei, o aşa întrebare sună ca o banală „bună ziua!”. În acest loc seamănă mai degrabă cu o invitaţie la bănuială şi cu un gând la un comportament de spion. Înainte de a răspunde, femeia priveşte în stînga şi-n dreapta şi încearcă să priceapă ce urmăresc.
– Voiam să vă întreb cum vi se par casele cele noi!
– Cum să fie, zice ea, lucrate prost, domnule, prost de tot!
– Adică?
– Păi au crăpat pereţii, s-a umflat şi parchetul!
– Puteţi să-mi arătaţi şi mie?
Femeia se uită iar în lungul străzii şi o zbugheşte în casă. Nu zice nici „la revedere”, nici nu mă refuză. Nimic! Dar nici nu revine. O redescopăr după perdea. Mă urmăreşte şi încearcă să înţeleagă ce vreau.
Undeva la intrarea în cartier mai scrie cu litere de-o şchioapă „Construim pentru Roşia Montană”. Adică pentru celebra localitate care va dispărea. Aici, în căsuţele acestea desenate ca într-un joc lego sau ca pe o machetă la scară mare este noua eternitate a Roşiei Montane. Dacă va rezista! Roşia Montană a viitorului, pentru al cărei destin încă greu de citit unii colegi de breaslă s-au dus până în Noua Zeelandă.
Roşia Montană de la periferia oraşului Alba Iulia seamănă cu un fel de cartier ANL de pe vremea regimului Iliescu-Năstase. Dintre cele colorate, plasate pe la periferia marilor oraşe pentru a le spune alegătorilor săraci, „fraţilor, v-am făcut case! Aveţi şi voi orăşelul vostru!”.
Cartierul acesta curat are ceva artificial. Nu-i nici sat, nu-i nici oraş. Are alei asfaltate, are plăcuţe cu denumirile străzilor alese ca din pălărie de un funcţionar incult, are spaţii pentru iarbă şi flori în care nu cresc decât mohor şi buruieni. E un fel de cartier lunatico-artificial. N-are magazine, n-are bătrâni la poartă, n-are cotcodăcit de găini şi lătrături de câini. N-are mirosuri, n-are nerv şi, mai ales, n-are urme de trecut. Seamănă cu un cartier de cercetători plecaţi la institut sau de condamnaţi încartiruiţi într-un lagăr supravegheat de trupe speciale. Ai zice că locuitorii stau ascunşi perntru că se tem să nu fie împuşcaţi de paznicii aflaţi pe acoperişuri.
Alături de moaţa speriată se vede şi un cap de copil. Ca din întâmplare, în curticica cheală apare şi bărbtul. Parcă ar vrea să cerceteze cerul, deşi e clar că vrea să afle ce vânt mă aduce pe acolo. În vecini, la fereastra unei alte case, se vede un anunţ de vânzare. „130 m 2 construiţi şi 800 m 2 teren”. Sunăm la mobilul 0745022xxx.
– Dacă vreţi s-o vedeţi trimit pe cineva cu cheia!
Zicem că vrem!
– Cât cereţi?
– Şaptej de mii de euro, zice omul.
– Fix?
– Negociabil, domle! Discuţie de rutină. Merge cu 60? Nu prea, răspunde vocea. Mai bine o vedeţi şi pe urmă vorbim. Bine, revenim, bla, bla, bla, mulţumim!
Prin gard se vede curtea de casă nouă, cu câţiva metri de iarbă şi cu un teren aflat undeva mai sus, pe un umăr de deal. Acolo se ajunge pe 10-12 trepte de scară turnată în beton.
În sfârşit, o femeie care nu se teme. Pe strada La Recea (numită aşa probabil pentru ca noii locatari să nu uite cu totul de unde au venit).
– Cum vă simţiţi, doamnă, în Roşia Montană mutată la oraş?!
– Foarte bine, foarte bine, domnule: dar de ce mă întrebaţi? Pe cine reprezentaţi?
Parcă ne-am afla într-un orăşel militarizat. Toţi păzesc un secret care nu există.
– Domnule, unii o duc mai bine, alţii mai rău. Ăia care au case făcute de firma „Garant” sunt cei mai chinuiţi. Sunt cele mai proaste! Au crăpat pereţii, s-a umflat pardoseala.
– Ne arătaţi şi nouă?
– Încercaţi pe la altcineva, că mă grăbesc, zice femeia. Şi se depărtează în mare grabă.
Familia Bondric nu are casă construită de cei de la „Garant”. Vila lor a fost ridicată de Tobimar.
– Domnule, de un an de zile ne chinuim s-o scoatem din necaz. Ne invită în casă. În sfârşit, putem vedea o asemenea jucărie pe dinăuntru. Minunea cu care canadienii au furat minţile celor din Roşia Montană nu-i decât o casă de plastic, cu calorifere de tablă de doi lei, cu ţevi aparente şi gresie pusă pe fugă. Totul e finisat ca la ANL, ca să fac o comparaţie corectă.
– Noi am ales o casă în varianta cu finisaje maxime. Domnule, în baie, gresia era rostuită cu un chit roşu. Curgea când făceam duş. Ferestrele de plastic au îngheţat. Trage vântul pe lângă ele. Termopanele sunt din plastic alb cu sticlă ordinară în două foi. Parchetul s-a umflat şi în camera mică, şi pe hol, şi în living. L-am scos de două ori. Totul e complicat. Nu avem contract cu firma de construcţii! Depunem sesizare la Gold Corporation şi ei transmit mai departe. Uşa de la intrare e din plastic. Saceacul pare a fi tot de plastic. Ferestrele sunt şi ele de plastic alb. Dumnezeu ştie cât vor ţine aceste lucrări făcute în mare grabă şi cu materiale ieftine. Sigur nu rezistă o sută de ani. Nu rezistă nici 10-15. Arată ca nişte jucării făcute cu bani puţini, pe fugă, superficial. În câţiva ani vor avea soarta aparatelor şi echipamentelir cumpărate de la teleshopping. Abia atunci moţii îşi vor da seama că stau în nişte căsuţe lucrate prost, fără trecut, fără memorie, cu câteva obiecte salvate din străvechea Roşie, izolaţi undeva la marginea unui oraş căruia nu-i aparţin.
La marginea acestui cartier încă neterminat se află o magazie de scândură cu o cruce pe coamă. Baraca este pe post de biserică. Imaginile acestei încropeli ce ţine loc bisericii în care au vibrat sufletele roşienilor sunt grăitoare. De unde au fost aduşi moţii aşezaţi pe tone de aur şi unde au fost părăsiţi? Stai câteva ceasuri şi priveşti acest cartier mort, fără farmec, fără viaţă, fără istorie. Dar şi fără viitor! E cea mai mare păcăleală urbană petrecută pe pământul României. Şi nici măcar nu e făcută de români. Directorii minelor au vândut hărţile zăcămintelor, au luat ciubucuri grase şi s-au dat pe mâna unui miliardar aventurier de peste ocean. O strămutare cu oameni vii strămorţi într-o poveste în care guvernanţii au semnat pentru bani iar oamenii s-au supus pentru iluzii.
Nu le mai rămâne decât să-i blesteme pe Kaplan, pe Radu Berceanu, pe Adriean Videanu, pe Traian Băsescu şi pe toţi directoraşii care i-au vândut. Să-şi ducă şi ei bătrâneţile într-un asemnea cartier mărginaş, încropit din plastic, polistiren şi calorifere din tablă proastă!
Să-i vadă cum se roagă de copiii de pe străzi să asculte povestea unui mare dezastru pe care l-au împachetat ca pe o mare victorie a economiei şi policii româneşti.
