Oul de Aur (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

La Salona se putea folosi din plin grila imensă a mozaicului cu motive geometrice pentru un joc complicat cu pietre. Și distracția aceasta oferea satisfacții intelectuale. Copilul devenise o companie de neînlocuit.

Despre Puer nu mai știm decît din relatările în legătură cu viața Celui de Al Treizeci și treilea. Tatăl acestuia, un omuleț întreprinzător, stăpînea la perfecție arta și tainele științei pietrelor. El a fost consilierul lui Dioclețian și și-a petrecut o mare parte din timp alături de augustul retras din viața publică, fiind de față și la moartea aceluia¹. Puțin mai devreme, aflîndu-se în preajma celuilalt împărat retras, Maximian, îl asistase și pe el la moarte. Al Treizeci și doilea a trăit patruzeci și șapte de ani.

O fotografie clară nu lasă loc la dubii. Un tablou de maestru permite imaginației să facă apropieri neașteptate. O frescă aproape ștearsă se dovedește de necontrolat. Scăpate de sub orice chingi, liniile desenelor se refac la întîmplare. Cine se încumetă în jocul lor riscă să fie înghițit.

Unde au dispărut anecdotele despre copilul cu barbă în relatările în legătură cu specialistul împăratului? Consilierul se ascunde într-o aură de gravitate, personajul se dedublează. Se dedublează? încetul cu încetul, chipurile lui devin mai mult de două și toate aceste ipostaze par să se refere la eroi total diferiți. Un idol strivit de dușumea se sparge în cioburi ce par că provin din statui diferite.

Pe de altă parte, logica omenească, asemenea oricărei arme imperfecte, duce prea des la concluzii neacceptabile pentru realitatea înconjurătoare. Urmînd un asemenea drum, scribul s-a găsit la o răspîntie unde ar fi trebuit să accepte că Al Treizeci și doilea nici măcar n-a existat. Dar, supunîndu-se unei necesități încă neelucidate, aceea de a păstra șirul intact, concluzia aceea este falsă.

Cînd îi adoptă pe cei doi cezari, punînd bazele unei forme de guvernămînt cu totul noi – tetrarhia –, Dioclețian și Maximian își obligă fiii adoptivi să divorțeze pentru a putea lua în căsătorie pe fiicele lor. Astfel, între august și cezari filiația devine dublă: de fii și de gineri. Altădată iluzorii, legăturile acestea se dovedesc veșnice. Rezultatele practice ale noii stă- pîniri întrec orice speranță și desfid orice experiență: cei patru conducători ai imperiului nu încearcă nici o clipă să acapareze unul dintre ei întreaga putere – Dioclețian rămîne primul între primii, urcînd printre zei, fiecare dintre tetrarhi cunoscîndu-și și respectîndu-și roiul. De cîte ori în decursul timpului s-a întîmplat ca o alianță jurată „pe veci“ între mai mulți suverani să nu fie călcată în picioare cu prima ocazie?

Cei patru tetrarhi, cu o singură excepție, erau de origine umilă. Maximianus, un soldat de elită, nu era cunoscător de carte și se trăgea dintr-o familie de țărani. Galerius purta și supranumele Armentarius (Păstorul). Dioclețian însuși provenea din părinți sclavi. Doar Constanțiu avea în vene sînge nobil, urmînd pe linie paternă o familie de patricieni din Dardania, iar pe cea maternă chiar stirpea imperială, mama sa fiind nepoata lui Claudius.

Dacă bunul cititor își mai aduce aminte de un visător de taină, un om ce a trăit mai intens decît oricine altul sentimentul fatalității, fapt pentru care a fost supranumit Caius II, atunci bunul cititor mai reține, poate, și episodul cînd anonimul personaj, convins că va muri în curînd, își căuta ultimele posibilități pămîntești în preajma împăratului Claudius, bolnav de ciumă, înfricoșați de lăcomia molimei, servitorii și curtenii încercau să se țină – pe cît le permitea slujba – cît mai departe de cel contaminat. Sosirea unui exaltat dispus să-i înlocuiască în îngrijirea muribundului li s-a părut tuturor o mană cerească. Iar Caius II a stat alături de august cu un devotament fanatic. Multă vreme, cei doi au rămas singuri. După moartea împăratului, Al Treizeci și unulea nu s-a ales cu nimic de pe urma fidelității cu care a sfidat epidemia. în încercările-i ulterioare de a se apropia de următorul suveran, a trebuit s-o ia de la zero. Nici fiul său nu va trage vreun folos de pe urma totalei lui devoțiuni.

Pe de altă parte, Galerius a divorțat de o femeie provenind dintr-un mediu social doar cu ceva mai elevat decît cel din care provenea el însuși. însă Constanțiu – supranumit și Chlorus, datorită palorii sale neobișnuite – s-a căsătorit de tînăr cu o reprezentantă a clasei sale. Să te dezici de o patriciană nu este la fel cu a alunga o fiică de pescar. Chiar dacă divorțul era eminamente motivat politic, jignirea rămînea. Despre primele soții ale celor doi cezari nici un analist nu găsește de cuviință să dea prea multe amănunte. în legătură cu cea a lui Chlorus se pomenește doar că ea provenea dintr-o familie de latrones îmbogățiți. Remarca poartă, desigur, tenta unui argument depreciator, legitimînd din plin un divorț ce nici nu se mai cerea justificat. Dorința auguștilor era dorința zeilor. Doar că nu strică să arăți că divinii iau hotărîri ce și pentru mintea muritorilor sînt perfecte. Acel tîlhar din care se trăgea prima soție a lui Constanțiu fusese cunoscut sub porecla „Trei Cuțite”. Coincidența face ca și pe bunicul lui Puer să-l cheme la fel. Să nu fi plecat Caius 11 – fiul aceluiași Trei Cuțite și tatăl lui Puer – cu mîinile goale de lîngă catafalcul lui Claudius? Să fi obținut măcar ca fiica lui să se mărite cu un descendent de-al împăratului? Sau să se fi ajuns într-un alt mod la acest aranjament? (Poate – de ce nu? – să fi avut loc chiar și o poveste de dragoste…) Oricum, puținele date ce ne-au rămas despre respectiva femeie se potrivesc cu numele reale ale unora dintre Cei O Sută.

În continuare, pentru ca și cititorul să poată urmări calea urmată de scrib, acesta va fi obligat să înșire un număr de fapte disparate, așa cum le-a descoperit și el, înainte de a le lega unele de altele.

Constanțiu n-a fost adoptat de Dioclețian, ci de Maximian, al cărui fiu și ginere devine.

Puer există ca personaj caraghios pînă puțin după urcarea pe tron a lui Dioclețian. Din clipa aceea, brusc, legendele și glumele se referă la cineva care a trăit nu de mult, de parcă eroul lor ar fi murit. Și, totuși, copilul cu barbă continuă să fie viu, rămîne cel mai important negustor de pietre prețioase, furnizor al împăraților și, prin aceasta, figură la fel de importantă ca bărbierul sau șeful garderobei augustului. Numai că, spre deosebire de aceștia, Puer se bucură de influență în toate cele patru capitale ale imperiului, chiar dacă, se pare, drumurile lui, mereu mai dese, se opresc preferențial în preajma lui Dioclețian.

Pe acesta Copilul l-ar fi cucerit întîmplător, cu o cugetare: oferindu-i niște nestemate, și-ar fi lăudat marfa astfel: „Viața este ca o piatră prețioasă – strălucitoare pe dinafară, ascunzînd un trai tumultuos pe dinăuntru; cu o unealtă adecvată, ea poate fi despicată, însă niciodată făcută la loc; singurul mijloc de a pătrunde în miezul ei fără a o distruge pe vecie este cunoașterea; în interiorul pietrei sale, fiecare este singur, dar în siguranță.”

Ulterior, aceste cuvinte au fost atribuite înțelepciunii augustului.

Intre Nikomedia și Treveri, reședințele lui Dioclețian și, respectiv, Constanțiu, se întindeau nesfîrșitele părnînturi romane. Și, totuși, Copilul străbate imensa distanță în timp record, fiind văzut aproape concomitent în cele două periferii ale imperiului.

Zenobia, prima soție a lui Constanțiu, prezumtiva nepoată a lui Trei Cuțite și soră a Copilului, este semnalată la Milan, în apropierea necioplitului Maximian, tatăl adoptiv al fostului ei bărbat, cel ce a insistat ca acesta să se despartă de ea², spre a se căsători cu Theodora. Fiica vitregă a augustului, Theodora, își urmează soțul la Treveri, unde, venind de la Roma – sau chiar din Nikomedia Puer își duce din cînd în cînd și sora. Zenobia nu numai că nu a căzut în dizgrație, ea pare să joace un rol deosebit de activ alături sau independent de fratele ei.

Scribului i s-au părut de la început ciudate adopțiunile cezarilor de către cei doi auguști: într-o lume unde o întîmplătoare cunoștință personală contează de cele mai multe ori mult mai mult decît orice merite greu cîștigate, excepționale, însă risipite prin provincii, este de mirare cum durul Maximian îl alege pe mult mai cultul Chlorus, iar Dioclețian, admirînd fastul și rafinamentul erudiției, îl preferă pe evident mai primitivul Galerius.

Puer își desfășoară comerțul în specia! în est și în vest, el care nu uită să se vaite ori de cîte ori are prilejul că abia așteaptă să se poată retrage definitiv în vila strămoșească din Roma, iar Theodora își deschide larg ușile încăperilor în Milan, nu departe de reședința celui ce i-a distrus căsnicia. Casa ei devine celebră în epocă și, aflat la Milan, ar fi greu de imaginat ca, tolerîndu-i faima, Maximian însuși să n-o fi vizitat.

Doar Sirmium, capitala lui Galerius, pare să fie neglijată de Copil și de sora lui. Fiul adoptiv al lui Iovius – Dioclețian, instigatorul la cea mai cruntă prigoană anticreștină, nu este curtat de Al Treizeci și doilea, chit că, odată declanșate persecuțiile, trebuia să fi fost, în mod logic, amenințată și familia lui Puer rămasă ia Roma. însă Copilul nu pare cîtuși de puțin îngrijorat, lamentările sale se referă în continuare doar la drumurile istovitoare și la cronica sa inadaptabilitate față de situațiile noi. Să nu fi fost familia lui creștină? N-avem nici un indiciu în acest sens. Dimpotrivă!

Apoi, după douăzeci și unu de ani de domnie, Dioclețian bolește o iarnă interminabilă la Nikomedia și zvonul că ar fi murit reizbucnește în răstimpuri, fără a fi dezmințit categoric pînă în primăvară. Cînd augustul își face reapariția în public, Puer pare mai activ ca oricînd. El descoperă parteneri noi în cele patru colțuri ale imperiului și se grăbește să fie mereu peste tot. Lamentările în legătură cu drumurile istovitoare ating apogeul. Nici el nu mai este atît de tînăr spre a putea hoinări fără răgaz, în afară de traseele-i obișnuite, apar și altele și, în treacăt, acum străbate și Pannonia, întîlnindu-se și cu Galerius. lama aceea este cu totul stranie. Cei patru împărați nu se mișcă din reședințele lor, chit că primul dintre ei, Dioclețian, este dat de mai multe ori drept mort. E de parcă toți ar hiberna asemenea urșilor, iar somnul le-ar fi atît de adînc, încît nici cele mai puternice ispite nu i-ar putea trezi. Iovius s-a zvonit că ar fi murit și nimeni nu s-a grăbit să preia moștenirea: nici augustul rămas în viață, nici cezarul nominalizat de mult drept succesor, nici celălalt cezar, care, legat de fiul adoptiv al lui Dioclețian ca de un geamăn siamez, ar fi trebuit să ajungă o dată cu Galerius august. 0 liniște de mormînt acoperă întreg imperiul, iar adierile zvonurilor nu sînt în stare să adune norii. La Treveri, Copilul se

Îmbolnăvește brusc și persoana chemată de urgență nu este nici soția lui, nici copiii maturi. în schimb, se prezintă degrabă Zenobia. Mai ciudat este că sora bolnavului este solicitată nici mai mult, nici mai puțin decît de actuala soție a lui Constanțiu. Atîta armonie și atîta lipsă de resentimente sînt greu de găsit pe parcursul a milenii! Venirea Zenobiei are un efect miraculos asupra stării grav bolnavului ei frate. Acesta, la fel de repede revenit la viață, pe cît de iute s-a îmbolnăvit atît de grav, se grăbește să-și continue, văitîndu-se, itinerariile. Imperiul este iarăși bîntuit de tîlhari, numai îngăduința excesivă a Cerului l-a scăpat de atîta amar de vreme pe Al Treizeci și doilea de primejdii. Puer se lamentează și pleacă mai departe. Afacerile nu-i îngăduie nici o pauză. între timp, istovită de călătorie, Zenobia ră- mîne în preajma lui Chlorus și a soției acestuia pînă înspre vara următoare. Saloanele ei din Milan au rămas închise cîteva anotimpuri și, mai mult ca sigur, viața orașului a suferit îngrozitor.

Scribul, fiu al secolului XX de după Christos, vede cu ochiul spectatorului de film și televizor măreața scenă a abdicării lui Dioclețian. Citind descrierea evenimentului în operele analiștilor, scribul are în față nu numai șirurile legiunilor perfect aliniate, sutele de figuranți cu veșmintele fluturînd în vîntul sfîr- șitului de iarnă, nenumărații ofițeri din garda augustului bolnav, scribul aude și muzica de superproducție cinematografică, zărește și prim-planurile cu fețele încordate, cu caii nechezînd. Dioclețian, slab, abia trezit din boala atît de grea, își ține ultimul discurs în fața mulțimii, apoi, nesilit de nimeni, își leapădă costumul de purpură și coroana augustă. (Coroana este puțin anacronică, poate. Nici regizorul filmului nu este un expert în istorie, nici împăratul însuși n-a respectat cutumele în vechile lor înțelesuri. Adevărul se năștea din gura lui și nu din cea a tradiției…) Secvențele se succed maiestuos, spectatorul este copleșit de numărul personajelor și de fastul butaforiei, dar și de solemnitatea momentului. în spiritul Celui de Al Treizeci și doilea, o metaforă se impune: piatra cea mai potrivită atmos- ferei este, desigur, hiacintul oriental – roca rece, strălucind ca un răsărit de soare dintr-o mare neagră. Încercînd să iasă de sub vraja scenariului, scribul îl caută printre figuranți și pe Puer. Doi ofițeri din garda ioviană îl sprijină pe împăratul convalescent, însă, curînd, acesta îi dă la o parte și singur, pe picioarele sale, se adresează mulțimii, telespectatorilor și posterității. Dar Puer lipsește și din auditoriu. Acolo se află doar fețe neutre, iar printre ele, e drept, mai poate fi zărită și femeia care l-a iubit pe Dioclețian cu treizeci de ani în urmă, într-una dintre primele secvențe ale filmului, soldatul, azi veteran, salvat cu douăzeci de ani mai devreme de către august, sclavul ridicat de același la rangul de ofițer. Copilul nu se găsește niciunde. Poate că regizorul n-a vrut să compromită măreția momentului cu o figură ce nu putea provoca decît zîmbete.

Însă antichitatea nu dispunea de posibilitățile unui telejurnal de actualități. Spectacolul atît de înălțător – și nici acesta folosit de marii tragedieni ai mileniului următor în piesele lor celebre! – nu poate fi continuat imediat în tabla de materii a zilei cu scena identică petrecută în aceeași dată la Milan. O dată cu Dioclețian, la mii de mile distanță, la Aquileia, abdică și Maximian. Dacă momentul renunțării la putere a lui Dioclețian este ignorat doar de clasici și de romantici, istoricii zugrăvindu-l în toată grandoarea sa, același ritual, împlinit concomitent de către Maximian, este trecut cu vederea și de analiști, ei nefă- cînd decît să-l consemneze spre a putea da evenimentelor ulterioare o scurgere firească, iar succesiunii împăraților o cronologie corectă.

Abdicarea Iui Maximian n-a fost la fel de grandioasă ca aceea a colegului său. Cîtuși de puțin! Dioclețian s-a numit și Iovus, el fiind mintea imperiului; Maximian și-a spus Hercules, simbolizînd astfel forța. înțelepciunea poate renunța de bunăvoie, forța niciodată. Maximian trimite nenumărați mesageri spre a-și determina colegul să nu abdice. Dar scrisorile sînt lipsite de putere de convingere. Atunci începe să facă naveta între Milan și Nikomedia Puer. Copilul se transformă într-o săgeată cu cîte un vîrf așezat la fiecare dintre cele două capete ale

barei. Ei este trimis să-l convingă pe Dioclețian asupra riscurilor uriașe la care expune imperiul lăsîndu-l atît de neașteptat fără stăpîni, apoi revine la Aquileia spre a-i spune lui Maximian că voința zeilor este ca acela ce și-a îndeplinit misiunea să se retragă înainte de a fi fulgerai de necesitate. Hercules răspunde că este o profanare să-ți derogi sacralitatea, o dată ce ai do- bîndit-o, Jupiter amintește de pilde din tinerețea poporului și din propria-i tinerețe.

Apologeții creștini au făcut speculații cum că Dioclețian, după ce a ascultat de Galerius și a declanșat cele mai cumplite persecuții împotriva creștinilor, ar fi fost vizitat într-o noapte de un arhanghel care l-ar fi readus la calea cea bună. Întîmplări din acestea s-au mai întîlnit în credință: nu a fost îndemnat la sentimente curate însuși Paul tocmai atunci cînd se pregătea să-i lovească pe creștini? Numai că Dioclețian nu se poartă ca un om cuprins de remușcări: el nici nu face penitență, nici nu trece la noua credință. Cînd Maximian îi va aminti de gloria părăsită, el îi va răspunde că nu există triumf care să valoreze atît cît una dintre verzele uriașe din grădina îngrijită de el însuși la Salona. într-o scrisoare de-a Copilului, acesta face trimitere la „noul Cincinnatus”, fiind mai mult ca sigur că modelul este preluat din gura lui Dioclețian însuși. Fostul împărat avea nevoie de exemple de urmat: Hadrian, Marc Aureliu, Jupiter, Regele Regilor, Marele Rege, Cincinnatus. N-are nici o importanță că prototipurile se contrazic de foarte multe ori. Odată găsită pilda, ea e urmată cît mai fidel cu putință, fără a fi înlăturate nici cele mai vechi, deja însușite.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.