PIETRELE (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

XIX

Veta zăbovi singură în încăpere, ascultând cu răsuflarea tăiată, printre horcăiturile tot mai regulate ale bătrânei, zgomotele de pe stradă, zgomotele care se îndepărtau și se opreau apoi pe loc, dar fără să înceteze, iar facultatea ei uimitoare de a auzi până la mari depărtări îi aducea până la ea și inflexiunile vocilor, astfel putea totuși, chiar dacă nu distingea cuvintele, să palpeze pulsul discuțiilor și natura sentimentelor. Asculta cum Lazăr încerca mereu s-o liniș­tească pe femeia aceea și cum nu reușea, cum se agăța ea probabil de el ca de un unic sprijin pe care însă nu-l găsea — și cum devenea apoi tot mai neliniștită, iar Veta își amintea de gesturi și cuvinte de imputare pe care le-a surprins între Lazăr și Amarilli, pe care le-a observat în timp ce aproape dormitase în camera în care stătură cu toții și băură și mâncară prăjituri de casă făcute de ea, de Veta, ea, care parcă nici n-ar fi fost pentru ei de față, pentru ei neexistând atunci decât înfruntările lor, pe care tot Veta rememorându-le acum o făceau să-și spună că dacă doi îndrăgostiți ajung să-și reproșeze anumite aspecte, aspecte care îi definesc la urma urmei, înseamnă că dragostea lor e pe sfârșite, pentru că nu se mai plac; așa cum sunt, ci cum ar fi dorit să fie, cum ar fi dorit să se găsească, și cum — se dovedește — nu s-au găsit, o ultimă și orgolioasă zbatere tristă pentru a se minți fiecare că s-a regăsit în celălalt, înainte de a se des­părți sau a trăi mai departe uniți în rutină și plictiseală. Și Veta simți cum o apucă din nou ciuda pe femeia aceea care a mai stricat și alte căsnicii și, uitând. că a ei era deja de mult distrusă; își aminti doar de faptul că ea nu i-ar fi aruncat lui Lazăr niciodată în față păcatele mărunte de care se făcea vinovat și pe care amanta le sublinia me­reu. Și chiar dacă îl socotea un om de nimic pe soțul ei, și chiar dacă . ar fi fost de multe ori bucuroasă să i se fi întâmplat lui Lazăr un accident, asta nu era decât pentru că o rănea mereu, fără a o putea însă face să nu-l mai iu­bească. Și poate că aceasta, dragostea ei, era și cauza, își zicea ea — dar nu era adevărat — pentru care nu putea să pună în aplicare toate cele ce o sfătuiau Duma și Rusan să le facă. Și pe urmă-i auzi mai potoliți și putu distinge și vocea lui Penescu, care-i liniștise parca prin prezența lui, făcându-i să uite pentru o clipa de ce se certau, creând acea diversiune pe care o reprezintă întotdeauna oamenii în bucuriile și durerile noastre în încercarea lor de a se amesteca în aceste dureri și bucurii, diluându-le măcar pentru câteva clipe, întinzându-le contururile. Dar asta nu dură mult, probabil că Penescu începuse iarăși să-i plictisească cu discursurile lui prea savante, Amarilli țipă ceva cu o voce pițigăiată și Veta îl putu auzi foarte clar pe Lazăr înjurând-o și se gândi că dacă o țin tot așa o să trezească toată strada, deși oamenii la ora aceea dorm mai bine și au nevoie de somnul lor pentru ziua care se pregătește să înceapă. Apoi i se păru că se despart, că-l aude pe Penescu luând-o spre stânga în vreme ce Lazăr și Amarilli se depărtează în direcția cealaltă, îl auzea tot mai greu pe bărbatul ei lovind pereții caselor pe lângă care trecea, obiceiul acela tâmpit pentru care s-a plâns destulă lume, dar după aceea auzi niște pași grăbiți, aproape în fugă, probabil că s-a întors domnul Penescu, își zicea, probabil că a uitat să le spună ceva, și-l auzi și pe Lazăr întorcându-se din drum și iar punându-se toți trei la discuții, acolo, noaptea-n mijlocul străzii, doar că-de data asta își spuneau pesemne lucruri mai importante pentru că vorbeau mai tare și, deși nu le putea distinge nici de data aceea vorbele, își dădu seama că-s și mai surescitați. O enervau tot mai mult cum stăteau acolo și se hârâiau și i se părea prea de tot și cum plecaseră, fără măcar s-o salute, din partea lui Lazăr era obișnuită, dar măcar domnul ăla Penescu putea să zică două cuvinte de mulțumire că a fost în casa ei și ea l-a servit în miez de noapte cu prăjitură și vin. Apoi, în timp ce Veta se necăjea ton mai tare, i se păru că nu-i mai aude, și brusc, foarte aproape, o auzi pe Amarilli râzând scurt și strident, nefiresc, de parcă n-ar fi vorbit acolo cine știe ce fleacuri, ci ar fi fost o împărăteasă la curtea ei. Râsul fusese înșelător, probabil, pentru că după aceea iar nu auzi nimic și tocmai atunci se puse și bătrâna pe sforăit, așa că Veta ieși în curte și de acolo putu să mai audă o voce care i se păru că nu e a nici unuia dintre cei trei care au plecat din camera bunicii, i se păru cunoscută, dar vorbea rar și ceilalți o acopereau mereu și strigau tot mai tare, se certau, acum nu mai încăpea nici o îndoială că se certau, și râsul acela al femeii i se părea acum și mai insuportabil, iar ei nu se potoleau defel acolo, noaptea în mijlocul târgului, se certau și țipau unul la altul, acum nu le putea deosebi cuvintele, nu pentru că vorbeau prea încet, ci pentru că zbierau toți în același timp.

Veta fugi în stradă, așa cum a rămas cu sfeșnicul cu lu­minarea stinsă în mână și abia după ce se năpusti în direcția zgomotelor își dădu seama că alama era caldă de cât o tot ținuse strânsă între palmă și degete.

După aceea se auzi un răcnet, un țipăt nesfârșit, atât de înfricoșat încât nu mai trăda timbrul nici uneia dintre vocile celor cinci oameni aflați în mijlocul drumului. De parcă ar fi strigat cu toții.

—           Să ne oprim puțin, propune Onea. Cred ca ai obosit să tot mârâi.

—           Spune-mi, ce-i cu aiureala aia în legătură cu Brahms? Și Strada Invalizilor unde ai mai găsit-o?

—           Se pare că se găsea în fosta cetate. Cam pe unde vine astăzi clădirea nouă a poștei.

—           Și povestea aia cu Vavancu?!

—           Să-ți spun ceva…

—           Pentru că trebuie să recunoști, în Lugoj au fost foarte mulți oameni care… care au fost activi și… și… În fond, dumneata știi mai bine lucrurile astea! nu-l lasă Ionașcu să vorbească. Intre timp își amintește cât de greu îi vine lui să-i povestească fiului său și cât de ușor găsește Onea întot­deauna o miraculoasă punte spre înțelegerea copilului. Și — culmea! — puștiului îi plac de cele mai multe ori tocmai acele episoade cărora el, om matur, nu le pricepe rostul.

—           Eu n-am făcut decât să încerc să relatez ,o parte din însemnările pe care le-am găsit. N-am apucat încă să scot totul din ele. Dar dacă nu te interesează…

—           Mă interesează. Altfel n-aș veni.

—           Știu ce vrei să spui. Numai că în toate hârțoagele pe care le-am moștenit — tot podul mi-e plin de ele, — nu se găsește nimic sistematic.

—           Vancu cel Roșu n-a cunoscut decât un cerc de oa­meni…

—           Poate… Dar Onea pare sceptic. Și apoi, când o să termin, poate că altfel vor arăta lucrurile.

—           N-ar fi fost mai bine să ai de la început o privire de ansamblu și pe urmă să te apuci de treabă?

—           Trebuia să încep de undeva! Onea pare de-a dreptul nenorocit.

—           Hai, dă-i drumul mai. departe!

(Meciul de la televizor se terminase de mult, fără ca ei să fi pus în funcțiune în seara aceea aparatul.)

Onea își răsfoiește îndelung hârtiile până să se hotărască să citească mai departe.

Și Ionașcu îl întrerupe din nou:

—           Uite, am fost săptămâna trecută pe la muzeu. Directorul Stratan mi-a dat voie să copiez două scrisori[1]. Ți le-am adus ca să vezi cam cu ce se ocupau românii înainte și după unirea din 1918.

(Pe urmă, inginerului începu să-i pară rău pentru felul în care-i vorbise lui Onea — acesta știa de zeci de ori mai bine istoria orașului.)

—           Știi, continuă lonașcu, ți-am tot vorbit de ce-mi povestea tatăl meu. Nu știu, dar lucrurile păreau mai… mai… Uite, de exemplu mi-a povestit despre un vis din tinerețe al tatălui său care a făcut și el parte din societățile acelea culm turale…, tu le cunoști mai bine pe toate după, cum le-o fi chemând. Bunicul meu avea o voce frumoasă.., atât mai țin și eu minte. Dar nu asta am vrut să-ți spun…

Onea așază vraful de hârtii pe jos, lângă fotoliul în care șade și umple cu veșnica lui băutură de casă paharele de pe măsuță.

—           Și asta face parte din tradiție, spune zâmbind.

—           Lucrurile… Mi-a povestit niște lucruri ciudate. La un moment dat au vrut să facă un far.

—           Am auzit și eu ceva…

—           Un far la Lugoj! Voiau să lumineze un cartier cu el și, dacă ideea ar fi dat roade, să ceară autorităților să mai facă și alte turnuri asemănătoare pentru celelalte părți ale orașului. Bunicul meu a fost tinichigiu și din zori și până seara lucra în atelierul sau. Dar când își punea șorțul în cui, mergea să cânte la cor sau să meșterească la farul de luminat străzile.

—           Știu destul de multe lucruri despre bunicul tău. Numai lumina electrică l-a împiedicat pe el și pe ceilalți să facă turnul de lumină. Dar toate gropile și mahalalele acelea pe care…

[1] Prima era semnată de Eftimie Murgu și îi era adresată lui Nicolae Bălcescu, cea de a doua era o scrisoare a lui Caius Brediceanu din perioada Conferinței de pace de la Paris și datată 21 februar 1919.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.