În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.
Ea recăzu în apatia de mai înainte. Se lăsă purtată, Lazăr aproape că nu mai recunoștea în ea femeia plină de energie pe care o știa. N-avea însă timp să-și plină prea multe întrebări, nici nu-i stătea în obicei, era prea furios pentru ca trebuia să se expună la acest spectacol, în câteva rânduri îi trecu în gând să o împingă sub o poartă, să-i ardă câteva încât s-o facă să se potolească de tot și să umble omenește. Din întâmplare însă toate casele prin fața cărora treceau aveau porțile încuiate, erau case fără ganguri în care să te poți refugia.
De undeva din spate veni o birjă. Pentru că femeia începu să se împotrivească și mai mult, Lazăr o izbi de peretele pe lângă care treceau. Cineva care ar fi văzut scena ar fi putut crede că Amarilli nu mai poate să meargă, că a alunecat, ca îi este îngrozitor de rău, că nu mai poate, ceea ce în fond nici nu era prea departe de adevăr. Bărbatul opri birja și făcură cei câțiva pași până la locuința ei cu vehiculul.
— Dar trebuie să mă duc… vreau să mă duc să țin lecția…, mai scâncea Amarilli.
— O să-ți ții altă dată lecția, îl auzi birjarul pe Lazăr vorbindu-i ca unui copil. De ce să te duci tocmai acuma? Ai să te tot duci…
— Pentru că… pentru că acuma trebuie să merg… pentru că…
— Lasă… lasă… nu trebuie… nu acum…
Amarilli se pomi să „filosofeze“:
— Pentru tine sigur că nu trebuie… Cu toate că și tu stai de dimineața până seara la blestematul tău depozit… Într-o societate în care unul are și altul n-are, primul continuă să depună eforturi pentru că are, iar cel de al doilea pentru că n-are. Câteodată îmi spun că dacă nu s-ar mai depune atâtea eforturi, nu s-ar schimba — zău! — nimic. Înțelegi? ABSOLUUUT NIMIC.
Însă Lazăr n-o asculta. EI era ocupat să-i spună birjarului cum a întâlnit-o întâmplător pe doamna, cât de rău se simțea ea și cât de dăunătoare pentru întreg organismul, prin urmările cu totul neașteptate, pot fi crizele de ficat, mai ales dacă nu se iau cele mai potrivite măsuri din timp.
Apoi, la sosire, birjarul întrebă dacă este nevoie să ajute la transportarea bolnavei în casă, dar Lazăr îl asigură că se descurcă și singur. O ajută cu multă grijă să intre în clădire și o îmbrânci pe scări până la ușa apartamentului pe care-l locuia.
Mama lui Amarilli, care le deschise, vru să cheme de îndată un medic, dar Lazăr îi garantă că se pricepe la fel de bine să dea un prim ajutor, că de fapt bolnava nici n-avea în clipa aceea nevoie de cine știe ce îngrijiri, că esențialul este să stea întinsă și să fie lăsată în pace. În ceea ce-l privește pe el, are câteva minute timp să stea cu ea până se liniștește și poate pune mâna în foc că peste un sfert de ora totul va fi în cea mai perfectă ordine.
Prima convingere a bătrânei fu aceea că fiica-sa a rămas gravidă cu individul care a adus-o acasă, iar faptul că bărbatul refuzase să fie chemat medicul îi întări credința. Îl cunoștea pe Lazăr, și, deși acesta nu-i era simpatic, ar fi reprezentat poate totuși chiar și el o soluție dacă n-ar mai fi fost și căsătorit pe deasupra. Mintea bătrânei nu putea pricepe ce voia Amarilli cu un om care nu era nici frumos, nici suficient de bogat pentru a o putea întreține. („Să te dai așa, chiar pe degeaba…”) De aceea, ori de câte ori îl vedea pe Lazăr, clătina din cap a uimire și necaz, iar el își închipuia că mama lui Amarilli suferă de un tic nervos.
După ce Amarilli se întinse pe canapea și Lazăr se așeză pe un scaun, după mai multe minute de tăcere, vreme în care mama bolnavei se învârtea fără nici un rost prin tot apartamentul, intrând din când în când în camera în care stătea culcată fiică-sa, bărbatul o dădu afară lipindu-și un deget de buză în semn că Amarilli a adormit sau e pe punctul de a adormi și că ar fi bine să nu mai fie deranjată de niciun zgomot.
Apoi, când s-a convins că au rămas definitiv singuri, o întrebă în șoaptă pe Amarilli ce dracu are.
Femeia nu-i răspunse, se uită doar la el cu ochii ei mari, apoi vru să-și întoarcă fața, dar o deranja pălăria albastră, puțin demodată, și-o scoase din cap și-o aruncă pe podea.
— Tot ce faci e numai teatru! Până și numele! De mult am vrut să te întreb de unde mai ai și numele ăsta: Amarilli. Amarilli Ardeleanu! N-auzi? Cine ți-a dat numele ăsta?
— Numele?… Mai lasă-mă în pace! Amarilli începu să țipe.
— Dacă ești bolnavă de ce nu chemi un medic și de ce nu stai dracului acasă?
— Mai Termină cu „dracu”!
— Nu vezi că ești nebună?
— Nebun ești tu! Și de ce nu pleci odată? Ce vrei de la mine?
— Imaginează-ți ce vreau eu de la tine după noaptea care a trecut…
— L-ai omorât pe taică-tău și acuma-ți tremură oasele de frică…
— Eu l-am omorât? De unde ai mai scos-o și pe asta?
— Du-te dracului!
— S-ar putea să te duci tu… Si te străduiești să vorbești frumos și să fii drăguță pentru că s-ar putea să te duci tu…
— Nu mai spune…
— Să știi că în mod normal n-o să fie tras nimeni la răspundere pentru moartea lui Copârșeu…
— Frumos îi spui…
— Voi l-ați botezat așa! Omul n-a mai fost în toate mințile, i-a tot spus cineva că o să fie dat afara din cocioaba lui și trimis la azilul de săraci…
— Știu eu cine e cel care i-o fi spus asta…
— …a început să facă scene, crize de furie… a mai atacat o dată și pe alții…
— Cam pe cine?
— O să vină destui să spună — evident, numai dacă va fi nevoie. În noaptea care a trecut a atacat din nou pe cineva, crezând că respectivul vrea să-i ia casa… știi că povestea mereu de o femeie cu pălărie albastră care îi vrea răul fiului lui…
— Povestește! Povestește, că le spui frumos!
— Mă rog, cum vrei… s-ar putea crede și că a atacat pe altcineva… pe nevastă-mea… pe un alt trecător… Bătrânul era slab, abia se mai ținea pe picioare, a căzut și s-a lovit la ceafă…
— Numai că, să știi: se poate constata dacă cineva a căzut sau dacă a fost lovit cu un obiect tare…
— Da, dar dacă vrea cineva să afle… doar atunci… Uite ce e: să-ți fie clar un lucru — acum va afla multă lume că bătrânul a fost tatăl meu. Mă doare-n cot, cu toate că nu e prea plăcut. Ceva însă este sigur: din câți oameni există în orașul ăsta, eu trebuie să-mi fac cele mai puține griji în legă- tura cu moartea sa… În ceea ce mă privește. Pentru că dacă voiam să-l omor, puteam să-l omor de o mie de ori până acuma, fără martori și într-un fel mult mai discret.
— Și n-ai vrut să-l omori?
— De ce n-am făcut-o?
— Pentru că tocmai atunci te-ai fi dat de gol.
— Crezi? Nu vezi că nici acum, când este aproape evident că l-a ucis cineva, nu se înghesuie nimeni să cerceteze în mod serios ce s-a întâmplat?
— Dacă ești chiar atât de sigur, de ce ai venit să te ții după mine?
— Pentru ca nu vreau să faci o prostie. Numai prostia unei femei ar putea…
— Daca ți-e atât de teamă de prostia femeilor, de ce m-ai mai dus aseară la tine, când știai ce o să se întâmple?
— De unde să fi știut?
— Minți! Ai știut foarte bine! M-am tot gândit de ieri unde te-ai dus atunci când m-ai lăsat singur cu neisprăvitul ăla de profesor.
— Și la ce concluzie ai ajuns?
— Știi că băiatul cel mai mic al lui Stein e un geniu? E atât de deștept încât are capul cam de două ori pe cât ar trebui. Toți copiii râd de el.
— De ce?
— Păi, pentru că e deștept foc și are capul mare. Niciunul nu se joacă cu el.
— Ce dracu vrei? Ce-mi pasă mie de mucosul ăla?
Amarilli se răsuci cu fața la perete.
— Uite ce e, continuă Lazăr, am venit să-ți spun un singur lucru și să ți-l bagi bine în cap: undeva a murit un bătrân cerșetor, întâmplător ai fost de față când l-au găsit, asta e tot și nu schimbă cu nimic relațiile dintre noi. Mai degrabă din contră. Cred că mă înțelegi. Dar, mă rog, de lucrul acesta nu trebuie să-ți mai aduci aminte decât dacă ești singură și dacă ai odaia bine încuiată. În rest nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.