Papa Ratzinger – umilul servitor al demnității umane și adevărului revelat

Consolidarea “traditionalistilor” si “progresistii”

A iesit in librării sâmbătă 21 ianuarie a.c. o carte intitulată Che cos’è il cristianesimo (“Ce este crestinismul”) semnată de defunctul Papă Emerit Benedict al XVI-lea. Cartea, tipărită de Mondadori, este a doua dintr-un șir de lucrări pe cale de apariție, dedicate de diferiți autori vieții si operei unui papă a cărui gandire teologică și ale cărui acțiuni concrete în interiorul bisericii catolice, au pus in evidență o diferențiere pe cale de a deveni tot mai explicită, în viziunea exponentilor structurilor de indrumare si gestionare a credincioșilor despre funcția si rolul creștinismului.

Această diferențiere pare firească în contextul creșterii complexității problematice ce caracterizează evoluțiile sociale, culturale, tehnice, științifice și ale moravurilor societății erei post industriale, ale post-modernității, puternic condiționate în ultimele decenii de epocale schimbări în mentalitatea colectivă, scrie Grigore Arbore, pentru www.amosnews.ro.

Schimbări devenite ireversibile prin interventia digitalizării si inteligentei artificiale in sfera raporturilor de productie. Intrebarea fundamentală pe care si-o pune explicit autorul cărtii priveste rolul pe care il are acum in trăirile individuale si colective misericordia divină, expresia deplină a iubirii Domnului pentru ceea ce el insusi a creat, pentru toate creaturile. După titlu nu urmează semnul intrebării, ceea ce inseamnă că formularea presupune doar clarificare si nu răspuns categoric, demn de a fi sintetizat intr-o formulare de dictionar. Cartea se vrea, in fond, un manual “pe intelesul tuturor”.

Suntem doar la inceputul unor noi “linii de productie” editoriale dedicate figurii recent dispărutului invătat si Papă Emerit a cărui Opera Omnia a inceput a se tipări mai intai in Germania cu concursul unor persoane experte cărora incă din timpul vietii sale, pe cand era doar cardinal, Joseph Ratzinger le-a incredintat această misiune. In ce ne priveste, ne vom mentiene in consideratiile din acest text si in cel ce va urma, precum am afirmat in articolul anterior (https://www.amosnews.ro/papa-ratzinger-umilul-servitor-al-demnitatii-umane-si-adevarului-revelat) intre limitele analizei izvorată in principal din punerea in ecuatie a principalelor documente de orientare ale “turmei lui Hristos”, emanate in timpul “domniilor” Papei Benedict al XVI-lea (2005-2013) si Papei Francisc (post 2013- prezent), scopul fiind punerea in evidentă a diferentelor intre viziunile si actiunea practică a celor doi maximi exponenti ai bisericii catolice, mai clar iesite la suprafată in timpul “dualismului” papal. Adică in timpul in care in anumite cercuri ale masss-media ca si in randurile unei părti ale ierarhiilor catolice si in randurile credinciosilor de rand s-a răspandit idea că interiorul zidurilor Cetătii Vatican, “găzduită” intre zidurile de incintă ale imperialei Rome aureliane, existau doi urmasi ai lui Petru in viată, unul care domnea efectiv, Papa Francisc, celălalt, Benedict al XVI-lea, autoproclamat Emeritus. In calitatea investiturii ca episcop al Romei in viată nu putea să nu fie considerat urmas al lui Petru, depotentiat fiind insă de propria renuntare la practicarea puterilor jurisdictionale. La procesul de clarificare a viziunii despre raportul cu divinul si invătatura lui Hristos, asa cum se configurează el din perspectiva reflectiilor si actiunilor practice ale maximilor exponenti din sanul elitelor Bisericii catolice au adus o contributie importantă in săptamanile deja scurse de la decesul si inmormantarea celui ce a fost Papa Benedict al XVI-lea, personalităti de seamă aflate cu acesta, in decurdul timpului, in “contact operativ”. Una dintre ele este Cardinalul Gerhard Ludwig Müller (n. 1947, episcop de Regensburg / Ratisbona din 2002, numit in 2 iulie 2012 prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei chiar de papa Benedict al XVI-lea, care in Curie avusese acelasi rol. La concistoriul din 22 februarie 2014 Arhiepiscopul Müller a fost inăltat de papa Ratzinger la rangul de cardinal, cu titlul de Sant’Agnese in Agone, biserica din Piazza Navona proiectată de Borromini si construită tot de el, capodoperă barocă cu o simbolistică spectaculoasă, “elastică” in interpretările iconologice, potrivită, credem, prin mesajele sale vizuale, viziunii teologice a lui Müller.

Lui Gerhard Müller ii incredintase cardinalul Ratzinger ingrijirea in germană a editiei Opera Omnia a scrierilor sale menite a fi publicate la editura Herder de la Freiburg. In scopul asigurării criteriilor editoriale si calitătii stiintifice a materialelor, deja publicate sau inedite, ce urmau a fi inscrise in sumarele volumelor din monumentala operă citată, cardinalul Müller a infiintat la Regensburg Institutul Papa Benedict al XVI-lea, inaugurat in 2008. Primul volum Theolgie der Liturgie a fost publicat in luna octombrie a aceluiasi an. La scurtă distantă de aparitia in germană a volumelor din seria Opera Omnia au apărut si traducerile lor in italiană, editate si tipărite de Libreria Editrice Vaticana. Nefiind de profesie teolog sau vaticanist ci doar un modest studios al evolutiei civilizatiei, culturii si artei europene, autorul acestor randuri a dat o lectură “in diagonală” mai tuturor volumelor operelor profesorului cardinal si Papă Joseph Ratzinger apărute in italiană, cu atentie deosebită citind insă volumul VII /2: Joseph Ratzinger. Opera Omnia. L’ insegnamento del Concilio Vaticano II (Libreria Editrice Vaticana, Roma, 2019). Cardinalul Muller a adus in numeroase ocazii, clarificări in legătură cu temeiurile doctrinare ale crestinismului si in mod specific ale catolicismului, situandu-se pe o platformă de gandire teologică sinergică cu aceea a lui Benedict al XVI-lea si a celor ce impărtăseau vederile acestuia, inclusiv in legătură cu chestiuni “reglate” sau rămase intr-un limb de incertitudine după Conciliul Vatican II (1962-1965), al XXI-lea Conciliu Ecumenic al Bisericii, recunoscut ca atare de biserica catolică, inceput pe cand suveran pontif era papa Ioan al XXIII-lea (n. 1881, papă 1958-1963) si terminat in vremea pontificatului lui Paul al VI-lea (n. 1897, papă 1963-1978). Pozitia lui Müller – si cu el a acelei părti din episcopatul german pe care o reprezenta – este considerată de vaticanisti in linie cu reflectiile teologice ale papei Ratzinger despre ratiunea de a fi a bisericii catolice si rationalitatea credintei in Isus. Amplitudinea intereselor cultural-stiintifice si teologice reflectate de operele lui Müller nu indică in el un traditionalist in sensul restrans al notiunii, prin care intelegem aici o persoană convinsă de faptul că manifestarea credintei este indsolubil legată de cultivarea ritului intre parametrii săi istorici: opera sa stiintifică imbrătisează, pe lăngă lucrările ce tin de domeniul strans al dogmaticii, precum foarte cunoscuta Katholische Dogmatik. Für Studium und Praxis der Theologie” (in it.: „Dogmatica Cattolica. Per lo studio e la prassi della teologia, Edizioni San Paolo, Roma 2013) multe alte teme de actualitate. Cercetările lui Gerhard Ludwig Müller si reflectiile rezultate din studiile sale au vizat problematici ce priveau ecumenismul, revelatia ca sursă a credintei si “resursă” existentială, teologia epocii moderne, eclessiologia, rolul bisericii in viata socială. In una din “iesirile” sale publice cardinalul Muller, nereconfirmat in 2017 de Papa Francisc in pozitia de Prefect al Congregatie pentru Doctrina Credintei (ca urmare a mandatului acordat de papa Ratzinger in 2012), dar care nu s-a pronuntat fătis impotriva deciziilor actualului papă ce se adresau intregii comunitati a credinciosilor catolici, a avut accente foarte critice impotriva consilierilor acestuia, ajungandu-se pană la a defini Manastirea “Mater Ecclesiae” unde Benedict al XVI-lea a trăit aproape 10 ani după “renuntarea” la “ufficio” (21 februarie 2013-31 decembrie 2022) precum “locul unde vin să se ingrijească persoanele rănite de Francisc…”.

Intr-o carte-interviu intrată in librării foarte recent (27 ianuarie), intitulată In buona fede. La religione nel XXI secolo (Edizioni Solferino, Milano), semnată de cardinalul Gerhard Müller si de vaticanista Franca Giansoldati, editorialistă la cotidianul roman “Il Messaggero”, se formulează de către inaltul demnitar al Bisericii catolice numeroase critici la adresa “guvernării” acesteia de către papa Bergoglio. Tinand cont de experienta dobandită de cardinalul Müller in pozitia-cheie pe care a ocupat-o in cadrul organigramei Curiei Vaticane, opiniile sale pot fi considerate ca apartinand uneia dintre personalitătile de referintă pentru acel curent de opinie din randurile inaltei ierarhii ecleziastice pe care unii catolici “de tip nou” – aflati, la o adică, in pas cu modele impuse de noul “secol al vitezei”, acela al “tranzitiei ecologicee si morale către “secolul 5.0” – le etichetează precum “traditionaliste”, subintelegandu-se prin această etichetare că sunt depăsite, că provin dintr-o atemporalitate ce le pune in afara modernitătii si deci sunt retrograde. In romană despre aceste personalităti se foloseste expresia mai vulgară “persoane expirate”…

Fostul Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei explică, in cartea la care mă refer, motivele pentru care confuzia doctrinară, pe care el insusi, ca si predecesorul său in functia de Prefect al Congregatiei pentru doctrina Credintei au incercat s-o risipească, poate contribui la geneza unor noi erezii. Se abordează in ea initiativele si pozitionările controversate din timpul pontificatulul lui Francisc privitoare la teme legate de politica externă a Vaticanului, gestionarea scandalurilor legate de pedofilie si homosexualitate, atitudinea Bisericii fată de practicarea si legalizarea avortului si problema eutanasiei, atitudinea aceleiasi biserici fată de problematicile de gen, fată de problematicile păcii si războiului in Europa si in lume. Pretioase sunt consideratiile inaltului prelat asupra importantei latinei ca limbă “fondatoare” si unificatoare a liturghiei, consideratii pe deplin sinergice cu viziunea universalistă despre limba ritului liturgic afirmată de Papa Benedict al XVI-lea incă de pe vremea cand era in fruntea Congregatiei pentru Doctrina Credintei. Cardinalul Gerhard Müller se opreste, fireste, si asupra riscurilor unei schisme pe care, in viitorul Conclav – prin care se subintelege acela ce va alege viitorul Papă, ce s-ar putea sa fie convocat in cazul inrăutătirii stari de sănătate a lui Francisc si generării imposibilitătii de exercitare de către acesta a functiunilor sale – ar putea sa o adancească frictiunile actuale din cadrul Bisericii si sa le transforme in fracturi. Se sugerează in cartea-interviu tendinta papei Francisc de concentrare a puterii in mainile sale, ceea ce nu ar corespunde cu idea (presupusilor “traditionalisti”) de guvernare a unui pontif protejat, desigur, de aureola doctrinară a propriei infailibilităti, temperată insă de participarea inteleaptă la decizii a maximilor exponenti ai catolicismului. Efectele acestei tendinte ii vizează pe membri Colegiului Cardinalilor , in cadrul căruia cei ce se consideră nu doar simpli militanti ai ortodxiei (credintei catolice) constată că li se limitează treptat sfera de influentă, de participare la decizii ce privesc chiar soarta catolicismului. De altfel despre constatarea limitării participării Colegiului Cardinalilor la decizii fundamentale vorbesc elocvent cifrele. In timpul pontificatului lui Francisc. De la inceputul său, in 2013, au fost numiti, pană in la inceputul lui septembrie 2022, un număr de 83 de cardinali electori, pentru un total de 132 electori. Este clar că optiunea personală a oricărui cardinal elector este iluminată de Sfantul Duh, dar nu putem exclude capacitate de “iluminare pilotată,” stimulată de asa numitii “factori contingenti”. De membrii Colegiului Cardinalilor depinde in mare măsură guvernarea bisericii universale si ca atare ar ramane deschisă problema limitelor enciclicei Praedicate Evangelium care seamănă oarecum in substanta redactării – scuzati asocierea, dar nu găsesc un termen mai potrivit! – cu un Regulament de Organizare si Functionare (ROF) al unui stat multicultural centralizat, sau un ROF al unui minister al acestuia.

Deja conditiile de sănătate ale papei Francisc au generat supozitii. In unele medii ale cardinalatului se ventilează părerea că s-ar putea ca viitorul suveran pontif ales de viitorul Conclav să fie din nou un cardinal italian, ceea ce pare că nu ar fi o solutie promovată de pontiful in viată, aceasta cu exceptia cazului in care ar fi vorba de cardinalul Mateo Maria Zuppi (n. 1955, creat cardinal la concistoriul din 5 oct. 2019, cu titlul de Sant’Egidio in Trastevere). Asa cum incă acum se consideră in mediile ecleziastice ostile papei Francisc (ex- cardinal Bergoglio) că la alegerea lui au contribuit din plin cei indicati precum apartenenti la ceea ce in mod curent se consideră a fi Grupul de la San Gallo, după numele celebrei manastiri benedictine Sankt Gallen / San Gallo din Elvetia , unde in fiecare an, intre 1995-2006 s-a intalnit, in luna ianuarie, un grup informal de inalti prelati europeni, ca urmare a unei initative concordate anterior intre episcopul Ivo Fürer (n. 1930; din 1972 presedinte al sinodului elvetian si diocezan, din 1991 decan al capitlului canonicilor catedralei Sankt Gallen / San Gallo, intre 1977-1995 secretar general al Consiliului conferintelor episcopilor din Europa) si cardinalul Carlo Maria Martini (1927-2012), arhiepiscop de Milano, iezuit, personalitate proeminentă a catolicismului, teolog de inaltă clasă, biblist si profesor universitar, demn urmas in scaunul arhiepiscopal milanez al Sfantului Ambrozie si al contrareformistului Carlo Borromeo (1538-1584), marele reformator al biserciii catolice, venerat ca sfant, participant, sub papa Pius al IV-lea, la faza finală (post 1562-1584) a Conciliului de la Trento. Cardinalul Martini, persoană cu remarcabilă carismă, inspirat si de actiunile sfantului Carlo Borromeo. Intre 1986-1993 Carlo Maria Martini a fost presedintele Consiliului conferintelor episcopale din Europa, pozitie care i-a permis o cunoastere aprofundată a situatiei reale a raporturilor din cadrul bisericii catolice din diferite tări europene si a punctelor critice ale relatiei exponentilor acesteia cu credinciosii. In 1987 a lansat la Milano initiativa Catedrei celor ce nu cred (Cattedra dei non credenti) care a devenit un loc de intalnire si dialog de inalt nivel cultural intre părti ce isi verificau reciproc punctele de vedere. In anul următor, cu ocazia unei asemenea dialog, memorabil, intre Cardinal si Massimo Cacciari (n. 1944, docent universitar, cunoscut filosof “de stanga”, ex deputat al PCI intre1976-1983), i-am fost prezentat de un apropriat colaborator apropiat al său, docent de filosofia religiei la universitatea din Padova, mai tarziu arhiepiscop. Carlo Maria Martini era convins că “i non credenti” pot dialoga cu credinciosii si că o reflectie asupra credintei cu participarea tuturor “celor ce gandesc”, fără deosebire de credintă, poate fi utilă pentru intelegerea reciprocă. Discursul anual al Arhiepiscopului Cardinal de ziua Sfantului Ambrozie din 7 decembrie 1990 a fost dedicat temei social-spirituale a raporturilor milanezilor cu Islamul. Problemele emigratiei si integrării islamicilor deveniseră de actualitate in acei ani si Martini a recomandat noilor veniti sa fie constienti că nu pot să invoce legea si cutumele islamice pentru obtinerea unor prerogative in afara jurisdictiei tării primitoare, unde cel primit trebuie să accepte dialogul cu institutiile statului laic. Acelasi Martini a promovat ecumenismul intre Bisericile si confesiunile crestine si a propus formarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor Crestine, insistand si asupra importantei dialogului intre crestinism si ebraism.

Aceste idei se incrucisează, in perioada 1996-2005 si după alegerea la Conclavul din 2013 a cardinalului Bergoglio ca papă, cu ideile promovate in aceiasi vreme de Joseph Ratzinger, atat in perioada in care era Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei, cat si mai ales după (2005-2013), cand le-a putut sustine si pune in practică din pozitia de Suveran pontif, La ideile sale nu a renuntat, fireste, nici in perioada de neexercitare a prerogativelor respectivei functii (“renuntare” la atributiile practice ?/ “sede impedita” ? / Papă Emerit ?).

*

La prima intalnire din ianuarie 1996 a “grupului de la San Gallo”, pe care episcopul Fürer il considera un Freundeskreis („un cerc di prieteni”) si care in mod glumet fost denumit in 2015 de cardinalul Godfried Danneels precum “mafia de la San Gallo”, au fost invitati inalti prelati ai bisericii catolice din mai multe tări europene: cardinalul Carlo Maria Martini, arhiepiscop de Milano; Paul Verschuren, episcop de Helsinki; Jean-Félix-Albert-Marie Vilnet, episcop de Lilla; Johann Weber, episcop de Graz-Seckau; Walter Kasper, episcop de Rottenburg-Stuttgart (ulterior cardinal) si Karl Lehmann, episcop de Mainz ( ulterior cardinal). Ulterior alte personalitati importante, “cu o mentalitate deschisă” s-au adăugat acestora Cardinalul Godfried Danneels, arhiepiscop de Malines-Bruxelles si Adrianus Herman van Luyn, episcop de Rotterdam (in 1999); Cormac Murphy-O’Connor, arhiepiscop de Westminster (ulterior cardinal) si eJoseph Doré, arhiepiscop Strasbourg (in 2001); Alois Kothgasser, episcop de Innsbruck, ulterior arhiepiscop de Salzburg (in 2002). Achille Silvestrini, cardinal al Curiei romane (2003); Ljubomyr Huzar, arhiepiscop de Leopoli (2003); José DA CRUZ Policarpo, cardinal si patriarh de Lisabona (2004).

Ultima intalnire a “Grupului de la San Gallo” a avut loc in 2006, cu participarea doar a patru membri: Ivo Fürer, Alois Kothgasser, Godfried Danneels e Adrianus Herman van Luyn.

Toate personalitătile citate mai sus aveau o remarcabilă influentă in diocezele de provenientă si erau bine cunoscuti pe plan international, in mediile catolice si nu numai. Printre cei intrati in grup in faza consolidării sale internationale s-a aflat si cardinalul de curie Achile Silvestrini (1923 – 2019, Secretar al sectiunii pentru pentru raporturile cu Statele ale Sfantului Scaun intre 1979 si 1991, Prefect al Congregatiei pentru Bisericile Orientale (1991-2000), unul dintre promotorii deschiderii spre tările comuniste din Estul Europei si mai tarziu spre China a orizonturilor politico-religioase ale Vaticanului. Cardinalul Silvestrini, care m-a onorat cu grija sa părintească si mi-a foast aproape in momente foarte dificile, a reprezentat Sfantul Scaun in raporturile cu organizatiile internationale si in intalnirile in care s-au reasezat principille de bază ale cooperări (Helsinki 1975, Madrid 1980-1983 etc). Cardinalul Silvestrini a cultivat cu atentie si prietenie raporturile raporturile cu tara noastră, fapt recunoscut public prin conferirea, in toamna anului 2004, Ordinul Steaua Romaniei.

Toată această trecere in revistă de nume si atributii are doar scopul de a contura o idee aproximativă despre faptul că in unele inalte straturi ale bisericii catolice persoane influente, precum cele se intalneau la San Gallo erau de parere că erau necesare discutii mult mai deschise, colective, in sanul bisericii, conectate la probleme care cereau abordări dintr-o perspectivă inoitoare si oricum diferite de perspectiva centralistă si conservatoare atribuită lui Joseph Ratzinger incă din pariooada cand era Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei. In ultimii ani ai pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, cand starea sănătatii acestuia se inrăutătea progresiv, decizii importante care priveau viata bisericii au fost filtrate din perspectiva abordărilor lui Ratzinger. “Grupul de la San Gallo” nu credea că Ratzinger ar fi putut fi un succesor potrivit după “domnia” unui personaj cu carisma lui Ioan Paul al II-lea si că el ar fi putut aduce o rezolvare corespunzătoare problemelor la ordinea zilei ce mergeau de la necesitatea redefinirii centralismulu in cadrul bisericii la redefinire rolului Conferintelor episcopale si pozitiei sacerdotilor, de la procedura numirii episcopilor la colegialitate, de la morala sexuală la problemele paricipării la viata publică etc. “Grupul” considera că documentele publicate de Vatican pe aceste teme trebuiau revăzute. Conclavul ce a urmat mortii lui Ioan Paul al II-lea trebuia sa se pronunte asupra in alegerea succesorului si asupra liniei de urmat in “guvernarea” Bisericii catolice. Cardinalul Silvestrini era prea in varstă pentru a participa la Conclavul din 18-19 aprilie 2005. El a sustinut din exterior candidatura cardinalului de Canterbury, fără sanse, Cormac Murphy-O’Connor (1932 – 2017). Mai tarziu, in 2013, la Conclavul ce a reglat succesiunea papei Ratzinger, O’Connor va fi unul dintre sustinătorii lui Bergoglio. Ipoteza sustenibilitătii la Conclavul din aprilie 2005 a candidaturii cardinalului Martini, personalitatea centrală a grupului de la San Gallo, pentru scaunul papal s-a dovedit si ea neviabilă după primul tur de scrutin. Din al doilea tur de scrutin unii membri ai grupului de la San Gallo au punctat pe alegerea arhiepiscopului de Buenos Aires, Jose Mario Bergoglio, pe care cardinalul Martini il cunostea incă din 1974 si pe care acelasi Martini il prezentase unora dintre colegii săi. Cardinalii Lehmann si Danneels au fost in acel Conclav cei mai activi dintre cardinalii reformisti. Informatiile publicate in 2015 in biografia dedicată cardinalului Danneels (cf. Karim Schelkens & Jürgen Mettepenningen, Godfried Danneels. Biographie, Polis, Antwerpen 2015) conturează o imagine coerentă a rolului “Grupului de la San Gallo” in tentativa de influire, in Conclavul din 2005, in spiritul unei modernizări necesare si acceptabile in structura universalistă a bisericii catolice. La al patrulea tur de scrutin a fost proclamat Papă cardinalul Ratzinger, cea asumat numele de Benendict al XVII-lea. Modernizatorii nu au abandonat insă terenul. Reinnoirea Bisericii catolice a rămas după 2005 o problemă deschisă. A primit o rezolvare provizorie in 2013, prin alegerea ca papă a cardinalului Bergoglio. Ramane incă o “problemă deschisă”, un fel de cursă cu obstacole…

Articol preluat de pe www.amosnews.ro

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.