27 februarie 1940. Se stingea din viaţă pictorul şi graficianul Nicolae Tonitza, nume de prim rang al artei interbelice.
Se născuse la Bârlad, în 1886, ca fiu al postăvarului Neculai Toniţia, care avea să sărăcească însă la puţin timp după venirea lui pe lume, în urma „succesivelor catastrofe materiale”, cum le numea artistul într-un interviu.
Clasele primare şi gimnaziul le va urma în oraşul natal. Îl va avea coleg şi prieten în primele clase pe cel care avea să devină scriitorul Alexandru Vlahuţă. La 16 ani părăseşte gimnaziul şi se înscrie la „Şcoala naţională de Belle-Arte” din Iaşi, la clasa profesorilor Gheorghe Popovici şi Emanoil Bardasare. Este perioada începerii unei prietenii ce va dura o viaţă cu un alt penel al plasticii româneşti, Ştefan Dimitrescu. Spirit curios, boem, în anul următor pleacă într-o excursie în Italia, apoi în Germania, la München, unde este acceptat la „Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase”. Studiile cu Hugo von Habermann, unul dintre fondatorii Secessionului münchenez, aveau să aibă ecouri până destul de târziu în opera artistului român. Expune, în această perioadă, la „Kunstverein”, trimite în ţară caricaturi, care atestă valoarea graficianului, şi debutează ca publicist. Articolul „Importanţa criticii de artă” se constituie cumva într-o profesiune de credinţă. Tonitza, cum începuse să-şi scrie numele în străinătate, avea să publice numeroase cronici de expoziţie, articole privind statutul artei şi al artistului, starea dezastruoasă a atelierelor (se pare că nu tradiţia ne lipseşte în unele domenii), dar şi proză. O dimensiune mai puţin cunoscută a acestei personalităţi complexe şi complicate.
Fiul pădurarului
În 1976, Geo Bogza vorbeşte despre scrisul lui Tonitza, mărturisind că a fost primul „publicist român” care l-a „captivat”: „La rubrica lui mă repezeam din prima clipă. Cu mari delicii, încă adolescent fiind, urmăream surprinzătoarele, spumoasele, causticele proze semnate, săptămână de săptămână, sub titlul «Cronici fanteziste neliterare»”.
Părăseşte însă şi Germania, pentru a călători din nou în Italia şi în Franţa. Parisul îl ţine pe loc doi ani. Impresionismul, postimpresionismul, La Belle Epoque îl cuceresc pe coloristul înnăscut. Ca şi senzualitatea şi hedonismul pe care le respirau arta şi oraşul.
Întors în ţară va fi profesor, pictor de biserici, redactor la ziarul „Iaşul”… În 1916 expune la Bucureşti, împreună cu Ştefan Dimitrescu, dar pleacă apoi pe front şi cade prizonier.
În Capitală se stabileşte după război. Opera începe să-i fie preţuită, şi împreună cu Francisc Şirato, Oscar Han şi Ştefan Dimitrescu formează „Grupul celor patru”, ajungând către mijlocul anilor ’30 să fie considerat „cel mai de seamă pictor român în viaţă”.
Afize
Pictura lui, cea din care marele public va reţine mai ales portretele de copii, exultă de culoare. O culoare pe care o descoperă şi o învaţă din arta lui Ştefan Luchian. Profunzimea şi strălucirea ei, modul de a construi subtil formele în pasta cromatică, lirismul alăturărilor de brunuri şi roşuri, ştiinţa valorării tonurilor sub reflexele luminii farmecă ochii şi inima. Şi, de multe ori, ascund la prima vedere tristeţea, melancolia adâncă ce marchează chipuri de copii sau de femei şi chiar peisajele sale. Este, probabil, cea mai bună perioadă a lui, cea care îi va aduce şi un alt nume, cel de pictor al „tristeţelor luxuriant colorate”.
Până şi proaspetele acuarele şi guaşe din Dobrogea, de la Balcic, în care soarele scaldă terase, turci şi cafenele, păstrează uneori un aer meditativ în mesele lipsite de muşterii sau în figura micului Ali. Atotputernice ca sentiment de plenitudine sunt însă nudurile, cu carnaţia lor mătăsoasă şi diafană, cu ocrurile răspunzând obiectelor din jur sau colorându-le cu iradierea lor. Muzicalitate, lirism, poezie…
Mangalia
Există şi un alt Tonitza, cel al revoltei sociale, cel al scenelor din timpul războiului, cum ar fi „Coadă la Pâine”, al cămăruţelor sărace încălzite de un godin. Un realism frust, amintind de perioada ieşeană şi germană, tentative de geometrizare, de uniformizare a personajelor. O atmosferă apăsătoare, la care participă copaci şi străzi, femei şi interioare. Este Tonitza graficii pamfletare, al caricariturilor din „Rampa”, „Flacăra”, „Clopotul” sau „Hiena”, în care drama şi maliţiozitatea se întâlnesc.
În ultimii ani de viaţă, decorativismul, cu aluzii japonizante uneori, ca în „Fetiţa cu pisică”, de altfel nu lipsită de lirism, îşi pune amprenta pe pictura lui, în detrimental bogăţiei cromatice.
În iatac
În 1937 este numit rector al „Şcolii de Belle Arte” din Iaşi. În timpul verii se retrăsese la Durău, unde picta schitul. O scrisoare către Francisc Şirato, publicată în volumul „N.N. Tonitza. Corespondenţă”, realizat de Barbu Brezianu şi Irina Fortunescu, îi dezvăluie singurătatea şi starea de spirit: „Dragă Şirato, am primit aseară, pe la toacă, cartea ta poştală din 3 august prin care mă vesteşti despre reuniunea de la noi de acasă din seara de sâmbătă 31 iulie. M-am bucurat, fireşte, dar în acelaşi timp am simţit şi un fel de tristeţă: căci tare mă arde dorul de a mă găsi şi eu într-un grup de prieteni vechi şi care au aceleaşi preocupări intime, ca şi mine….”.
Portret de copil
În anul următor, Academia Română îi decernează Marele Premiu „Elena şi Gh. Vlasto”. Dar pictorul era bolnav, hipertensiunea arterială şi insuficienţa cardiacă impunându-i concedii medicale numeroase acestui muncitor tenace pentru care odihna era generatoare de nelinişte şi de angosă. Doi ani mai târziu se stinge din viaţă.
În ultimii ani, pictura lui Nicolae Tonitza este din ce în ce mai preţuită pe piaţa de artă, înregistrând record după record. De la „Nud văzut din spate” la „Curte la Mangalia”, de la „Spaniola” la „Mica tătăroaică”, de la „Studiu pentru un portret” la „Fiul pădurarului”, de la „Fata în roz” la „Golgota” şi de la „Pe verandă” la „Afize”, sumele cresc negreşit: 70.422 de euro, 76.000 de euro, 87.264 de euro… 160.000 de euro. 290.000 de euro pentru minunatul nud intitulat „În iatac”.
Fetiţa cu pisică
O recunoaştere contemporană, în termeni bancari, a artistului care, aşa cum scria Tudor Arghezi, care îl cunoscuse îndeaproape, „avea un intelect cu vibraţii şi rezonanţe multiple. Artistului nu-i era străină nicio problemă a timpului trăit, suferind atât cu nedreptăţile sociale, cât şi cu problemele personale de expresie şi adevăr pictural”.
