Planul de pace propus de Trump anunță retragerea de facto a SUA din NATO

 Aș putea fi acuzat de alarmism, dar asta e realitatea planului „de pace” propus de SUA pentru a opri războiul de agresiune început de ruși în Ucraina. Și e suficient să ne uităm cu atenție la punctele 4 și 7 din cele 28.

Planul propus de americani nu generează o presiune asupra Ucrainei de a ceda teritorii, ci indică semnalul brutal că Washingtonul nu mai vede NATO ca pe o alianță politico-militară, ci ca pe un instrument comercial. Adică o platformă prin care SUA își pot monetiza superioritatea tehnologică și militară fără a mai oferi vreun angajament de apărare colectivă.

Și aici apare elementul pe care puțini au curaj să-l spună direct, dar pe care textul celor 28 de puncte din plan îl sugerează explicit: SUA se pregătesc pentru un exit gradual din NATO, în forma în care l-am cunoscut în ultimii 75 de ani. Nu un exit formal, ci o retragere structurală.

Punctul 4

Spune așa: „Va avea loc un dialog între Rusia și NATO, mediat de Statele Unite, pentru a rezolva toate problemele de securitate și a crea condiții pentru dezescaladare, în vederea asigurării securității globale și creșterii oportunităților de cooperare și dezvoltare economică viitoare”.

Acest punct e, de fapt, cheia întregului plan. El indică negru pe alb că SUA vor media dialogul dintre Rusia și NATO pentru „dezescaladare și securitate globală”. O propoziție aparent inocentă, dar care, interpretată sincer, produce un cutremur geopolitic.

Căci cum poate America să medieze între o alianță pe care ea o conduce și un adversar strategic pe care îl sancționează? Singurul răspuns logic este că Washingtonul nu se mai consideră liderul acestei alianțe. Nu în forma de până acum.

Pentru ca SUA să devină „mediator”, trebuie să renunțe la postura de „parte” în relația NATO–Rusia. Asta nu înseamnă doar distanțare, ci o redefinire a identității americanilor în NATO.

„Nu voi trăda”. Zelenski respinge acordul de pace negociat de Putin și Trump

Iar acest punct trebuie completat cu ce a spus zilele trecute ambasadorul SUA la NATO, Matthew Whitaker, cum că „așteaptă ca Germania să preia SACEUR” (adică comandantul suprem al forțelor aliate al NATO în Europa). Pentru cine nu știe, asta e o poziție deținută în mod tradițional de un comandant american.

Iar faptul că Administrația Trump vorbește deja despre transferarea comandamentului militar către Germania nu este o coincidență, ci o primă etapă dintr-un proces pe care deja l-a început.

Mai concret spus, americanii nu mai vor să conducă militar Europa pentru că se repoziționează strategic spre Indo-Pacific, iar pentru administrația MAGA de la Casa Albă, ei bine, NATO devine un mecanism delegat europenilor.

Pentru Trump, NATO nu mai este alianța politico-militară care a ținut unit Occidentul în fața URSS-ului în timpul Războiului Rece. Acela e un moment din istoria asupra căruia Trump nu avea control și pe care nu-l putea modela. Acum el modelează cursul istoriei. Și o face în stilul și logica sa profund tranzacțională.

Iar dacă ne uităm atent la discursurile lui Trump regăsim această filosofie pragmatic-mercantilă: „We will sell them to NATO, and NATO will see what they will do with them”.

Cu alte cuvinte, NATO nu mai e un scut, e un client, iar europenii nu mai sunt aliați, sunt cumpărători de armament. În logica lui Trump, NATO va continua să existe, dar ca un fel de „franciză strategică”, adică un brand militar sub care SUA vând tehnologie, dar nu garantează necondiționat securitate.

Iar planul de pace în 28 de puncte propus Ucrainei, care satisface agresorul, adică pe Rusia lui Putin, e primul document oficial care codifică această viziune: America oferă garanții, dar cere compensații. America promite protecție, dar o condiționează de comportamentul Ucrainei. America negociază pacea, dar o face în logica unui dealer global de securitate, nu în logica unei superputeri angajate moral față de Europa, așa cum a făcut în ultimele decenii de după Al Doilea Război Mondial.

În logica lui Trump, SUA nu trebuie să mai ofere garanții de securitate europenilor, să le fie scut nuclear prin umbrela NATO, să rămână liderul alianței, dar și arhitectul apărării colective.

În logica lui Trump, americanii trebuie să fie furnizorul premium de armament, principalul contractor militar al europenilor, dealerul de securitate care își negociază propriul interes, inclusiv cu agresorul, dar și „asiguratorul” care vinde polițe, însă fără să le acopere integral.

Punctul 14

Spune așa: „Fondurile înghețate vor fi utilizate după cum urmează: 100 de miliarde de dolari din activele rusești înghețate vor fi investiți în eforturi conduse de SUA pentru a reconstrui și investi în Ucraina. SUA vor primi 50% din profiturile acestei întreprinderi. Europa va adăuga 100 de miliarde de dolari pentru a crește suma investițiilor disponibile pentru reconstrucția Ucrainei. Restul fondurilor rusești înghețate vor fi investite într-un vehicul de investiții separat americano-rus care va implementa proiecte comune în domenii specifice. Acest fond va avea ca scop consolidarea relațiilor și creșterea intereselor comune pentru a crea un stimulent puternic de a nu reveni la conflict”.

Tradus pentru toată lumea, acest punct indică faptul că banii Rusiei devin motorul reconstrucției Ucrainei, iar 50% din profit ajunge direct în trezoreria Statelor Unite.

Altfel spus, SUA oferă garanții de securitate Ucrainei, iar pentru asta ele trebuie „compensate financiar”. Dar compensate exact din profiturile generate de activele rusești înghețate.

Nu există precedent în ordinea liberală de după 1945 pentru un model în care agresorul finanțează reconstrucția victimei, dar superputerea garantă încasează profitul. Ucraina primește sprijin, însă nu ca ajutor, ci ca procent dintr-un mecanism economic în care Statele Unite devin principalul beneficiar financiar. Restul fondurilor intră într-un „vehicul comun de investiții SUA–Rusia”, un concept aproape incredibil pentru o ordine care până ieri funcționa pe baza sancțiunilor, izolării Moscovei și unității transatlantice. Pentru cine privește atent, acest punct al planului spune mai multe despre adevărata filosofie a Administrației Trump decât orice discurs: pacea nu e o datorie morală, e o oportunitate de business.

La o altă scară, ceea ce încearcă America lui Trump acum seamănă, într-un mod ironic, cu exact acel model pe care Europa a încercat să-l aplice timp de 20 de ani: integrarea Rusiei în economia occidentală pentru a preveni comportamente agresive. Și există și un termen pentru această strategie: „Wandel durch Handel”, adică „schimbare prin comerț”.

Nicușor Dan ia partea Ucrainei în planul de pace negociat de Putin și Trump

Practic, asta a fost doctrina oficială a Germaniei față de Rusia în anii 2000–2022 și a devenit, prin extensie, strategia dominantă a UE în relația cu Moscova. Dar nu a funcționat.

Acum, americanii încearcă ceva similar, doar că, spre deosebire de europeni, care au crezut că dependența energetică va cumpăra stabilitate, Trump încearcă un model invers: nu „noi depindem de Rusia”, ci „Rusia depinde de tarifele, profiturile și circuitul financiar controlat de noi”.

E o strategie de cuplare forțată, în care Moscova este prinsă în mecanisme economice proiectate la Washington, nu la Bruxelles. Iar acolo unde Europa a greșit mizând pe gaze și gazoducte, americanii mizează pe bani și profit, adică instrumente mult mai greu de întors împotriva ta. De ce? Pentru că regimul dictatorial de la Kremlin poate oricând opri gazul, dar nu poate opri un fond financiar occidental fără să se autodistrugă.

Pe termen lung, Trump încearcă probabil să fractureze relația dintre Putin și Xi Jinping și să apropie mai mult Rusia de China. Iar costul acestei strategii este plătit de Kiev.

Punctul 7

Spune așa: „Ucraina este de acord să includă în constituția sa faptul că nu va adera la NATO, iar NATO este de acord să includă în statutele sale o prevedere conform căreia Ucraina nu va fi admisă în viitor”.

Ce trebuie să înțelegem de aici? Că atunci când obligi un stat atacat să își scrie în Constituție că renunță pentru totdeauna la dreptul de a cere protecție colectivă nu înseamnă pace. Înseamnă înghețarea destinului lui într-o formă de vasalitate modernă. Este exact formula prin care Rusia a încercat să impună Kievului, ani la rând, statutul de „zonă neutră”, o zonă tampon între două lumi, fără dreptul de a se ancora vreodată într-o arhitectură de securitate stabilă.

Doar că acum această cerere nu vine din partea Moscovei, ci este codificată într-un document propus de Washington. În acest punct al planului, Ucraina nu doar că pierde teritorii, își pierde chiar dreptul de a-și proteja viitorul.

În plus, punctul ăsta mai are o idee toxică: ca NATO să-și modifice propriul statut pentru a consemna, oficial, că Ucraina nu va adera la alianță.

Asta ar însemna ca alianța defensivă care a fost construită pe principiul deschiderii, the Open Door Policy, să accepte, pentru prima dată în istoria sa, un veto extern asupra extinderii.

Planul negociat de Putin și Trump a ajuns la Zelenski. …

E o schimbare de paradigmă care distruge fundamentul moral al NATO. De ce? Păi să ne gândim puțin: dacă Ucraina poate fi exclusă la presiunea unui agresor, atunci, în esență, NATO acceptă logica sferelor de influență, acceptă că Rusia are un drept legitim de a decide cine poate și cine nu poate avea securitate colectivă.

Iar ăsta e exact modelul pe care președintele american Harry Truman l-a respins în 1949, când a fondat NATO tocmai pentru a respinge politica de forță și dreptul marilor puteri de a dicta viitorul statelor mai mici.

Dacă acest punct ar intra în vigoare, deși e foarte greu de prevăzut cum va fi posibil acest lucru, ar fi pentru prima dată când NATO ar valida în documente oficiale că există o zonă din Europa care aparține sferei de influență rusești, că există o națiune care nu are voie să-și aleagă alianțele, că există o categorie de state „de mâna a doua” cărora li se poate impune un destin extern.

SUA și Rusia poartă negocieri de pace în secret

Adică fix opusul logicii occidentale din ultimele trei decenii, când extinderea NATO și UE a fost instrumentul principal prin care Europa a fost stabilizată. Iar dacă Ucraina este ținută în afara NATO prin presiune externă, ce va opri dreptul de veto și asupra altor state din regiune, de la Republica Moldova la Georgia, să fie împinse în același colț? Că doar cutia Pandorei a fost deschisă.

Deci, dacă stăm bine să ne gândim, sfârșitul războiului de agresiune început de ruși în Ucraina nu ar fi începutul păcii, ci începutul revenirii la o Europă împărțită în sfere de influență, exact ceea ce generațiile post-1991 au crezut că au lăsat definitiv în trecut și ceea ce l-a făcut pe Francis Fukuyama să proclame „sfârșitul Istoriei”.

Concluzia de moment

Până când Ucraina răspunde la planul lui Trump (are timp până joia viitoare, după cum a sugerat administrația de la Casa Albă), e că nu doar Ucraina capitulează dacă acceptă acest compromis. Capitularea mai mare, cea care răsună dacă citim printre rânduri, e a Europei. Pentru că, dacă America se repoziționează, atunci NATO devine, fără să o spună direct, o alianță europeană cu suport american, și nu invers.

Și asta înseamnă că, pentru prima dată din 1949, Bătrânul Continent va trebui să se apere singur. Va trebui să-și finanțeze singur securitatea, să-și asume riscurile, să-și găsească liderii militari, să decidă dacă e dispus să plătească prețul real al libertății. Ori Europa, în acest moment, se chinuie să-și găsească drumul spre autonomia strategică de care are nevoie ACUM, nu peste 10 ani, cât durează procesul de a-i construi baza.

Dacă e să ne întoarcem de unde am plecat la începutul acestui text, adică să recitim punctul 4, vom înțelege de ce planul lui Trump nu e doar despre pace în Ucraina. E despre începutul unei noi ordini strategice. Una în care America nu mai vrea să fie arhitectul, ci doar furnizorul care obține profit de la toată lumea.