Politica românească e parșivă și fără de leac – SF Politic

La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate Politicii ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind Politica în autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Așa că, să vezi cum stătreaba! Năstase a fost răpit de extratereștri. Nuuu, Băse a fost răpit de extratereștri. Lasă, că și pe Orban l-au luat ostatec. Ba pe Putin. Ba pe Trump. Dar ce să caute Trump la Chitila, că acolo s-a întâmplat întâmplarea? În sfârși, mă duc să-mi cumpăr un covrig. Plouă cu soare pe Calea Victoriei. E o vreme nebună. Cântă o fanfară ceva mai încolo, spre Odeon. Termin covrigul și mai vreau unul. Mă gândesc în fel și chip. Dacă extratereștrii au început să-i răpească pe cei din fruntea nației, e de rău. Ar putea fi de bine? Adevărul e că-mi plac mai mult covrigii cu mac decât covrigii cu susan. Covrigii cu mac sunt mai gustoși. Am mâncat cândva la Călărași niște covrigi foarte gustoși. Dar erau buni și cei pe care i-am ronțăit la Brăila acum vreo doi ani, delicioși. Hm? Poți să spui asta despre un covrig? Nu. Delicioasă poate să fie o fătucă din alea pe care le închiriază pesediștii, peneliștii, pedeliștii, știi tu. Le dă mâna, cum să nu?! Dar acum? Ce să te faci cu răpirile astea? Un covrig cu unt de arahide. Au. E fierbinte, mi-am fript degetele bine de tot. Prin gaura covrigului se zărește statuia lui Carol I. Curios, sculptorii nu au prea multă imaginație, zău așa. N-are viața statuia asta. Nici statuia din Piața Revoluției nu are sare și piper, pe cuvânt dacă mint. Ce spune ea, zi și tu, ce spune? Nimic inteligibil. Simt în nări praful de pușcă risipit pe străzile însângerate în 1989. Mă așez pe bordură. Știi, dacă vin extratereștrii să mă ridice chiar acum, îmi strică bunătate de covrig. Ei, extratereștrii ăștia, habar n-au de cât de bun poate să fie un covrig. Dacă apar așa, din cer, să știi că le zic vreo două. Păi au săltat o mulțime de iluștri de pe Pământ. Păi e frumos? Nu e frumos, domnii mei cu antene și trompete argintii sau verzulii, cum vreți voi. Așa le zic. Să-mi lase covrigul în pace și să fie corecți! Să-i răpească pe toți mahării, în ordine alfabetică, din Japonia până în Etiopia, din Canada până-n Australia.