Populism și autoritarism

Acuzația de populism este la modă. Dacă, în locul austerității, Guvernul pune consumul ca motor al economiei, este socotit populist.

Se spune la fel dacă cineva propune politici, internă și externă, scutite de amatorism și cu efecte benefice pentru cetățeni.
La drept vorbind, în asemenea cazuri nu este vorba de populism, ci de altceva. Este adevărat că în realitatea vieții este uneori dificilă găsirea frontierei dintre populism și aplicarea democrației, dar delimitarea lor trebuie menținută.

Discuția s-a complicat după ce în Statele Unite a luat contur curentul autodenumit „populism“. Acesta a și câștigat Casa Albă și Senatul în 2016. Dincolo de Ocean, termenul se referă însă la ceva aparte.
Spre a ne da seama, să ne amintim că printre republicani s-a aspirat intens la recâștigarea direcției politice, în confruntare cu măsurile lui Barack Obama, în domenii precum impozitarea, sănătatea și educația. Grupul fostului președinte a aplicat măsuri mai integrative, în reacție la criza financiară izbucnită în 2008, dar a perseverat pe linia globalizării economice și a neoliberalismului.

Era dificilă smulgerea puterii din mâinile unui grup care s-a organizat din timp, cu mobilizări fără precedent, pentru a continua în jurul candidatei democrate. În acest cadru, strategia avansată, avându-l ca pivot pe contracandidatul Donald Trump, a fost „populismul“.

„Populismul“ american actual constă dintr-un mănunchi de opțiuni strategice de obținere a puterii. Bunăoară, se poate câștiga puterea numai dacă se depășește separarea dintre democrați și republicani, prin apel la categorii din ambele părți ale spectrului american. Partidul Republican trebuie să se adreseze unei forțe (working class) față de care se află de obicei la distanță. Adresarea are de etalat consecințele dramatice ale globalizării, precum pierderea de joburi americane, și incapacitatea „corectitudinii politice“ a neoliberalismului de a motiva oamenii.

O orientare națională în economie („economic nationalism“, cum s-a spus), valorificarea forței de muncă proprie și acțiuni antiimigrație (contra „globalist imigration“) ar trebui prelungite cu o politică externă realistă, bazată pe noi acorduri ale supraputerilor. Lansarea de mari proiecte naționale în domenii cruciale, creatoare de joburi, începând cu infrastructura, ar fi oportună. Consolidarea puterii executivului pe fondul unei mișcări împotriva „clasei politice“ („anti-the permanent political class“) și a puterii din Washington DC („virulently anti-establishment“) va fi indispensabilă.

Este necesară mobilizarea cetățenilor prin comunicare directă (Twitter, îndeosebi), concurând industria consacrată a știrilor („fake news“, cum s-a spus).

Acest „populism“ a pus în cauză globalismul și neoliberalismul. El a captat neajunsuri ale acestora – fuga capitalurilor, pierderea joburilor, creșterea discrepanțelor sociale, tensionarea relațiilor internaționale – și și-a asumat schimbarea instituțiilor și a societății, într-o optică inspirată de vechea dreaptă americană („alt right“).
În afara acestui context, populismul este destul de diferit. Propriu-zis, el constă din apelul la oameni aflați în necazuri, din motive ce țin mai mult de societate decât de ei, promițându-le satisfacții imediate, pentru a le obține asentimentul, în dauna soluțiilor cu bătaie lungă. Populismul sacrifică rezolvările profunde pentru avantaje de moment.

A acuza de populism ceea ce se face acum în România ține însă de o confuzie. Era, desigur, populism încetinirea sau chiar obstacularea rezolvării unor probleme majore – de pildă, a restructurării economiei și a democratizării, la începutul anilor nouăzeci – de dragul satisfacțiilor pasagere. Nu a fost și nu este însă populism efortul de lichidare a situațiilor dramatice – sărăcie, izolare, umilire -, din cel puțin două rațiuni.

Prima rațiune este că România actuală nu suferă de o ofertă prea generoasă făcută celor dezavantajați, ci de sărăcie, pur și simplu, și de nedreptăți cronicizate. Place sau nu, se cuvine spus că se petrec tragedii greu de crezut: exploatarea nemiloasă de oameni fără apărare, bolnavi care mor cu zile, copii care nu au ajuns la iluminatul electric, sentințe aiurea în tribunale, oameni care flămânzesc, persoane lăsate de izbeliște. Din când în când, acestea se aduc punctual în conștiința publică; unele se dovedesc fără seamăn în Europa. În orice caz, fiecare măsură care ameliorează soarta oropsiților este altceva decât populism.

A doua rațiune este că, în România actuală, nu numai că nu se acordă prea mult cetățenilor de rând, ci mai curând, se refuză lărgirea drepturilor și libertăților. Un nou exemplu penibil, după ieșirile în stradă de la începutul anului 2017 împotriva normalizării justiției, este opoziția în curs la normalizarea legilor domeniului. Când abuzurile sunt la tot pasul, nu este oare rațional să prevezi, ca în orice altă țară care se respectă, răspunderea procurorilor și judecătorilor pentru deciziile lor? Să scoți vârful procuraturii din desemnări unipersonale, care au folosit justiția pentru a lovi rivali? Să pui capăt monopolului unor șefi, fie ei și din sfera justiției, și nepregătiți și instrumentalizați? Să faci să ajungă procurori și judecători juriști ceva mai cultivați totuși și maturi social și civic? Să faci guvernul să răspundă de gestionarea justiției?

Deocamdată, în România s-a „descoperit“ că se pot tranșa alegeri cu măciuca „justiției“ pretins independente și au ajuns la decizie forțe care, spre a-și păstra privilegii, sunt gata să distrugă tripartiția puterilor în stat și să împiedice libertățile și drepturile cetățenești.

Aceste forțe nu vor curmarea situației absurde în care inși care nu sunt legitimați nici de pregătire, nici de performanțe, nici de merite controlează instituții fundamentale. Nu ar trebui învățat din faptul că nicio țară nu își lasă cetățenii la mâna „justiției“ carpatice? Că încrederea în instituții este de fapt joasă?

Populism există, desigur, destul în societatea noastră. Are legătură cu populismul mobilizarea unor neinformați pentru a protesta la adresa normalizării. Este populism atacarea profesioniștilor și a oamenilor merituoși cu născociri spre a-i scoate din competiție. Dar populismul are astăzi, pe aceste meleaguri, și alte forme. Unele sunt cvasiinstituționalizate și aparent în regulă. Iată doar trei.
Una este rezolvarea folclorică a problemelor. Toți sunt socotiți „băieți buni“, la examene, notele sunt de la mari la excepțional, dar rezultatele în instituții și societate, per total, sunt mediocre:

formalism, productivitate mică, inovație și mai mică. Ca rezultat general, România importă masiv ce exporta odinioară și stă neabătut la coada Europei. Aceasta, pentru că nu rațiunea, capul oamenilor, contează, ci o sentimentalitate clasată și reticentă la cunoaștere, la analiză, la teorie, luată fals ca înțelepciune.

Alta este frecventa nesincronizare. Liviu Rebreanu amintea, la un moment dat, că s-a mers cu Hitler, când alții erau măcar precauți. S-a perseverat în socialismul răsăritean, când Gorbaciov îl denunța. După 1989, ­reformele au fost suspectate, în vreme ce alții trăgeau deja foloase. Acum, unii vor „corectitudinea politică“ a neoliberalismului, când SUA, Franța, țările din jur o părăsesc pentru o reasumare de sine.

Legi în interes public și magistrați solid pregătiți sunt cheia justiției în cele mai multe țări. La noi, în loc să se elaboreze legi bune, unii procurori și judecători vor să facă ei legile. Aici, ca în nicio altă țară cu justiție în ordine, funcționează CSM, care vrea să împartă dreptatea. Ar fi de ajuns, ca oriunde, o procuratură bine profesionalizată, dar se acceptă DNA, când se observă lesne că, în vremea acesteia, corupția a sporit în toate direcțiile. Iar peste toate, unele voci publice nu pot înțelege că, așa cum au arătat deja cei care au conceput strategia anului 1989 din Răsărit (Guillermo O’Donnell, Philip C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, !986), după înlăturarea monopolului puterii, nu folosirea acelorași mijloace, ci democratizarea este soluția. Cu asemenea voci, democrația este doar trădată.

Ascunderea sub preș a faptelor este o altă formă a actualului populism. Festivismul înlocuiește discutarea serioasă, iar flatarea cu acțiuni din care nu iese nimic ­abundă. Obișnuirea oamenilor cu puțin și oferirea de circ naivilor sunt prea larg prezente.

Cu toate acestea, de mai bine de un deceniu, România se confruntă, înainte de orice, nu atât cu populismul, care este insidios, cât cu autoritarismul. Unul de mucava, desigur, adică fără idei, fără soluții, bun de făcut să prospere familia unuia sau altuia, dar nu instituțiile și societatea! Și care vrea, de fapt, „șefi“ și instituții de forță, ca înlocuitori de democrație curată! În vreme ce în alte țări se inițiază, negociază și aplică cooperări fructuoase, autoritarismul acesta aspiră la ceremonii și la perpetuarea unor vătafi, în locul chibzuitei schimbări.

Dacă populismul nu este soluție, autoritarismul nici atât! Alternativa la ambele nu este stagnarea în ceea ce este, ci proiectarea și dezvoltarea durabilă. Numai că pentru acestea trebuie rigoare democratică și pricepere, pregătire profesională și civism, într-un cuvânt, cultură adusă la zi.

Recomanda
Andrei Marga 121 Articole
Author