Portugalia, pe muchie de cuţit

Cuţitul în cauză este cel care le-a ajuns la os guvernanţilor de la Lisabona, care nu au mai reuşit să se împrumute de la bănci decât cu dobânzi uriaşe. Totul ca să poată menţine ţara pe linie de plutire. După ce s-a chinuit ani de-a rândul să ascundă scroafa moartă din coteţ (ca să-l parafrazăm pe profesorul Şerbănescu), prim-ministru Socrates a venit în faţa opozanţilor săi politici şi a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât solidaritate în implementarea unor măsuri draconice de austeritate. Nimic nou sub soare.

De bună seamă, nu a primit-o. Acum, Portugalia se îndreaptă vertiginos către alegeri legislative, care vor avea loc în mai puţin de două luni. Un moment prielnic pentru ca zilele astea troika de rău augur CE-FMI-BCE să bântuie pe la uşile guvernului, cu un cec de 80 de miliarde de euro. El este condiţionat de o serie de măsuri economice şi sociale, încă necunoscute, dar pe care le putem anticipa mult prea bine. Faptul că preşedintele Barroso este de naţionalitate portugheză nu uşurează cu nimic situaţia Portugaliei, pentru că regulile sunt reguli pentru toată lumea.

Iată cum trei dintre cele mai prestigioase instituţii ale lumii, Comisia Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană, au ajuns să fie, poate pe nedrept, asimilate cu cronicarii unor morţi anunţate. Pentru că ei şi-au asumat rolul să intervină atunci când chiar nu se mai poate face nimic. Adică, ceea ce ţările nu au făcut de bunăvoie vor face de acum de nevoie.

Aşa cum s-a întâmplat în România, şi în Portugalia, şi în Irlanda, şi în Grecia, ţări călcate în ultima vreme de troika salvatoare, opinia publică a fost îndreptată împotriva lor. Foarte convenabil pentru politicienii locali, cei care, de fapt, ar trebui să îşi asume toată responsabilitatea asupra gestionării finanţelor ţărilor lor. Nu să paseze vina de la unii la alţii, cu scopul de a mai câştiga câteva puncte procentuale la intenţiile de vot. Şi, în ultimă instanţă, o parte din vină ar trebui să şi-o asume chiar cetăţenii care i-au votat, pentru că au mandatat nişte oameni iresponsabili să aibă grijă de destinele lor şi ale copiilor lor, în baza unor promisiuni puerile.

În tot acest răstimp, ţări precum Germania, care contribuie net la fondul de salvare al UE, sunt din ce în ce mai sătule să acopere găurile negre bugetare făcute de alte ţări din zona euro. Având în vedere că Spania se luptă şi ea cu disperare să supravieţuiască, iar salvarea sa este, mai degrabă, o chestiune de timp, întrebarea este: care va fi preţul, pentru europeni, al unei noi operaţiuni de salvare?