PROCESUL O dramă evreiască (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

25.

(1899, a doua parte a anului)

Prânz la familia Hadamard.

„Alfred va fi rejudecat!”

– „Slavă Domnului De aproape cinci, ani așteptăm momentul acesta!”

„Acum, în sfârșit, se va face lumină!”

Cafeneaua „La Paix”.

La o masă, mai mulți ofițeri și civili.

„Ticălosul va fi rejudecat!”

„Și ce-i cu asta?”

„E foarte important! în felul acesta se vor șterge toate dubiile.”

Un birou relativ modest.

Un domn le explică unor funcționari:

„Eu cred că după căderea lui Henry și a tuturor nepricepuților ălora, va trebui să se găsească o cale de mijloc. Dacă lui Dreyfus i s-ar reduce pedeapsa?”

„Totul e să se potolească acest scandal!”

În stradă:

„În fond, cine e Dreyfus ăsta? Un trădător, nu? Dacă i-ar da drumul, ce-ar fi? Am avea cu un trădător mai mult prin oraș.”

„Doar că, în felul acesta, onoarea țării ar mai primi o palmă.”

„Știi ce? Dacă nevasta te înșală pe ascuns, treacă-meargă. Dacă faci caz de asta în tot Parisul, ajungi un caraghios.”

„Domnule, nu-ți permit!”

„Eu nu vorbesc decât în general. E vorba de un principiu!”

Domnul Löbl în Tuileries cu Mathieu Dreyfus:

„Am avut noroc cu noul guvern”, spune domnul Löbl.

„Da, admite Mathieu, ofițerii și ceilalți naționaliști sunt agitați.”

„Am ajuns și la momentul acesta. Păcat că el nu reprezintă nimic.”

Mathieu e șocat:

„Cum așa?”

„Toată lumea… adică, vreau să spun, noi, cei ce suntem de partea asta a baricadei, confundăm noul proces cu sentința de eliberare a domnului căpitan.”

„Acum va trebui să iasă la lumină tot adevărul. Dovezile sunt clare.”

„Da, stimate prieten, numai că se pare că în viața asta, dovezile n-au nici o importanță. Nu, vă rog să nu vă enervați: sper că n-aveți îndoieli că simt de partea dumneavoastră, adică de partea noastră… însă eu cred că e mai bine să nu vă faceți iluzii. Sau: să nu ne facem iluzii, fiindcă atunci și deziluziile sunt mai amare…”

Este foarte interesant cum un eveniment care a dus Franța în prag de război intern și extern, nu stârnește mai nici un ecou la Rennes. în vreme ce agențiile diplomatice trimit telegramă după telegramă, împăratul Germaniei, familia regală italiană sau primii-miniștrii ai mai tuturor marilor puteri își sacrifică timp din concedii spre a analiza fiecare nou element reieșit din cazanul procesului; în vreme ce nenumărați jurnaliști, oameni politici sau simpli interesați umplu până la refuz hotelurile și casele de închiriat din Rennes, localnicii își văd de băi, plecând în stațiuni sau retrăgându-se pe malul mării. Doar spre seară, când fanfara cântă pe promenadă, orașul se înviorează și tineri funcționari, înciudați că n-au putut pleca și ei în vreo stațiune, se consolează privind figurile noi plimbându-se pe aleile parcului. Și nu în ultimul rând doamnele. Căci oriunde se întâmplă ceva deosebit, se află întotdeauna și doamne. în salonul hotelului „Modeme” se găsesc, în special, personajele cunoscute pentru vederile lor antidreyfusarde, în timp ce „Hotel de France” devine bastionul celor ce se situează de partea inculpatului. Dar foarte multe celebrități ale timpului locuiesc în vile închiriate pentru tot timpul dezbaterilor și niciodată până atunci n-au fost conștienți cetățenii pașnicului oraș câte mde și cunoștințe au, toate apărând în vizită tocmai acum.

Către sfârșitul verii lui ’899 este agitație mare la Rennes, dar dacă procesul ar fi fost programat mai spre toamnă, lucrurile ar fi mult mai simple, întrucât – nu-i așa? – vara nu e decât o singură dată pe an și omul trebuie să se mai și refacă: ăsta-i un semn al progresului și al civilizației.

„Evenimentul” are loc nu la tribunal, ci în clădirea liceului, a cărui sală festivă permite mult mai multor spectatori și ziariști să asiste la ședințe. Liceul e frumos, impunător, ca o cazarmă. Cei șapte judecători sunt conduși de un maior de geniu, ei înșiși fiind cu toții – spre deosebire de completul din ’94 —, ofițeri de artilerie. Președintele e grav și se numește Jouaust. în timpul acesta, comisarul guvernului, un fost căpitan de jandarmi din Alger, „împinge imbecilitatea dincolo de orice limită”, după cum notează Emile Zola. Dar, așa cum oamenii se încăpățânează să nu creadă că n-are nici o importanță dacă procurorul este genial sau idiot, înclinând mult mai degrabă balanța dacă la cina din ajun judecătorul a mâncat prea mult și acum suferă de arsuri stomacale sau dacă, pur și simplu, același judecător percepe un zgomot ce-i amintește de prima comuniune a fiicei sale mai mari, prima comuniune ce l-a plictisit cumplit, la fel și dreyfusarzii continuă să se implice efectiv și inutil în strategia celor doi apărători, Demange și Labory, cei doi avocați celebri și atât de diferiți între ei. Primul, maestru al temporizării, al precauției și al proceselor celebre pierdute în stil de mare profesionist, al doilea, clocotind de energie, atacând tot timpul, mergând mereu la țintă, indiferent de pericolele printre care trebuie să se strecoare.

Domnul Löbl își amintește: cât de enervați au fost judecătorii din procesele Esterhazy și Zola, când orice aluzie la Dreyfus a fost imediat respinsă și cât de sigură a fost toată tabăra dreyfusardă că dacă acel tabu n-ar fi fost păzit cu atâta strășnicie, până și un orb ar fi fost obligat să vadă că pe Insula Diavolului se stinge un om nevinovat. Acum se află în boxă Dreyfus însuși, interdicția pronunțării numelui său a căzut și totuși nu s-a schimbat nimic: acuzarea și apărarea se cramponează de amănunte, dezbaterile avansează în ritm de melc pe căi greu de urmărit pentru un public nerăbdător, pentru care sentința nu reprezintă decât un moment formal, menit să consfințească niște convingeri de neclintit – nimic din ceea ce se discută în sala de judecată nu este în măsură să modifice credința în vinovăția, respectiv în nevinovăția, lui Dreyfus.

Acesta, foarte slab și foarte palid, cu un braț tumefiat și cu uniforma de căpitan atârnând acum pe el, reprezintă în chipul cel mai plastic posibil întregul său proces: Alfred Dreyfus, ofițer francez din cap până în picioare, nu e în stare să înțeleagă ce se întâmplă într-o armată de care nu se poate îndoi și o crimă pe care știe mai bine ca oricine că n-a înfăptuit-o. Dar crima există și domnul Löbl se întreabă dacă procesul are menirea de a afla vinovatul sau dacă, dimpotrivă, e chemat să-l construiască.

Domnul Löbl simte în timpul fiecărei ședințe a tribunalului un pronunțat sentiment de „deja vu”, Și asta nu pentru că imbecilul procuror n-a adus absolut nici un element nou în actul de acuzare, identic celui din 1894, nici pentru că generalul Mercier, fostul ministru de război și actualul comandant al Armatei a șasea, cel perfecționat de „o viață cu ochii mereu deschiși”, repetă identic tot ce a declarat și de prima oară, indiferent la toate lucrurile ieșite între timp la lumină, indiferent la atitudinea total diferită a lui Cassimir-Perier, fostul președinte al Franței în vremea primului proces, indiferent la ridicolul la care se expune tot mai mult. Ciudat e că acest sentiment obsedant de „deja vu” vine de cu totul altundeva, dintr-un trecut atât de dificil de explicat. Sigur, procesul de la Rennes seamănă leit cu cel de la Paris, întrucât unii comentatori întreabă și se întreabă ce rost are să reiei același spectacol cu același scenariu și aceiași actori. însă sala liceului din Rennes primește câteodată, în senzațiile domnul Löbl, alte dimensiuni, coloane vechi sprijină bolți uitate, zgomote de mult amuțite își fac din nou apariția, câte un costum al unui figurant devine arhaic. Și, în mod ciudat, fără ca să o afle vreodată, cei doi, Alfred Dreyfus și Oscar Löbl au exact aceleași viziuni ale unor pogromuri pe care nu le-au trăit și ale unor nenorociri ce abia peste decenii aveau să se prăbușească peste poporul evreu.

Lucie (sau Lucy, atunci când nu e simpla „L”), Lucie se întreabă și ea prin ce se deosebește acest proces de cel din capitală. Evenimentul acesta atât de așteptat, o dezamăgește tot mai tare și trebuie să-și recunoască îngrozită că doar „cri-cri”- urile acelea idioate, care s-au putut auzi până și în sala tribunalului din Paris, nu mai sunt prezente la Rennes.

Dar Lucie mai are o revelație: exact în noaptea dinaintea zilei când Mercier va fi obligat să admită că a influențat decisiv completul militar printr-un document prezentat în secret Curții, iară ca apărarea să poată lua act de el, exact cu câteva ore înainte ca generalul să-și aducă argumentele justificatoare la acest act ilegal, Lucy visase până la capăt și cele aflate îi sunt acum într-un mod atât de straniu cunoscute. Procedura necinstită, contrarie oricărei legi, odată dovedită, nu produce efectul scontat. Să fi visat tot timpul degeaba Lucy acel fapt, un fapt care, iată, s-a confirmat într-un mod atât de extraordinar?

Nimic nou nu se produce la această așa-zisă revizuire atât de cumplit de greu obținută. Doar atentatul împotriva impulsivului Labory și ultimii „martori” fabricați de acuzare mai descătușează întrucâtva atmosfera, dându-le nenumăraților ziariști material pentru ceva cât de cât de senzație. Asupra lui Labory sunt trase două focuri de revolver într-o dimineață, pe chei, în timp ce avocatul discută cu Picquart și cu secretarul său particular detaliile dezbaterilor. întâmplarea și constituția robustă a apărătorului îi permit ca după numai o săptămână să revină în sala de judecată. (În lipsa lui, procesul înaintează și mai plicticos, și mai lipsit de noimă pentru spectatori.) Iar „martorii” aduși în ultimele zile de acuzare nu fac decât să lipească niște petice stridente pe un eșafodaj și așa șubred: unul „a auzit întâmplător”, printr-o perdea a unui separeu al unui restaurant din Berlin, o discuție dintre doi ofițeri germani, discuție incriminatorie pentru Dreyfus, altul, vizitând castelul imperial din Potsdam, a văzut pe o masă un exemplar din „Libre Parole” adnotat de împăratul Wilhelm al II-lea, al treilea, un fost ofițer austriac, pretinde că ar fi obținut o mărturisire completă de la un înalt ofițer german – al cărui nume nu-l poate desigur numi -, mărturisire făcută într-o cameră de hotel din Paris.

De plictiseală, domnul Löbl începe să analizeze viciile de procedură din procesele sumare intentate de iacobini celor pe care i-au trimis la ghilotină și trebuie să-și recunoască totuși că revizuirea de la Rennes reprezintă un pas înainte sau, poate, doar un plus de rafinament al birocrației tot mai avansate. Dacă un fapt abominabil suportă grade de comparație, doar rezultatele concrete ale justiției celor două sfârșituri de veacuri pot constitui răspunsul, își spune domnul Löbl.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.