PIETRELE (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Domnule Lazăr, nu trebuie în nici un caz să vă disculpați în fața mea. Probabil că nu va trebui să vă disculpați în fața nimănui. Pentru municipalitate, iertați-mă, cred că este mai bine că bătrânul nu mai există.

—           Probabil că el presimțea că cineva ar dori să-i dărâme maghernița.

—           N-ar fi putut s-o facă nimeni fără asentimentul dum­neavoastră.

—           Bineînțeles. Bineînțeles! Dar locul e foarte bun. Acum cred că nici n-am să-l mai vând.

—           Așa ca asta-î, concluziona maiorul, dar fără a se ridica din fotoliu. Să știți că mie mi-a plăcut… m-a impresionat într-un fel povestea asta cu Copârșeu… cu Filipache… și cu dumneavoastră.

—           Care poveste?

—           Viața asta a lui, scrisorile, paternitatea lui ascunsă…

—           Nu făcea o taină din ea.

—           Nu, dar faptul că ascundeați de toată lumea ceea ce vechii lugojeni știau, iar pe noii veniți tot nu-i interesa…

—           Oare?

—           În cazuri din astea… Pe deasupra, cred că ați fost singurul care a știut să facă față acestei… acestei situații.

—           Cum adică?

—           Cred că viața pe care i-ați îngăduit-o bătrânului a fost singura în care a putut supraviețui.

Lazăr îi întoarse spatele și se uită afară pe geam. Sol­dații terminaseră de încărcat un furgon, iar subofițerul se răstea la ei, roșu de furie. Rusan stătea lângă el și dădea grav din cap.

—           Altcineva în locul dumneavoastră putea să-l fi tri­mis la o casă de bătrâni. Sau l-ați fi putut muta la Poieni…

Palavrageala lui Mărginean îl enerva pe Lazăr, dar dintr-o mie de motive el trebuia să rămână calm, politicos, pre­venitor și în special atent.

—           Puteam, desigur, să fac toate astea… dar îmi ajunge coșmarul înmormântărilor pe care-l duc în spate de atâția ani. Bunica, pe urmă el…

—           Cum se mai simte doamna Gorunescu? întrebă ma­iorul și întrebarea veni ca un fel de răspuns al unui resort de­clanșat în mecanismul „omului de lume“ care continua să rămână în orice împrejurare.

Lazăr se întoarse de la geam și se așeză în celălalt fotoliu de piele din fața biroului său. Se uită la Mărginean, dar nu spuse nimic.

—           În fine, altceva aș fi vrut să spun… nu mai știu ce.

—           Ei, zise și Lazăr… păi, trebuie să mă duc la pompele funebre, se scutură el.

Însă Mărginean nu manifesta nici o intenție de a pleca. Continua să-l privească pe Lazăr cu un fel de admirație.

—           Îmi dau seama că trebuie să fiți foarte obosit după o noapte ca asta…

—           Da… desigur… Lazăr nu arăta câtuși de puțin obosit. Și… și cam ce se mai povestește despre noaptea asta în oraș? Eu n-am avut încă timpul trebuincios pentru a mă interesa personal… Era întrebarea care, evident, îl rodea cel mai mult și pe care, la fel de evident, n-ar fi trebuit s-o pună.

—           Nu credeam că vă faceți griji pentru ce spun oamenii, zise Mărginean vizibil dezamăgit.

—           Griji? Ce fel de griji?

—           Ei, nici chiar așa să n-o luăm! Până una alta Copârșeu…, adică bietul Filipache, a murit după ce a fost lovit cu un corp….

—           …greu în scăfârlie… Exact.

—           Deci l-a lovit cineva.

—           Posibil.

—           Cum adică „posibil“?

—           Așa…

Mărginean îl privi sceptic:

—           Mă rog… Pot să vă spun doar un singur lucru: îmi pare sincer rău pentru bietul bătrân și… și pentru faptul că nu v-am cunoscut până astăzi.

—           Nu-i târziu nici acum. Nu?

—           Vreau să spun că nu v-am cunoscut așa cum trebuie.

Maiorul se ridică să plece. Păhărelul de sticlă colorată groasă filtra lumina ce trecea prin el, aruncând pete nefi­rești pe pervazul pe care era așezat.

—           Trebuie să mă duc.

—           Am să vă conduc. Lazăr își îmbrăcă și el pardesiul și-și luă veșnicul său baston.

Soldații începură să lucreze frenetic în clipa în care ofițerul apăru în curte.

IV

Abia se închise poarta după Lazăr și Mărginean, că Rusan începu să și facă anumite calcule: el aflase doar după ce ajunse la depozit de moartea lui Copârșeu. Un eveniment ca acesta avea toate șansele să facă vâlvă într-un loc ca Lugojul. Esențial era ca Lazăr s-o pățească-în sfârșit. Varianta poveștii despre cele întâmplate în noaptea aceea nu putea fi în mintea lui Rusan decât una singură: Lazăr l-a ucis pe Copârșeu. De ce? Asta n-avea nici o importanță. Acum se mai punea doar problema dacă Lazăr va scăpa și de data asta nepedepsit sau nu.

Rusan avea un obicei: constatase că cele mai importante lucruri din viața lui se întâmplaseră de regulă în lipsa sa, așa că el căuta mereu în faptele din jur semne ale unor eve­nimente care spera să fi avut loc. De data aceea, deoarece nu punea nici o clipă la îndoială vinovăția lui Lazăr într-o crimă în care vedea un dar căzut din cer, Rusan se aștepta să audă din clipă în clipă că cumnatul său a fost arestat. Când venise maiorul și Lazăr îl dăduse afară în modul său viclean, Rusan ieși bombănind. Văzând apoi pe cei câțiva militari lucrând în curte și că ofițerul lor a rămas atâta vreme, în birou, apoi zărindu-l pe Lazăr privind pe geam, Rusan începu să confabuleze și să-și imagineze cum că Mărginean a venit de fapt să-i aresteze cumnatul. Faptul că maiorul nu făcea parte din trupele de poliție era singurul element care îi mai punea teoria sub semnul întrebării. Din clipa aceea începu jocul lui Rusan: el se apucă să evalueze în procente după criterii numai de el știute posibilitatea ca Lazăr s-o fi încurcat. Ajunse la concluzia că șansele sunt cam de patruzeci la sută. Când ieșiră Mărginean și cu Lazăr, o clipă șansele acestea i s-au părut chiar de șaizeci la sută, dar după ce au plecat pașnici, lăsând soldații să încarce lemne, speranțele lui Rusan se restrânseră la niște biete trei procente. Pe urmă în tot cursul următoarelor ore, zile, luni și chiar ani, Rusan se îndeletnici cu aproximarea probabilităților ca Lazar să fi fost în sfârșit prins. În vederile sale, orice întâmplare prin care trecea Lazăr oferea un procent, o miime de posibilitate sau chiar o șansă la zece mii ca de acolo să i se tragă ticălosului sfârșitul meritat. În sinea sa, Rusan se considera cât se poate de realist în calcule, mai ales pentru că se mulțumea să dea o importanță procentuală atât de redusă așteptărilor sale și nu i se părea câtuși de puțin deplasat că își punea speranțe cu atât mai mari în semne dinainte acceptate drept neînsemnate. „Omul speră mereu în ceva și cu atât mai bine, ar fi spus Rusan dacă și-ar fi motivat acest joc, că am pu­terea să-mi investesc atâta optimism în șanse așa de mă­runte.” El însă, bineînțeles, nu-și bătea capul cu asemenea justificări. Doar că într-o zi Duma, contestând veșnicele eva­luări procentuale ale lui Rusan, îl puse pe acesta în încurcă­tură, spunându-i: „Rău este doar că în societatea asta a noas­tră nu se știe niciodată câte procente sunt într-un întreg”. Rusan se gândi câteva zile la un răspuns, dar, negăsindu-l; sfârși prin a uita replica lui Duma.

Revenit în birou, Rusan se așeză într-unul dintre foto­liile de piele și își imagină cum va fi după ce Lazăr va fi condamnat și închis și când depozitul va avea în el, în Rusan, singurul stăpân. Nu-și făcea proiecte concrete în le­gătură cu activitatea firmei, își imagina doar modul în care se va întâlni la cafenea sau pe stradă cu diferitele cunoștințe și cum va începe lumea să-l acosteze și pe el în probleme de afaceri[1] — pentru că oricât se străduia să se gândească la toate astea în mod ideal, trebuia să-și recunoască realitatea că nimeni nu-l prea lua deocamdată chiar în serios și că toată lumea venea să discute afaceri doar cu Lazăr, iar când acesta lipsea, vizitatorii rămâneau să-l aștepte întreținându-se între timp cu Rusan despre fleacurile și bârfa orașului.

[1] Surprinzător cât de asemănătoare erau visele sale cu cele ale copiilor care se joacă de-a „cum va fi atunci când vom fi mari“. Totuși, uimitor pentru incapacitatea lui cronică de a acționa, Rusan făcu cam tot pe vremea aceea o afacere, singura mare afacere a vieții sale: vându un colier cu diamante pe care-1 moștenise de la soacră-sa pri­mind pe el o sumă considerabilă, succes atât de mare încât îl miră până și pe Lazăr, care-1 privi câteva zile cu alți ochi pe imbecilul său cum­nat. Numai că în continuare Rusan își purtă ani de zile în servieta toți banii luați pe colier, și după ce-i plimbă astfel vreme îndelungată, constată într-o zi că nu mai are asupra sa decât un vraf de hârtii de­valorizate de inflație.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.