RECVIEM – la stingerea lui Pațaichin, unicul vâslind cu pagaia ruptă

Viorel SÂMPETREAN – RECVIEM (la stingerea lui Pațaichin, unicul vâslind cu pagaia ruptă)

1.
Ceva îmi prevestise
începutul anotimpului Răpciune:
nu erau corbii negri
de peste cadranele florii-soarelui
din uleiurile nepământene
ale lui Van Gogh,
nici tornadele stârnite
de submarinele din
Atlanticul de Nord;

O furtună nelumească
venea dinspre pădurea întunecată (Kara-orman):
civilizațiile de stuh și papură,
coloniile de cătina roșie,
curpenii vânjoși
(cum fostele brațe spartane) –
dădeau semne de stacojire
iar chițcanii, hidrele,
șerpoaicele, broaștele,
armatele oțelite de țânțari
păreau stârnite
de un duh al apelor grele,
împăienjenite.

Dinspre Crișan și Mila 23
roiurile de viespi
și ciocănitoarele negre
anunțau scuturile
vulturilor codalbi,
în formație năpraznică,
dar nu de luptă pregătiți, ci de omagiu.

2.

O clipă, iapa Dunărea
(cum o dezmierdase prietenul Ioan Flora,
poetul hălăduind între
cele două Banate)
și-a oprit războaiele
de supremație,
pregătindu-și hergheliile
neîmblânzite pentru
cortegiul care va să vie.

Eu cred că, pentru o secundă,
își va întoarce cursul îndărăpt, Dunărea,
iapa Dunărea,
până spre rădăcinile din Pădurea Neagră!
(Răstimp, bărboșii,
urmașii vlahilor,
se ciorovăiesc pentru
steaguri înalte cât burta șoarecului!).

3.

Era noaptea de sâmbătă spre duminică:
răpus – ultim stejar
din pădurea întunecată,
ros pe dinăuntru de carii
fără de leac –
lopătarul cu brațe din zirconiu trăgea,
arar, tot mai arar,
în valurile împietrite.
Cu pagaia ruptă,
cu pletele-i cenușii
strânse în muchia cefei.

4.

Își slujise Țara,
fără seamăn între cei rari.
Greutatea medaliilor
nu îl aplecase.
Strălucirea lor nu îl smintise, necum să îl
orbească:
laolaltă îi înnobilaseră suferința, virtutea, Credința.
În liniștea și pacea
Demnității!