„Rigoletto” şi Gaşca Şobolanilor la Metropolitan Opera

Recent, a avut loc la “Metropolitan Opera” din New York premiera operei “Rigoletto”, într-o nouă montare, semnată de Michael Mayer.

“Metropolitan Opera” inovează şi creează un adevărat eveniment trasportând opera lui Giuseppe Verdi în universul tulbure din Las Vegas-ul anilor ’60. O relectură modernă, între gangsteri, cazinouri şi staruri de music-hall.

Transpusă în universul glamour al marelui banditism din “Oraşul Păcatului”, tragedia îşi păstrează o uimitoare modernitate şi se înscrie perfect, scriu cronicile, în noul imaginar al regizorului. “Met” confirmă din nou capacitatea de inovaţie în punere în scenă, respectând una dintre partiturile melodice cele mai bogate ale operei italiene.

Sub bagheta tânărului dirijor italian de 33 de ani, Michele Mariotti, care are o intuiţie clară despre acompaniamentul de care au nevoie cântăreţii pentru a da formă partiturilor verdiene şi care şi-a făcut debutul la “Met”, anul trecut, dirijând “Carmen” de Bizet, evoluează un cast excepţional, avându-l în rolul titular pe Željko Lučić, căruia i se alătură Diana Damrau, Piotr Beczala, Štefan Kocan, Oksana Volkova.

“Am încercat să imaginez o lume modernă, exprimând decadenţa ce caracteriza palatul Ducelui, în care personajele caută puterea, banii şi frumuseţea. Las Vegas, în anii ’60, era o lume aparte, dominată de un fel de energie poznaşă care se putea sfârşi rău. Era chintesenţa naturii evenimentelor din Rigoletto”, mărturisea Michael Mayer.

Piotr Beczala în rolul Ducelui

“S-ar părea că există un adevărat potenţial în conceptul regizorului Michael Mayer din «Rat Pack Rigoletto»”, scria criticul Charles Isherwood.

Aşa cum a fost gândit iniţial, Ducele lui Verdi este un conducător licenţios care aşteaptă să-i fie aduse de către curteni femei şi care doreşte puterea. Mayer reconstituie Las Vegas din zilele de glorie ale lui Frank Sinatra şi ale “Găştii şobolanilor”.

Ideea este îndrăzneaţă, chiar dacă nu în întregime originală, dat fiind că Jonathan Miller şi-a pus şi el amprenta pe opera “Rigoletto”, care a avut premiera în 1982, la “English National Opera”, plasând acţiunea în Little Italy, în anii ’50, cu Ducele transformat în boss al comunităţii respective.

Dar Mayer, care a fost distins cu “Tony Award” pentru regia musicalului “Deşteptarea primăverii”, a adus în operă elemente dinamice, pline de culoare. Mai ales la început, când Piotr Beczala cântă aria “Questa o quella”. Pentru Duce, toate femeile sunt la fel, iar soţii geloşi trebuie îndepărtaţi.

Decorul, semnat de Christine Jones, prezintă un cabaret, având pe peretele din fundal inscripţii în neon, iar costumele concepute de Susan Hilferty pentru Duce înseamnă jachete în diferite culori şi modele.

În timp ce cântă, Ducele este înconjurat de dansatoare de striptease. Piotr Beczala, devenit în această montare conducătorul jovial şi dubios al “Găştii Şobolanilor”, cântă cu strălucire şi ardoare, într-un cazino, ca un playboy stilat, în tuxedo alb, purtând armă şi având în mână un microfon. Desigur, nu există amplificare.

Zeljko Lucic şi Diana Damrau

Pentru regizorul Michael Mayer, plasarea acţiunii în Las Vegas, în anii ’60, a fost o sarcină uşoară. Provocarea conceptului a constat în plasarea personajelor verdiene, mai ales a bufonului cocoşat şi demn de milă, cântat admirabil, după părerea criticilor, de baritonul sârb Zeljko Lucic.

Dar cine este acest Rigoletto din Las Vegas? Lucic apare în mulţimea din cazino, purtând un pulover ţipător. Care este rolul lui în lumea Ducelui şi a cazinoului rămâne însă neclar.

Johathan Miller făcuse din Rigoletto un barman din Mica Italie, ţinta glumelor neîncetate, care trebuia să-i distreze pe Duce şi clica sa, adică un echivalent modern al personajului din secolul al XVI-lea.

Într-un interviu acordat ziarului “The New York Times”, Mayer a explicat că a gândit personajul într-o linie agresiv-comică. Un fel de Donald Jay „Don” Rickles, comicul american, care l-ar fi scos din sărite pe Sinatra.

Dar imaginea vagă a conceputului regizoral i-a impus lui Lucic un alt tip de interpretare. El este un personaj verdian neconvenţional, dar convingător, care nu mai are sonoritatea clasică, melodioasă, a stilului baritonal italian. Totuşi, vocea lui este pătrunzătoare şi convingătoare. Există o notă voalată a tonului, cu o textură uşor nazală, care conferă emoţie inerpretării. Cronicarii au remarcat, de asemenea, frazarea suplă şi elegantă.

Artiştii evoluează în decorul semnat de Christine Jones

La sfârşitul primei scene din opera verdiană, Monterone soseşte la Curte pentru a-l denunţa pe Duce că i-a sedus fiica. Mayer transformă personajul în şeic arab, marginalizându-l în acest fel. Când basul Robert Pomakov, distribuit în acest rol, apare în costumul de şeic, publicul izbucneşte în râs.

Dar episodul cel mai emoţionant din montarea lui Mayer se află în Scena a doua. În loc să desfăşoare acţiunea pe o alee din grădina casei lui Rigoletto, aşa cum este indicat în libret, regizorul îl lasă pe Rigoletto în cazino, după ce toată lumea a plecat şi cele mai multe lumini s-au stins. Gândindu-se la fiica lui adorată, Gilda, pe care încearcă s-o ferească, Rigoletto este bântuit de cuvinele lui Monterone.

Un tânăr deşirat, singur la bar, bând şi fumând, îl interpelează. Este Sparafucile, asasinul, interpretat de puternicul bas Stefan Kocan.

Când Lucic cântă marele monolog al lui Rigoletto, “Pari siamo”, comparându-se cu Sparafucile, la urma urmei sunt amândoi asasini, unul cu cuvântul, altul cu cuţitul, el îşi încredinţează gândurile unui barman, care îl ascultă numai pe jumătate pe omul care suferă.

Scena în care Rigoletto se întâlneşte cu Gilda, întrupată de strălucita soprană Diana Damrau, este una dintre cele mai reuşite ale regiei. Rigoletto, într-o haină de ploaie lălâie, şi Gilda, într-o frumoasă rochie albastră, apar amândoi extrem de vulnerabili. Diana Damrau, la prima apariţie pe scenă după ce a dat naştere celui de al doilea copil în octombrie 2012, combină o coloratură agilă, un sunet vibrant cu întruchiparea tinereţii fără griji şi fără astâmpăr.

Duetul din actul al doilea Zeljko Lucic-Diana Damrau a reuşit să emoţioneze până la lacrimi audienţa.

Dirijorul Michele Mariotti dirijând Rigoletto

Actul II se petrece în apartamentul din cazino al Ducelui, cu pereţii acoperiţi de draperii grele şi cu o scară în centrul camerei. Oamenii Ducelui, după ce au răpit-o pe Gilda şi au adus-o la hotel, zac adormiţi după o noapte de beţie şi dezmăţ.

Ultimul act este plasat într-un han mizer şi deprimant în care Sparafucile locuieşte cu sora lui, Maddalena, întruchipată de Oksana Volkova, mezzo-soprană cu o voce generoasă, care şi-a făcut debutul la Met cu acest rol. Un loc în care se află un club de striptease, cu mobilă ţipătoare şi o fereastră largă. Lumini de neon sclipesc în fundal când se aude zgomotul furtunii.

În sfârşit, corpul sărmanei Gilda nu este pus într-un sac pentru a fi aruncat în râu, ci în portbagajul unui Cadillac Coupe Deville.

Regizorul Michael Mayer declarase că este pregătit pentru fluierături la premieră, aşa cum se întâmplă de obicei la “Met” când este lansată o producţie modernă. Au fost câteva fluierături, depăşite însă de aplauze.

Desigur producţia lui Mayer nu este “Rigoletto” care a fost jucat la “Met” de 841 de ori, timp de 129 de ani. Dar pariul regiei a fost câştigat, publicul de la “Met”, cunoscut drept conservator, apreciind montarea în seara premierei.

Au existat desigur controverse aprinse privind transformarea Palatului Ducal al Renaşterii într-un cazino cu jocuri mecanice, mese de poker şi false neoane. Dar, la urma urmei, “localizarea” operei “Rigoletto” a fost schimbată chiar înaintea primei reprezentări din 1851, când Francesco Maria Piave a adaptat libretul după “Le roi s’amuse”, al lui Victor Hugo, din 1832, în care acţiunea se petrecea în Franţa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.