S-a întors acasă și șase frați dispăruseră. Astăzi ajută copiii adoptați să-și găsească familiile după zeci de ani

Undeva în Franța, Germania, Italia, Canada sau Statele Unite, există oameni care se trezesc cu aceeași întrebare pe care o poartă în suflet de zeci de ani: „Cum arată mama? Cine e familia mea?” Sunt întrebări ale unor copii deveniți adulți care nu și-au cunoscut niciodată părinții biologici. De ani de zile, nu mai sunt singuri.

În tot acest timp, în fiecare zi, pe o pagină de Facebook urmărită de peste 160.000 de oameni, apar mesaje care încep aproape la fel:

„Am fost adoptată în Franța și îmi caut mama biologică.”

„M-am născut în Sălaj și cred că aveam o soră pe nume Beatrix.”

„În acte scrie că părinții mei sunt necunoscuți.”

Sunt doar câteva rânduri. Dar în spatele lor se ascund ani întregi de întrebări fără răspuns, fotografii vechi și speranța că undeva în România, cineva îi caută la rândul său. Pentru mii de români adoptați în străinătate, această pagină a devenit poarta către trecutul pe care nu l-au cunoscut niciodată.

Se numește „The Never Forgotten Romanian Children – Copiii niciodată uitați ai României” și, în ultimii 11 ani, a contribuit la reunirea a peste 5.000 de familii despărțite de adopții. Puțini știu însă că totul a început dintr-o dramă personală.

Vara în care șase frați au dispărut dintr-o familie

În spatele acestei comunități se află Ileana Cunniffe Băiescu, o româncă stabilită în Irlanda. Pentru ea, adopțiile sau familia dispersată nu reprezintă subiecte despre care a citit într-un dosar sau despre care a auzit la televizor. Le-a trăit. În vara anului 1990, pe când avea doar 12 ani, viața ei avea să se schimbe pentru totdeauna. În timp ce se afla la rude într-un alt județ de lângă Buzău, în vacanța școlară de vară, viața ei s-a schimbat.

„M-am născut în Scutelnici, județul Buzău, fiind cea mai mare din zece frați. În vara anului 1990 m-am trezit că șase dintre ei au fost dați în adopție direct de la casa noastră părintească din satul Lipănescu”, povestește aceasta pentru Cotidianul.ro. Când s-a întors acasă, cu o zi înainte de începerea noului an școlar, a avut șocul vieții sale.

„Am descoperit cea mai dureroasă situație din viața mea. Frații mei plecaseră peste hotare cu noile lor familii adoptive, iar eu nici măcar nu mi-am luat rămas-bun de la ei.”

Timpul a trecut, dar nu și durerea și dorul de cei mici. Așa că nu s-a lăsat și a început să-și caute frații. Așa a reușit să găsească cinci dintre cei șase frați adoptați. Unul singur era de negăsit. Victor.

Încercând să afle unde se află, a început să intre în contact cu persoane adoptate din România și răspândite în întreaga lume. „Pe Facebook începusem să mă conectez cu multe persoane adoptate din România și să întreb pe fiecare în parte dacă nu cumva cineva îl cunoaște.” Rezultatul a surprins-o. „Am cunoscut sute și sute de copii adoptați, dar niciunul nu era Victor.” Toți însă căutau din aproape în aproape, doar-doar își vor găsi familia.

„Subiectul principal de discuție cu ei era cum să facă să-și găsească familiile biologice din România.” Ileana s-a gândit că nu e cazul să-i lase să se chinuie singuri. Nu conta că ea nu și-a găsit fratele. Conta că a vrut să ajute alți oameni.

„Mi-am propus ca nimeni să nu mai fie nevoit să caute singur”. La început a încercat să ajute câteva persoane. Apoi câteva zeci și numărul lor a tot crescut.„Eu fiind stabilită în Irlanda nu m-am considerat un mare ajutor pentru ei. Am început să ajut pe câțiva cu succes, dar cererile deveneau din ce în ce mai multe.”

Ziua în care s-a născut pagina care avea să schimbe mii de destine

Pe 15 ianuarie 2015, Ileana a luat o decizie simplă. A creat o pagină de Facebook. Nu avea un plan de afaceri. Nu urmărea notorietate. Nu se gândea că va construi una dintre cele mai puternice comunități dedicate adopțiilor din România. „La început această comunitate Facebook nu a fost o misiune, un plan sau o idee, ci doar o dorință imensă de a-mi găsi propriul frate adoptat, pe Victor.” Își amintește și acum emoțiile acelui moment.

„Cu mari emoții am început să scriu câteva cuvinte-cheie și să mă gândesc cum să se numească această pagină. Câteva momente mai târziu m-am trezit în fața acestei denumiri: The Never Forgotten Romanian Children – Copiii niciodată uitați ai României.” Pentru ea, pagina însemna atunci un singur lucru. Speranță. „Tot ce vedeam în fața mea era o speranță că această pagină mă va duce la fratele meu adoptat.” Nu avea de unde să știe că va ajunge să schimbe viețile a mii de oameni. Dar și pe a sa. La doar un an de la crearea paginii, în martie 2016, prin intermediul acesteia, și-a găsit fratele pe care îl căuta de 26 de ani!!

„Nu sunt simple postări pe Facebook. În spatele fiecărui nume este un om”

Și, de atunci, parcă forța și tăria Ilenei au crescut. „Nu privesc aceste căutări ca pe niște simple postări pe Facebook. În spatele fiecărui nume se află un om, o copilărie, o familie și o mulțime de întrebări care au rămas fără răspuns.” Spune că experiența propriei familii o face să înțeleagă perfect ceea ce trăiesc oamenii care îi cer ajutorul. „Știu ce înseamnă să cauți, să aștepți, să speri și să te întrebi dacă într-o zi vei reuși să găsești.”

Astăzi, multe dintre căutările publicate pe pagină se termină cu două cuvinte care provoacă lacrimi atât familiilor, cât și voluntarilor: „Familia găsită.” Uneori este vorba despre o mamă care își vede copilul după 30 de ani. Alteori despre frați care descoperă că au trăit pe continente diferite fără să știe unul de existența celuilalt. Pentru Ileana, fiecare astfel de poveste are o încărcătură personală.

Peste 5.000 de reuniuni și mii de voluntari care nu se cunosc între ei

În cei 11 ani de activitate, comunitatea a devenit o adevărată rețea de oameni care încearcă să repare povești rupte de timp. Românca estimează că aproximativ 500 de cazuri sunt rezolvate în fiecare an. „Cu siguranță peste 5.000 de reuniuni au fost rezolvate aici.” Succesul nu aparține însă unei singure persoane. În spatele fiecărei regăsiri există sute de distribuiri. Sunt oameni care verifică informații, rude care recunosc nume și voluntari care își oferă timpul fără să ceară nimic în schimb. „În toți acești ani, o mulțime de voluntari s-au alăturat comunității noastre. În spatele fiecărei povești, al fiecărei căutări și al fiecărei revederi se află multă muncă, răbdare, empatie și o dorință sinceră de a aduce speranță acolo unde, uneori, au existat zeci de ani de întrebări.”

Cazul Alessia. „Sunteți singura mea speranță”

Pe 15 octombrie 2016, pe pagina „The Never Forgotten Romanian Children” apărea un mesaj simplu.„Sper că mă puteți ajuta. Vreau să încerc să-mi găsesc mama biologică. Sunteți singura mea speranță.” Mesajul venea de la Alessia, o tânără adoptată în Canada, care nu își cunoscuse niciodată mama biologică. Avea doar câteva informații din documentele de adopție și o dorință pe care o purtase întreaga viață în suflet. „Mi-am dorit toată viața să-mi găsesc familia”, a povestit ea pentru Cotidianul.ro.

După trei ani de căutări, mama ei a fost găsită. Prima călătorie în România a Alessiei a avut loc chiar în perioada în care mama își aniversa ziua de naștere.   „A fost incredibil. Am simțit imediat o legătură cu ea. Era foarte frumoasă”, povestește Alessia. Din întreaga întâlnire, există un detaliu pe care nu l-a uitat niciodată. „Îmi amintesc parfumul ei.” Timp de aproape trei decenii își imaginase acest moment. Când s-a întâmplat în realitate, parcă timpul s-a oprit.

„A fost ca și cum timpul s-ar fi oprit. Mama era copleșită de emoție, iar eu pur și simplu eram în stare de șoc. Primele zile au trecut într-un vârtej de sentimente greu de descris. După câteva zile, toate emoțiile pe care le ținusem în mine au ieșit la suprafață și nu mă mai puteam opri din plâns.”, își amintește ea.

Astăzi, Alessia s-a întors la viața sa din Canada, unde lucrează ca asistent social și este mama a doi copii. Dar România a căpătat între timp un alt sens. Nu mai este doar țara în care s-a născut. Este locul unde și-a găsit mama. Iar fiecare despărțire rămâne la fel de grea. „De fiecare dată când mă întorc și trebuie să plec din nou, este foarte greu.”

Când răspunsul este „nu”

Nu toate poveștile au finalul pe care și-l imaginează cei care caută. Există și situații în care părinții biologici nu doresc să reia legătura. „Aceasta este una dintre cele mai delicate și dureroase situații. Pentru cineva care a căutat zeci de ani, un refuz poate fi devastator.” Cu toate acestea, Ileana spune că astfel de momente trebuie tratate cu respect și discreție. „Nu putem obliga pe nimeni să fie pregătit pentru o întâlnire sau pentru o relație pe care poate nu știe cum să o gestioneze.”

Refuzul nu șterge însă identitatea celui care caută

„Chiar dacă întâlnirea mult visată nu se întâmplă, uneori pot fi găsite răspunsuri care ajută la înțelegerea propriului trecut.”  Privind în urmă, Ileana crede că pagina nu a fost niciodată doar despre adopții. A fost despre speranță. „Dintr-o căutare personală s-a născut o comunitate, iar dintr-o dorință a inimii mele s-a transformat într-o misiune pe care o port cu mine în fiecare zi, de 11 ani.”